Barocul nu trebuie considerat în primul rând ca fiind un curent artistic sau de idei, ci drept un fenomen ce ține de permanența spiritului uman, de viața creatoare în sine. Edgar Papu vedea în baroc un tip de existență, o parte integrantă a structurii omenești, indiferent de perioadă, această componentă trădându-se mai mult sau mai puțin, în funcție de specificul ontologiei care o adăpostește. Cu toate că barocul istoric este legat de epoca ce urmează Renașterii, el reprezintă o tendință întâlnită de-a lungul tuturor vremurilor și își află rădăcinile în perioada finală a oricărui proces stilistic. Așa a apărut un baroc al realismului, din secolul al XIX-lea, cunoscut sub sintagma „fin de siècle“, ce reunește stiluri literare-artistice diverse și chiar opuse, aparținătoare epistemei respective prin coeficientul de baroc aflător în fiecare dintre ele. Este vorba despre un „fin de siècle“ cu o istorie pe cale de a se fi sedimentat și căruia îi va urma un veac și mai tulbure.
Fiu al cumpenei dintre veacuri și apoi educat în anii apogeului din La Belle Époque, Ion Marin Sadoveanu a avut o viziune barochizantă asupra condiției existențiale. Deși se credea a fi un temperament romantic, el a fost încercat de sentimentul timpului trăit la modul baroc. Substratul formativ de sorginte barocă l-a constituit șederea în copilărie, timp de opt ani, la Constanța, pe țărmul Mării Negre, și popasul vienez, de la zece ani. Este binecunoscută predilecția barocului pentru starea de agregare lichidă, care reprezintă esența unui astfel de imaginar. Abaterea de la tot ceea ce tinde spre stabilitate constituie un fundament al universului baroc, aventura și evaziunea aducând o încărcătură insolită vieții. Or, apa sugerează cel mai fluent ideea dinamicii universale, care este fundamentală pentru viziunea barocă și așa se explică faptul că omul baroc trădează o adevărată hidrofilie.
La Constanța, larga deschidere asupra peisajului marin, spre linia incertă a orizontului, va fi stârnit curiozitatea copilărească de a călători celui care va deveni un neobosit turist cultural european. Prima impresie contează, mai ales la un copil, și viitorul om de cultură va considera danubiana capitală imperială drept triumful barocului în stilul de viață, în arhitectură și în literatură. Printre modelele marelui admirator al artei și al sensibilității baroce nu s-au numărat totuși spirite tutelare ale acestora, ci Luther, Goethe și Francisco din Assisi.
Întrucât renascentismul italian acuza deja puseuri baroce, deși se inspira din clasicitatea greacă, barocul nu a însemnat neapărat o slăbire a disciplinei clasice și a cultului pentru antichitate. Așa se explică și faptul că în decorul arheologic din ampla povestire, numită de autor „roman“, Taurul mării, apare o formulă clasicizată, deoarece Ion Marin Sadoveanu (nu întâmplător prieten al lui Vasile Pârvan) a arătat un adevărat cult pentru mitologie și arheologie. În întreaga sa operă se regăsesc, de altfel, referiri la aria spirituală și geografică a spațiului cuprins între Dunăre și Marea Neagră, pe care îl considera „o fântână de timp“.
Barocul nu concepe lumea altfel decât ca pe o scenă de teatru înșelătoare, necesară jucării unui rol grație căruia actorul sondează realitatea exterioară. Este vorba despre o artă a deghizării în care omul baroc improvizează un decor, închipuie un public și își pune o mască. Trăirea deghizată va figura în proximitatea teatrului, a spectacolului, a constantelor privirii în general. Locvacitatea, cameleonismul, ambiguitatea de substanță, teatralitatea, dedublarea, plăcerea rostirii – toate țin la Ion Marin Sadoveanu de firea sa barochizantă. Proteismul specific barocului i se vedea chiar și în schimbările periodice ale… înfățișării fizice, din cauza metabolismului dereglat, ce impunea regimuri alimentare severe. De reținut este caracterizarea lui Valentin Lipatti: „[…] rareori am văzut un om a cărei (sic!) aparență fizică să fi fost supusă unor variații mai mari. Ion Marin Sadoveanu avea perioade în care era slab, dezabuzat și umil și altele în care, gras și satisfăcut, era important ca un senator roman plin de răspunderea cu care se sințea învestit“ (apud Mădălina Nicolau, Pe urmele lui Ion Marin Sadoveanu, Editura Sport-Turism, Buc., 1988, p. 201).
În străduința de a se găsi calea regală spre intrarea pe poarta marelui teatru al lumii, toată inteligența și capitalul de cultură însușit au strălucit și au ars în spirit barochizant. Ion Marin Sadoveanu a nutrit mereu dorința explicită de a ului („meraviglia“) ochiul și mintea celorlalți, considerați a fi spectatori necondiționați la reprezentația personalității sale. Un astfel de actor devenit un foarte cunoscut conferențiar public nu a ascuns dorința de a impresiona asistența prin darul persuasiunii. Dar ostentația, histrionica voluptate barocă au constat în a întreține o falsă imagine despre sine, în virtutea trăirii agonale a dualității lăuntrice de care suferea. Din nefericire (!), adeptul ronsardianului carpe rosam a avut parte de mai multe căsătorii, însă nu din pricina donjuanismului (emblemă a barocului).
Individul baroc descoperă structura labirintică a vieții interioare, el fiind încercat de sentimentul explorărilor zădărnicite și al caducității ontologice. Labirintul îi definește cum nu se poate mai bine natura de om incapabil să ia decizii majore, pe care le amână mereu. Această condiție a viețuirii labirintice este în consens cu aspectele multiple și înșelătoare ale unei vieți prea diversificate, prea dinamice, revărsate în cotidian. Și Ion Marin Sadoveanu a trăit paradoxul baroc al situației date de a străluci orgolios și, totodată, de a fi inapt în a-și realiza pe deplin proiectele, care i-au fost sortite eșecului. S-a simțit vădit incomodat într-un spațiu interstițial al amânărilor, în care blocarea acțiunilor a fost consecința impulsurilor contradictorii cauzate de un dezechilibru constructiv, de o instabilitate permanentă.
Neîmplinirile scriitoricești au fost conștientizate și nu trebuie să considerăm drept falsă afectare disperarea cu care se plângea de criza de timp. Numai că lamentările, exprimate cu ocazia unor mărturisiri, au durat timp de trei decenii. Multiplele sarcini de ordin administrativ la care s-a angajat (unele dintre ele de un real folos instituțional) i-au fost cronofage și au dus chiar la dezonoranta neonorare a angajamentelor scriitoricești asumate. Autorul volumului De la mimus la baroc a înțeles în cel mai înalt grad că viața este făcută din renunțări. Din păcate pentru posteritatea operei sale, nu a avut puterea să lase deoparte ceea ce era mai puțin important. Poate că nu a fost în stare să-și aprecieze cum se cuvine forțele creatoare, deoarece anunța deja încheiate scrieri care nici măcar nu fuseseră începute. Ba uneori mai făcea și declarații publice mincinoase, cu o candoare ecleziastică.
După succesul repurtat cu Sfârșit de veac în București (nota bene: în anii anteriori apariției, fusese eliberat din toate funcțiile de răspundere administrativă), cea mai înțeleaptă hotărâre ar fi fost să se dedice numai artei romanești. Numai că romancierul avea convingerea că se poate realiza în mai multe genuri deodată, deși împlinise deja 50 de ani. Starea de dezechilibru a vieții și a operei sale se explică prin manifestarea în diferite arii de interes și între limite permanent extinse peste domenii.
„Fin de siècle“ a venit pentru Ion Marin Sadoveanu cu un rafinament aparte, emoția trăită în manieră barochizantă generând o atitudine hamletiană în fața precarității vieții și a morții. Cel care a fost tentat să trăiască mai multe vieți în una singură s-a referit în paginile sale la motivul „dansul morții“ în arta continentală, pe care l-a analizat cronologic și comparativ. Lipsurile bănești din anii puterii populare l-au determinat să găsească un refugiu de „mujic“ în „opiu mul popoarelor“: „ține posturi peste posturi, se spovedește și se împărtășește mai tot timpul, citește pe iezuiți și face eforturi să le urmeze învățătura. […] Dar… ce dovadă mai bună am avea că totul rămâne doar o frumoasă declarație de adeziune dacă nu chiar rândurile lui Ion Marin: «m-am împărtășit. Eram singurul. Asistența numeroasă m-a privit cu simpatie». Deci și în asemenea momente el se poartă ca pe scenă, ca la conferințele experimentale: dorește să surprindă adeziunea publicului. Se simte un actor în spectacol!“ (Ibidem, p. 159). Acele conferințe experimentale interbelice, „în decor și costum“, țineau tot de talentul său de actor seducător, viața ca teatru fiind unul dintre motivele recurente ale barocului.
Ion Marin Sadoveanu a fost găsit mort în biroul său încărcat de cărți, cu capul pe masă și cu stiloul în mână, în ziua când se pregătea să plece pentru a conferenția la… Constanța. Nu știm dacă aceasta a fost postura în care și-ar fi dorit să fie găsit ludicul și teatralul om de carte. Pentru a asorta doliului strălucirea (substitut al puterii în extincție), mai potrivită și mai afectată ar fi fost o stingere, barocă, pe scena atât de iubită de slujitorul de înaltă talie al Thaliei. Omul de cultură care a fost a avut proiecte minate de ambiții donquijotești (o summa a barocului) și a rămas în istoria literaturii noastre doar cu o singură mare operă – Sfârșit de veac în București.
Probabil că în lipsa scrierii majore Sfârșit de veac în București (închizătoare a unei linii de evoluție a prozei românești, care părea să-și fi istovit potențele și devenise desuetă la sfârșitul perioadei interbelice) și, poate, a romanului Ion Sântu, astăzi s-ar fi știut doar de un cultivat orator și de un înfocat animator cultural. Cred că împătimitul teatrolog ar fi fost capabil de o realizare majoră și în domeniul dramaturgiei, dar a căzut victimă proteismului calităților sale. Unitatea tensionată a aspirațiilor contrare, paroxismul dinamismului destructurant, instabilitatea structurală și contemplarea universului sub specie theatri – sunt tot atâtea caracteristici ale barocului „fin de siècle“ asumate nu întotdeauna în mod fericit de Ion Marin Sadoveanu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius