Vintilă Horia și revelația lui Ovidiu la Pontus Euxinus

[Convergențe - Lumina]

Lumina literară şi artistică

http://ziarullumina.ro/vintila-horia-si-revelatia-lui-ovidiu-la-pon...

 

Geo Vasile, 20 Martie 2016

Discipol al gândiristului ortodox Nichifor Crainic, Vintilă Horia (Segarcea, 1915 - Collado Villalba, 1992) a fost numit în Legaţia românească la Roma şi apoi la Viena, cu puţin înainte de terminarea războiului. Dându-şi seama că instaurarea comunismului în România era un fapt împlinit şi ireversibil, s-a hotărât să nu mai revină în ţară, ci să locuiască în Italia, prilej cu care va deveni prieten bun cu Giovanni Papini. La sfârşitul anilor ‘40, printr-un proces în contumacie, România comunistă îl condamnă la închisoare pe viaţă, acuzându‑l de simpatii legionare şi nazi-fasciste. În 1948, Horia Vintilă se stabileşte în Argentina, la Buenos Aires, iar în 1953 se transferă în Spania, unde îi va întâlni pe eruditul Alexandru Busuioceanu, pe hispanistul Gh. Uscătescu şi unde îşi va desăvârşi vasta operă (poezie, roman, eseu etc.).

Întrupând parcă mitul renascentist de homo universalis, prin impecabila însuşire a memoriei culturale a lumii, autor prolific, cunoscător al mai multor limbi străine în care îşi redactează cărţi şi eseuri, călător neobosit din Canada până în Franţa pentru a intervieva celebrităţi străine şi de origine română aflate în exil (Emil Cioran, Mircea Eliade), Vintilă Horia este nominalizat, datorită şi pledoariei lui Jean-Paul Sartre, la Premiul Goncourt pe anul 1960 pentru romanul său `Dieu est né en exil~ (Editions Fayard).

Este momentul când împotriva lui se dezlănţuie o campanie furibundă de denigrare, orchestrată de Securitatea română (prin organul său de presă „Glasul Patriei” şi legaţia RPR de la Paris), campanie derulată în presa franceză comunistă, stârnită de intelectuali stimabili precum Mihai Ralea sau Constantin Virgil Gheor­ghiu (acesta aflat el însuşi în exil şi învinuit de antisemitism).

Tematic vorbind, putem decupa şi propune din opera lui Vintilă Horia o trilogie a exilului, exemplar structurată epic şi estetic: „Dumnezeu s-a născut în exil” (1960), „Cavalerul resemnării” (1961) şi „Persecutaţi-l pe Boetius” (1983). În toate aceste cărţi, condiţia exilatului devine pretextul unei meditaţii filosofice care focalizează un statut paradigmatic universal. Astfel, protagoniştii celor trei romane, readuşi în scenă de un inspirat şi modern descriptor, povestitor, poet şi totodată istoric, sunt nişte arhetipuri, dând la iveală, de-a lungul veacurilor, un acelaşi destin tragic: Ovidiu la Tomis, care se va stinge după opt ani de exil, conştient de sfârşitul unei lumi ce şi-a pierdut sufletul sub spoiala ei de civilizaţie, şi de începutul unei alte lumi a toleranţei şi iubirii (contemporan fiind cu naşterea „în exil” a pruncului sfânt în Betleemul Iudeii, pe vremea împăratului Tiberius); ceilalţi doi eroi sunt Radu-Negru, întors de la Veneţia; şi Toma Singuran, deportat în Bărăganul exterminării. Aceşti trei protagonişti sunt din aceeaşi plămadă cu El Greco la Toledo („Un mormânt în cer”, 1987) și cu utopicul Platon din „Scrisoarea a şaptea” (1962).

Pentru poetul latin, „exilul”, ca smulgere a sa de sub cerul Sulmonei şi al Romei, îşi pierde din tragism „în faţa descoperirii universalităţii condiţiei umane şi a importanţei sufletului” (Monica Nedelcu, hispanistă, o autoritate în materie, care şi-a dedicat teza de doctorat operei lui Vintilă Horia la Universidad Complutense din Madrid).

„Dumnezeu s-a născut în exil” confirmă supoziţiile istoricilor moderni despre motivul real al exilării lui Ovidiu (probabil contactele acestuia cu cercurile neopitagoreice de la Roma) şi, totodată, impune o adevărată artă a meditaţiei prin intermediul exploatării filonului romanesc, în care cea mai pregnantă strălucire o va avea firul de aur al imaginarului, al ficţiunii. Diaristul, livrescul Ovidiu monologhează incontinent între aducere aminte şi împrejurările în care îi este dat să trăiască, ridicând expresivitatea stilistică a romanului la cote artistice invidiabile.

Autorul ficţiunii, ce devine de multe ori autoficţiune, interpretează cu brio drama poetului roman, un Ovidiu deosebit de modern, cu toate angoasele unui om apropiat ca vârstă de Vintilă Horia, amândoi debordând de amintiri şi vrând să uite, fie şi prin recurs la drogul erosului, timoraţi de perspectiva confruntării cu puterea totalitară care i-a alungat. Izgonirea din Roma era pentru autorul inițiatic din „Ars Amandi” echivalentul morţii. Locul unde a fost trimis este un fort la capătul lumii civilizate. Un spaţiu ostil, în care totul stă sub zodia nesiguranţei vieţii, a iscodirii şi delaţiunii. Poetul se teme atât de militarii romani trimişi să apere cetatea, cât şi de geţii bărboşi, ascunşi în cojoace miţoase, gata să dea năvală în oraş şi să omoare străini ca el. Dar culmea propriei terori sunt iarna, clima aspră, zăpada, viforul ce zgâlţâie acoperişul şi valurile ce urlă a noapte şi a stihii de gheaţă, şi-apoi urletul lupilor înfometaţi de dincolo de ziduri.

Mesajul etic şi religios al lui Horia Vintilă, în privinţa poetului exilat, constă în schimbarea de optică ce urmează ascensiunii sale spre Poiana Mărului şi întâlnirii cu preotul dac. Faptul că templul se află la capătul unui urcuş înseamnă pentru Ovidiu o înălţare spirituală, o primenire a cugetului. Experienţa mistică nu este doar o iniţiere în religia autohtonilor, ci şi o modificare radicală a propriilor limite prin deschiderea unui alt orizont. Este Saltul decisiv, cum se exprimă Daniel Rops: „Întâlnindu-i pe înţelepţii geţilor, pe preoţii acestei religii necunoscute, el descoperă nevoia de acest Dumnezeu nou «care va reda speţei umane prospeţimea unui nou început»”