SERIAL.
Un amurg însingurat
Continuăm să vorbim astăzi despre Edward Elgar, unul dintre cei mai importanţi compozitori din istoria muzicii engleze, dar şi despre alţi doi autori care în acea perioadă au marcat traiectoria romantismului sonor tâziu. Cea mai prolifică perioadă a carierei sale a fost primul deceniu al secolului XX, pe parcursul căruia a scris unele dintre cele mai apreciate lucrări. Vorbim despre Pomp and Circumstance, Introducere şi Allegro pentru coarde, Simfonia nr. 1 în La bemol Major sau Concertul pentru vioară şi orchestră, dedicat lui Fritz Kreisler. În perioada în care compunea Concertul pentru vioară şi orchestră în si minor, a murit unul dintre prietenii săi cei mai buni, evenimentul provocându-i lui Elgar un şoc puternic, ce a determinat o diminuare a creativităţii şi productivităţii sale. Elgar a avut întotdeauna o personalitate complexă, intim legată de muzică, asupra căreia s-a răsfrânt deseori. Intensitatea cu care-şi trăia sentimentele determina, de multe ori, treceri bruşte de la o extremă la alta.
Cruzimea primului război mondial îi va adânci melancolia, lucrările sale dobândind un ton mai intim, chiar angoasat. Ca o ironie a sorţii, soţia sa, Alice, pe care a iubit-o puternic, s-a îmbolnăvit grav şi după o scurtă perioadă de agonie a încetat din viaţă. Elgar a fost devastat, fiindcă Alice reprezenta unul dintre punctele de sprijin ale vieţii sale. De altfel, Edward şi Alice sunt unul dintre cele mai solide şi frumoase cupluri din întreaga istorie a muzicii, o poveste de dragoste durabilă şi fericită. Din această perioadă tristă datează şi una dintre marile sale capodopere, Concertul pentru violoncel şi orchestră, în care se regăsesc atât dezamăgirea provocată de primul război mondial, cât şi tristeţea datoriată bolii soţiei sale.
Din păcate, concertul pentru violoncel a fost un insucces la prima sa prezentare în faţa publicului, deşi critica de specialitate i-a apreciat valoarea. Elgar i-a mai supravieţuit lui Alice 14 ani, răstimp în care a început lucru la două proiecte, o operă şi a treia simfonie, ambele rămase neterminate şi a realizat o serie de înregistrări, multe dintre ele cu Yehudi Menuhin, pe atunci în vârstă de 16 ani şi cu concertul său pentru vioară şi orchcestră. În toamna anului 1933 i s-a descoperit o tumoare malignă, iar patru luni mai târziu a încetat din viaţă, fiind depus alături de Alice.
Un autor britanic cosmopolit
Un alt autor englez important aflat la confluenţa secolelor al XIX-lea şi al XX-lea a fost Frederick Delius, născut în 1862 în Bratford, din părinţi de origine germană. Deşi tatăl său il pregătea pentru o carieră în domeniul afacerilor, Frederick a dovedit de mic o atracţie puternică faţă de muzică, care în cele din urmă a avut întâietate. Contactul cu Florida, locul unde familia sa s-a mutat pentru a se ocupa de o fermă de portocale, o afacere ce se va dovedi un insucces, a avut un impact puternic asupra senzitivităţii muzicale a lui Delius, puternic influenţat de natură şi, mai ales, de sonorităţile africano-americane. Stilul său muzical se va desăvârşi ulterior în Germania, la Leipzig şi apoi în Franţa, unde a rămas până la finalul vieţii sale. Limbajul său sonor este foarte complex, combinând structuri pentatonice, cromatisme, un sistem tonal lărgit, cu sonorităţi africano-americane şi scandinave. De altfel, a fost unul dintre prietenii buni ai lui Edvard Grieg. Aşadar, putem vorbi, dacă dorim să avem o încadrare stilistică, de un romantism târziu de sorginte wagneriană, compozitor pe care Delius îl admira foarte mult, cu accente impresioniste - Delius a şi fost numit de către unii autori, un impresionist englez.
Dirijorul Thomas Beecham a fost unul dintre principalii avocaţi ai lui Delius, promovându-i cu asiduitate lucrările într-o perioadă în care era aproape necunoscut. Ca o ironie a sorţii, exact în momentul în care numele său a început să dobândească o sonoritate din ce în ce mai pronunţată, starea sănătăţii lui Delius s-a înrăutăţit abrupt, datorită agravării sifilisului dobândit în Florida. Interesul său pentru natură a fost uriaş şi poate fi observat cu uşurinţă chiar şi din titlul lucrărilor sale. Refractar faţă de religie, spre deosebire de Elgar, care era un fidel catolic, Delius manifesta mai degrabă o orientare către o atitudine panteistă. În opera sa Koanga, în care personajul principal este de culoare, anticipând astfel opera Porgy and Bess a lui Gershwin, Delius îşi îndreaptă chiar interesul către voodoo.
Frumuseţea muzicii lui Delius l-a determinat pe Thomas Beecham să-l declare "ultimul mare apostol al frumuseţii romantice în muzică". Înainte de moartea sa, în acelaşi an cu Elgar, Frederick Delius, orb şi paralizat a putut avea satisfacţia să-şi audă pentru scurt timp lucrările la radio şi pe discurile de vinil, dar curând şi această bucurie a pălit în faţa deteriorării stării sale de sănptate, care în final a condus către inevitabilul sfârşit.
Maestrul sonorităţilor simfonice
În anul în care Elgar şi Delius se stingeau din viaţă Ralph Vaughan Williams îşi termina cea de-a patra simfonie, în fa minor, fiind în plină activitate creatoare şi, totodată, având un renume consolidat. Este cel de-al treilea compozitor britanic ce realizează joncţiunea între romantismul târziu şi stilul perioadei moderne. De altfel, stilul său componistic a fost mereu considerat caracteristic pentru Anglia. Criticul muzical John Alexander Fuller Maitland scria că ascultându-l pe Williams, "nu poţi fi niciodată sigur că auzi ceva foarte vechi sau foarte nou."
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius