Viaţa şi opera lui Piotr Ilici Ceaikovski

[altmariusclassic2]

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-si-opera-lui...

Autor Alexandru Danilov

Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) a fost primul compozitor rus a cărui muzică a câştigat un prestigiu internaţional. Faima sa a crescut o dată cu  apariţiile sale în calitate de dirijor invitat în cadrul concertelor susţinute în Europa şi SUA. În cadrul creaţiilor artistului intră simfonii, concerte, opere, muzică de cameră, precum şi vestitele compoziţii muzicale destinate teatrelor de balet. Multe dintre aceste lucrări continuă şi astăzi să facă parte din repertoriul clasic al multor concerte populare şi teatre muzicale din întreaga lume.

Prima etapă a vieţii

Piotr Ilici Ceaikovski s-a născut în Votkinsk înt-o familie de origine burgheză. Tatăl său, Ilia Petrovici Ceaikovski, era în inginer cu rang de locotenent-colonel în Departamentul Minelor. Mama sa, Alexandra Andreevna d'Assier, făcea parte dintr-o familie înstărită de origine franceză care a emigrat în Rusia după revocarea Edictului de  la Nantes în 1685. Ambii părinţi erau iubitori de arte şi în special de muzică. Cu toate acestea, Piotr a fost îndrumat de către familia sa către o carieră în magistratură. După ce îşi termină studiile de drept, Ceaikovski ocupă pentru o scurtă perioadă funcţia de secretar la Ministerul Justiţiei.

Primii paşi în cariera muzicală

Pasionat de muzică încă din copilărie, Ceaikovski decide să se înscrie în 1862 la Conservatorul din Moscova. A urmat timp de trei ani cursurile lui Rubinstein (orchestraţie) şi Zaremba (compoziţie), studiind în afară de pian, flautul şi orga.Compozitorii săi preferaţi erau Mozart, Beethoven, Glinka, Meyerbeer, Weber, Schumann şi Liszt.

Numirea sa ca profesor de armonie (1866-1877) la Conservatorul din Moscova a dus la rezolvarea problemelor sale materiale. Din această perioadă datează primele lui compoziţii (Concertul nr.1 pentru pian dedicat lui Hans von Bülow, Ondine, Opricinik, Vakula şi Lacul Lebedelor). Uneori creaţia sa muzicală este inspirată de teme populare(în special finalul din Simfonia a II a sau Snegurocika). Compozitorul rus prelucrează aceste teme cu o ştiinţă muzicală mai apropiată de maniera occidentală.

Cu toate acestea, Ceaikovski va şti să cultive un caracter rus de mare profunzime, îmbinat cu o anumită melancolie, mai ales în cantilenele şi melodiile care vor plăcea atât de mult publicului.

Începând din 1875, cercul relaţiilor lui în lumea muzicală s-a lărgit:s-a împrietenit cu Saint Saens, i-a frecventat pe Liszt, Bizet(a cărui operă Carmen l-a entuziasmat) şi  pe Massenet.

Anul-cheie pentru Ceaikovski este 1876, când N Rubinstein, directorul Conservatorului din Moscova, îl pune în legătură cu extrem de bogata doamnă von Meck (care îl angajase pe Debussy ca profesor de pian pentru una din fiicele sale, ). Ea va deveni sfătuitoarea secretă şi mecena lui, fără ca ei să se fi întâlnit vreodată(convenţie stabilită încă de la început). Dar corespondenţa asiduă, timp de 14 ani, cât au durat relaţiile dintre ei, ne pemite să urmărim pas cu pas această „idilă” singulară. Sumele pe care ea le punea la dispoziţia lui Ceaikovski l-au pus la adăpost de orice problemă financiară.

El s-a eliberat atunci de obligaţiile de profesor şi a regăsit, după episodul unei căsătorii ratate (1877), o anumită atracţie pentru călătorii şi viaţa mondenă.Călătoreşte la Roma, Paris, Veneţia, Clarens, Florenţa şi San Remo. Tot în această perioadă îşi compune şi marile lucrări.

Consacrarea în muzică

Ceaikovski începe să fie dirijor începând cu 1886, dar de abia în 1888 va pleca într-un turneu de concerte în Europa, înainte de a pleca în SUA. În SUA, lucrările lui s-au bucurat de o primire entuziastă, iar la 5 mai 1891 Ceaikovski este invitat să inaugureze Carnegie Hall. Fără îndoială preocuparea pentru adevărul expresiei, pentru sinceritate ca şi pentru simplitate este legată la Ceaikovski de tema fundamentală a lucrărilor sale simfonice şi lirice:destinul uman, lupta pe care omul o duce pentru a încerca să-l domine şi eşecul său final. Poemul simfonic Fatum(1868), ultimele 3 simfonii precum şi acea misă funebră de la finalul Pateticiiconsacră înfrângerea omului de către destin. Lui Ceaikovski i-a plăcut să transfere în muzică tragicul şi pasiunile umane, cu o generozitate şi o hipersensibilitate ieşită din comun.

Dacă melodiile lui nu sunt altceva decât expuneri ale unei stări sufleteşti, atunci simfonia a fost pentru el un fel de „confesiune muzicală a sufletului”. Ceaikovski nu admite existenţa unei muzici care să fie doar un  joc sonor lipsit de scop.

Zece opere, ale căror subiecte variază de la tematica istorică(Fecioara din Orleans)la drama psihologică(Evghenii Oneghin, Dama de pică) constituie contribuţia sa la genul liric.

Refuzând atât concepţia wagneriană, cât şi realismul lui Musorgski, compozitorul rus alege o construcţie formală apropiată de aceea a lui Glinka(o succesiune de arii şi ansambluri legate prin recititativ, dar într-un  climat care se vrea poetic).

Pe de altă parte, Dama de pică este evident influenţată de Carmen, adică de o  lucrare în care s-ar putea spune că muzica este în permanenţă angrenată în acţiune. Lirismul lui Ceaikovski poate explica succesul de care s-a bucurat şi care se sprijină pe nostalgia unei epoci:cea a anilor 1850-1860 din Rusia.

De altfel, este semnificativ faptul că după Revoluţia bolşevică din 1917, s-a încercat condamnarea  operelor lui ca reflectând o mentalitate de “mic burghez”.

Piotr Ilici Ceaikovski este cel care a participat, după Leo Delibes, la restaurarea muzicii de balet, care avea să devină o creaţie în sine, înainte de a deveni o  operă de avangardă.

 Lacul Lebedelor(1876), Frumoasa din pădurea adormită (1889), Spărgătorul de nuci (1892) sunt creaţii care au redefinit la nivel internaţional muzica de balet .

Pe 28 octombrie 1893, Ceaikovski a condus premiera Simfoniei a Vi a(Pathétique) în Sankt Petersburg. Nouă zile mai târziu, Ceaikovski moare de holeră, după ce a consumat apă contaminată din râul Neva. Pe lângă această cauză oficială a morţii sale, au apărut tot felul de speculaţii prin care se afirmă că de fapt moartea sa a fost o sinucidere, ca urmare a descoperii unei presupuse relaţii homosexuale pe care a avut-o cu nepotul unui nobil rus. Indiferent de motivul real al morţii sale, Ceaikovski a beneficiat de funeralii naţionale şi a continuat să fie preţuit   ca un simbol al muzicii simfonice din Rusia.

Bibliografie

Marc Vignal, Dictionnaire Des Grands Musiciens, Éditions Larousse, Paris, 1991.