https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2016/10/dostoievski1.jp... 98w, https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2016/10/dostoievski1.jpg 241w" sizes="(max-width: 197px) 100vw, 197px" />Primele opere
Prima operă publicată a lui Dostoievski a fost mai degrabă o traducere liberă şi excesiv de emoţională a romanului Eugénie Grandet de Honoré de Balzac; iar opera scriitorului francez avea să exercite o mare influenţă asupra literaturii sale. Dostoievski nu avea să rămână mult timp necunoscut. Imediat ce a scris primul microroman, Oameni sărmani (1846), şi-a câştigat faima de nou talent al literaturii ruse, cu acreditarea celui mai influent critic al vremii sale, „furiosul” Visarion Belinski. Trei decenii mai târziu, în Jurnalul unui scriitor, Dostoievski a rememorat povestea „descoperirii” sale.
După ce a terminat Oameni sărmani, scriitorul a dat un exemplar prietenului său Dmitri Grigorovici, care i-a dus-o poetului Nikolai Nekrasov. Citind cu voce tare manuscrisul lui Dostoievski, aceşti doi scriitori au fost uimiţi de investigaţia psihologică a operei şi de talentul scriitorului de a mânui emoţiile. Chiar dacă era ora 4 dimineaţa, au mers direct la Dostoievski să îi spună că primul roman al său este o capodoperă. Mai târziu în aceeaşi zi, Nekrasov a dus Oameni sărmani lui Belinski. „A apărut un nou Gogol!”, a spus Nekrasov, la care Belinski a răspuns, „Cu tine, răsar Gogoli la fel ca ciupercile!” Belinski i-a comunicat imediat lui Dostoievski entuziasmul său: „Înţelegi? înţelegi tu ce înseamnă ce ai scris?” În Jurnalul unui scriitor, Dostoievski şi-a reamintit acest eveniment drept cel mai fericit moment al vieţii.
Oameni sărmani, lucrare a cărei valoare a fost umbrită de scrierile ulterioare, este scris în forma deja anacronică a romanului epistolar. Makar Devuşkin, un funcţionar sărac care îşi permite să trăiască doar într-un colţ al unei bucătării murdare, schimbă scrisori cu o tânără săracă, Varvara Dobrosiolova. Scrisorile acesteia destăinuie că fusese predestinată unui om bogat şi lipsit de valoare cu care, la sfârşitul romanului, este de acord să se căsătorească. Romanul se remarcă pentru descrierile efectelor psihologice (mai degrabă decât materiale) ale sărăciei. Dostoievski a transformat tehnicile folosite de Nikolai Gogol în Mantaua, renumita poveste despre un copist sărac. Dacă eroul comic al lui Gogol este lipsit de conştiinţă de sine, eroul conştient al lui Dostoievski suferă agonia umilinţei. Într-o scenă faimoasă, Devuşin citeşte povestirea lui Gogol şi se simte jignit.
În următorii câţiva ani, Dostoievski a publicat un număr de povestiri, inclusiv Nopţi albe, care ilustrează mentalitatea unui visător, şi un microroman, Omul dedublat (1846), un studiu despre schizofrenie. Eroul acestui microroman, Goliadkin, capătă un dublu al sinelui, care îl ironizează şi îl ruinează interior. Dostoievski narează curajos această poveste prin intermediul uneia dintre vocile din psihicul lui Goliadkin, pentru ca lectura fabulei propriu-zise să fie o ironie adresată direct eroului său nefericit.
Adversari
Chiar dacă Dostoievski a fost tratat la început ca o celebritate, timiditatea sa teribilă şi mândria ultrasensibilă i-au atras ostilitatea printre membrii cercului lui Belinski. Nekrasov şi Turgheniev au transmis un poem satiric în care tânărul scriitor a fost denumit, la fel ca Don Quijote, „Cavalerul Tristei Figuri”; doi ani mai târziu, Dostoievski s-a răzbunat pe Turgheniev parodiindu-l devastator în Demonii. Belinski însuşi a devenit treptat din ce în ce mai dezamăgit de preferinţa lui Dostoievski pentru psihologie în defavoarea problemelor sociale. Predispus întotdeauna la boli nervoase, Dostoievski a suferit de depresie.
Execuția
În 1847, Dostoievski a început să frecventeze Cercul Petraşevski, un grup de intelectuali care discutau despre socialismul utopic. El s-a alăturat în cele din urmă unui grup secret asociat, dedicat revoluţiei şi propagandei ilegale. Se pare că nu a simpatizat (aşa cum au făcut alţii) cu terorismul şi comunismul egalitar, ci a fost motivat de puternica sa aversiune faţă de iobăgie. La 23 aprilie 1849, el şi alţi membrii ai cercului au fost arestaţi. Dostoievski a petrecut opt luni în închisoare până când, la 22 decembrie, prizonierii au fost conduşi, fără avertizare, în Piaţa Semionovski. Aici a fost pronunţată condamnarea la moarte prin împuşcare, li s-a rostit ultima rugăciune şi trei dintre prizonieri au fost aleşi pentru a fi împuşcaţi primii. Chiar în ultimul moment, armele au f
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2016/10/dostoievski-exe... 150w, https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2016/10/dostoievski-exe... 300w, https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2016/10/dostoievski-exe... 428w" sizes="(max-width: 368px) 100vw, 368px" />ost retrase, deoarece sosise un mesager cu informaţia că ţarul se hotărâse să le cruţe vieţile. Ceremonia execuţiei suspendate era, de fapt, o parte a pedepsei. Unul dintre prizonieri a înnebunit definitiv pe loc; altul a rezistat şi a scris Crimă şi pedeapsă.
Dostoievski a petrecut câteva minute cu convingerea sigură că este pe punctul de a muri şi, în romanele sale, personajele îşi imaginează, în mod repetat, starea mintală a omului care se apropie de execuţie. Eroul din Idiotul, prinţul Mîşkin, oferă mai multe descrieri extinse în acest sens, despre care cititorii ştiu că poartă o autoritate specială, deoarece autorul romanului trecuse prin această experienţă teribilă. Falsa execuţie l-a determinat pe Dostoievski să aprecieze procesul însuşi al vieţii ca pe un dar incomparabil şi, spre deosebire de gândirea preponderent deterministă şi materialistă a intelectualităţii, să valorifice şi mai puternic libertatea, integritatea şi responsabilitatea individuală.
Amintiri din casa morţilor
În loc să fie executat, Dostoievski a fost condamnat la patru ani într-un lagăr de muncă din Siberia, urmaţi de o perioadă nedefinită de exerciţiu militar ca soldat. Zece ani mai târziu, după întoarcerea în Rusia, a scris un roman bazat pe experienţele sale în lagărul de muncă forţată, Amintiri din casa morţilor (1861-1862). Dispăruseră nuanţele romantice şi starea de visare din primele sale lucrări literare. Romanul, care inaugura tradiţia rusă a literaturii lagărelor de muncă, descrie ororile la care Dostoievski chiar fusese martor: brutalitatea gărzilor care se bucurau de cruzime de dragul cruzimii, răutatea criminalilor care se desfătau omorând copii şi supravieţuirea unor suflete decente în mijlocul mizeriei şi al degradării – toate aceste teme, garantate de propria experienţă a autorului, au dat romanului o putere uriaşă pe care cititorii o simt şi azi. Tolstoi a considerat-o capodopera lui Dostoievski. Mai presus de toate, Amintiri din casa morţilor ilustrează necesitatea individului de a-şi câştiga libertatea, o necesitate profund umană. Această convingere avea să îl aducă pe Dostoievski într-un conflict direct cu determiniştii radicali şi socialiştii din intelligentsia.
Credința
În Siberia, Dostoievski a experimentat ceea ce el a denumit „regenerarea” convingerilor sale. A respins atitudinea condescendentă a intelectualilor care doreau să îşi impună ideile politice în societate şi a ajuns să creadă în demnitatea şi bunătatea fundamentală a oamenilor simpli. El descrie această schimbare în schiţa Ţăranul Marei (care apare în Jurnalul unui scriitor). De asemenea, Dostoievski s-a ataşat profund de ortodoxia rusă, ca religie a oamenilor obişnuiţi, chiar dacă credinţa i-a fost mereu în război cu scepticismul. Într-o scrisoare faimoasă descrie cât de însetat este de credinţă, ca „iarba uscată”, şi ajunge la concluzia: „dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, în realitate, adevărul este undeva mai departe de Hristos, atunci aş prefera să rămân mai degrabă cu Hristos decât cu adevărul”.
Epilepsia
Dostoievski a suferit primele atacuri de epilepsie în timp ce se afla în închisoare. Nu mai puţin importante decât istorisirile sale despre cum a fost condus către execuţie, descrierile crizelor de epilepsie (mai ales din Idiotul) dezvăluie înălţimile şi profunzimile sufletului omenesc. Aşa cum îl experimentează Dostoievski şi eroul său Mîşkin, momentul ce precedă imediat un atac dă bolnavului o senzaţie de armonie perfectă şi de înfrângere a temporalităţii. Freud a interpretat epilepsia lui Dostoievski ca având o origine psihologică, dar această teorie a fost contrazisă de cercetările de specialitate, care au arătat că analiza sa se baza pe informaţii distorsionate. În 1857, Dostoievski s-a căsătorit cu o văduvă bolnavă de tuberculoză, Maria Dmitrievna Isaeva (aceasta a murit şapte ani mai târziu); nefericirile căsătoriei au început în luna lor de miere, când aceasta a asistat la câteva atacuri de epilepsie ale soţului.
Prima parte AICI
Partea a treia AICI
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 160-162
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius