Virtutea sau cunoașterea de sine este îndatorirea primordiala a omului; el este dator, înainte de toate, să se cunoască pe sine. Lipsit de cunoașterea de sine, gândurile omului se află într-o continuă rătăcire, fiind prizonier al diferitelor patimi, stăpânit de aprige pofte, preocupat de multe și zadarnice lucruri, cu o viață neliniștită, dezordonată și plină de griji, greșind în toate.
Platon desemnează virtutea ca fiind pur și simplu lucrul datorită căruia ceva (un obiect, o ființă, o cetate) își îndeplinește în mod strălucit funcția, adică o îndeplinește potrivit naturii sale. Modul cum înțelege Platon sufletul justifică frecvent exprimarea unor probleme psihologice cu ajutorul unui vocabular fiziologic.
Totuși, vorbind despre cunoașterea de sine, este imposibil să nu ne amintim că socraticul „Cunoaște-te pe tine însuți!” jalonează încă în mod esențial drumul înțelepciunii. Socrate ne invită să ne cunoaștem ceea ce suntem cu adevărat noi înșine, adică nu corpurile noastre, ci sufletele noastre, și nu tot sufletul nostru, ci partea sa rațională. Gândirea socratică este într-adevăr o antropologie, având în centrul său cunoașterea omului.
Virtutea creștină este condiționată de doi factori: Dumnezeu și omul. Dumnezeu există; iar de existența omului se poate îndoi cineva? Virtutea este posibilă prin existența neîndoielnică a acestor doi factori: Dumnezeu și omul creat de Dumnezeu. Nici lumea nu ne-o putem imagina fără Creator, fără Dumnezeu, autorul ei. Dumnezeu există; există și omul creat de Dumnezeu; iar legătura lor indisolubilă se face prin cunoaștere. Este ceva în noi mai adânc decât noi înșine. "Cu ce cuvinte te voi putea lauda, virtute, cu ce cuvinte iți voi cânta frumusețea, cu ce flori îți voi împodobi harurile sau cu ce cununi îți voi putea încununa puterea, cu ce peniță îți voi putea descrie chipul? Întru tine se află splendoarea și fericirea sufletului. Întru tine se află sănătatea trupului. Întru tine se află curăția duhului. Întru tine se află ceea ce este bun și desăvârșit”.
Mare lucru este ca omul să se cunoască pe sine. Ce înseamnă aceasta? Adică să ne cunoaștem nimicnicia, slăbiciunile, neputințele și ne-iscusințele. De ce? Pentru că numai astfel ne vom da seama că noi nu suntem în stare sau nu suntem vrednici de slujba pe care o avem, de prietenii pe care îi avem, de darurile pe care le avem. Un om care aleargă toată viața după funcții, grade, titluri, ranguri nu se cunoaște pe sine și, mai mult, nu le va avea niciodată. Cel ce se cunoaște pe sine nu ia aminte la greșelile și păcatele altora, ci se uită la ale sale, căindu-se necontenit pentru ele; el cugetă la sine și se mustră pe sine.
„Fericit este omul care-și cunoaște slăbiciunea lui. Căci această cunoștință i se face temelie și rădăcină și început a toată bunătatea. Căci când află cineva și simte cu adevărat neputința sa, își strânge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoștința și-și adună comoara sub pază. Dar nimeni nu-și poate simți slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puțin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, asemuind slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaște mărimea acestuia. Și iarăși, când va vedea mulțimea meșteșugirilor lui și paza și înfrânarea sa, și acoperământul și îngrădirea sufletului său, prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine și n-a dobândit-o și vede că inima lui nu are liniște din partea fricii și tremuratului, va înțelege și va cunoaște că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie prin frica ce o apasă și o războiește înăuntru, că-i lipsește cineva. Și, de aceea inima se mustră pe sine, neputându-se sălășlui întru încredere”.
Ascunderea omului de poruncile lui Dumnezeu este vizibilă în actul de dominare a lumii asupra omului și nu invers. Dominația pe care lumea o instituie îi conferă acesteia caracterul de fatalitate și, totodată, asigură mediul favorabil pentru ca omul să se ascundă, să se mintă, să se prefacă a nu mai vedea și a nu mai înțelege sensul vieții, uitându-se pe sine în lanțurile înrobitoare ale lumii. Fiindcă „cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri” . De fapt, însăși tensiunea lăuntrică pe drumul ieșirii din dependență nu se poate menține în afara acestei cunoașteri. Ieșirea din dependența patimilor presupune: „Să ieșim din lume [...] ca să cunoaștem cele în care suntem”.
De aceea, cel puțin la început, schimbarea va avea, din punct de vedere ontologic, mai puțin caracterul unei orientări către, cât acela al unei înstrăinări de. Înstrăinare, distanțare, renunțare la ceea ce sunt; negare a ființei mele de fiecare zi în vederea regăsirii adevăratei asemănări. Însă această regăsire va constitui doar un început bun. Pentru că ceea ce se va revela în urma renunțărilor succesive nu va fi noul om, ci tot cel al neputinței, al dependenței. „Fericit este omul care-și cunoaște slăbiciunea lui. (...) Dar nimeni nu-și poate simți slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puțin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului” . Dar o dată conștientizată această dependență pe calea suferinței, odată asumată în toată lipsa ei de noblețe, se creează o deschidere pentru acceptarea darului. Pentru că a se cunoaște cineva pe sine înseamnă a cunoaște golul și așteptarea care-l mistuiesc, dragostea spre care tânjește cu toată puterea și conștiința deplinei sale ne-înțelepciuni.
Virtutea înseamnă aflarea neputinței proprii și așteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugăciune și smerenie; de asemenea, înseamnă cunoașterea firelor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de lume, anulându-ne libertatea. O dată ce omul a conștientizat starea în care se află, stare căzută și depărtată de voia Dumnezeului iubirii, el poate pune început pe calea crucii și a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ar trebui să menționăm un lucru important și anume faptul că voința omului se supune voinței lui Dumnezeu și nu invers. În același timp, va cere cu insistență ajutor, pentru că își dă seama de slăbiciunea forțelor proprii. Omul nu vrea să înțeleagă că natura este modelul permanent pentru ființa umană. Omul dorește să dezvolte o minte specială și uneori chiar o minte diabolică, cu care încearcă chiar să creeze un dumnezeu după chipul și asemănarea lui. El uită cel mai simplu lucru - să privească și să înțeleagă natura și universul. Omul nu mai este pe Cale. Omul nu mai vrea să se descopere pe el, adâncul din el. Calea înseamnă să te înțelegi, să te cunoști. Calea perfecțiunii este cunoașterea, iar cheia succesului este măsura în toate lucrurile. Să măsori cu aceeași măsură cu care măsura Iisus Hristos toate lucrurile.
Ștefan Popa
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius