El o surprinde într-o librărie, în timp ce ea rupe ultimele pagini ale romanelor, convinsă fiind că lumea nu trebuie să afle finalul cărților. Altminteri, este imoral, iar dacă finalul nu e totdeauna moartea, cărțile sunt ridicole. Dar volumele de poezie? Nimeni nu mai citește poezie, spune ea, numai că el, chiar el, este poet. Așa debutează o poveste de dragoste atipică. Iar ea, Vera, declară că nimic nu se încheie cu adevărat și totul rămâne suspendat. Ceea ce se și întâmplă: o dispută din tramvai îl transformă pe protagonist într-un erou care-și narează viața din moarte. Poet fără glorie, tată care nu-și asumă paternitatea, eroul lui Vlad Zografi face din abulie și iresponsabilitate un mod de viață. Inutil să amintesc boema, singurătatea confortabilă, risipirea desăvârșită. Cum se întâmplă adesea, poeții au parte de șanse năucitoare, dar care, nu știu cum, îi nemulțumesc. Șapte octombrie spune povestea unui captiv în el însuși care face din moartea lui redusă la un punct o istorie a inerției viului.
Spre deosebire de romanul precedent, aici citim despre efectele secundare ale morții. O cartografiere minuțioasă a memoriei, la urma urmelor, ce privilegiază pe de-o parte istoria unui erotoman nostalgic, de cealaltă, amintirile unei lumi în răspăr cu mișcarea generală; de pildă, scriitorii sunt numiți șoricei, iar prin termenul de „industriali“, înțelegem moda actualității. Tot ce vrea poetul narator suspendat în moarte este să rememoreze o viață în care s-a străduit să evite convențiile, să stea departe de interacțiunea virtuală, să trăiască ascuns. Numai că adeptul stoicilor e mai degrabă un libertin ce crede în barbaria erotică mai mult decât în legile moralei. În Șapte octombrie, Vlad Zografi alege drept protagonist un individ care nu-și poate separa poezia de sex, nici moartea de viață.
Deși la prima vedere suntem tentați să citim convenția propusă de Alice Sebold în Minunatele oase și în romanul lui Zografi, tot ce se întâmplă înȘapte octombrie se derulează între prezentul morții și arcul temporal de câțiva ani de dinainte de evenimentul tragic. Vlad Zografi ipostaziază în poetul narator aflat pe tărâmul morții o ființă vulnerabilă, dar care ascunde sensibilitatea în versuri violente. În fapt, o amplă spovedanie, orchestrată impecabil, dar și un dialog cu sine în singurătatea „absolută“, ce dă impresia că se găsește mai degrabă între lumi decât în adevărata moarte. În prima parte a romanului avem de-a face cu un poet scandalos, căutând să-și umple rămășițele timpului cu mici visceralități. Din punct de vedere social, vulgaritatea limbajului și directețea erotică au întotdeauna rostul unei scurtături relaționale, convenabilă. Doza zilnică de hedonism. El se slujește de limbajul vulgar ca de-un afrodiziac. În partea a doua a cărții, Vera absoarbe întreaga lui viață, până dincolo de ea.
Oricâtă recluziune afirmă personajele, toate sunt dependente de social. Vlad Zografi construiește hărți sociale cu miză satirică, aglomerează destine în cele mai insolite combinații, vrea să conserve în chipuri diverse starea de suspendare, în care se regăsește cel mai mult. În Șapte octombrie, Vlad Zografi organizează ireversibilul în formule polifonice din care respiră, de fapt, obsesii similare cu cele din Efectele secundare ale vieții (2016), doar că la altă scară: sensul vieții prin descoperirea infinitului dinăuntru, erotismul industrial și șansele artei. Lipsită de miracole, lumea trebuie redescoperită prin umanismul rătăcit. Poetul narator din Șapte octombrie vrea să devină un om-statuie (din Oscar și Cremona), la propriu; el crede că gestul său eroic și valoarea poetică postumă îi vor rezerva un scuar, chiar dacă are concurență serioasă. Problema rămâne cea a muzei care va veghea la picioarele statuii sale de bronz. Și astfel se declanșează procesul de rememorare a colecției erotice.
Fără îndoială că protagonistul, un erotoman nostalgic, cum spuneam, grandoman și ispitit de paranoia, nu se poate decontamina decât erotic. Acest Casanova decrepit, suferind de „imobilitate patologică“, urând lumea literară industrializată, reface drumul identic, doar cu ocolișuri. Ironic și autoironic, anti-intelectualist, un Mare Lebowski de București, poetul lui Vlad Zografi se teme în postumitate ca nu cumva să dezvolte un organ nou, al tristeții, care se poate transfera și statuii sale viitoare. Cu alte cuvinte, frica de sensibilitate îl preocupă mai mult decât mântuirea. Numai că-i spune fragilitate. Întocmai, el explică și prevalența violenței în poezia lui, prin fragilitate, căci violența nu poate fi altfel în lumea noastră. La fel, din moarte, el speră să recupereze istoria absolută a istoriei și timpului, de asemenea fragile. Tocmai când teoria fragilității poetiza discursul, naratorul rupe ritmul introducând în narațiune două grupuri sociale, ambele mișcări clandestine, firește: lumea tâlharilor bucureșteni adunați la „Peșteră“ și scriitorii din grupul „Poeții Porcăriei“. Ambele sunt spații evazioniste, în fapt, lumi purgatoriale pentru un om care și-a pierdut speranța. Șapte octombrie este poemul confesiv al unui agonic.
Oarecum inocent, dar nu naiv, sobru fără charismă, un timid convingător, protagonistul face întotdeauna opusul a ceea ce este. Inadaptat integrat și inocent tâlhar, el joacă paradoxul în ritmuri care-l fac, nu se știe cum, simpatic. Anti-erou și erou din întâmplare, captiv al hazardului și norocos cu termen de garanție, poetul lui Vlad Zografi sărbătorește „Ziua Aberației“ la 7 octombrie, anume Ziua națională a fostei RDG, țară vizitată și rămasă în memoria unei vieți trăite în comunism și postcomunism. Evenimentului istoric i se adaugă un altul, tot psihanalizabil: eșecul familiei și al copilăriei; simbolul trenulețului electric la care nu are acces și verdictul mamei – „ai crescut ca o buruiană“ – imprimă poetului starea de fragilitate exprimată anarhic în poezie. Infirmitățile lui se revarsă și în hermeneutica erotizantă. Apariția Verei pune punct imploziilor. Efervescența ei este o poezie în sine. Odată cu ea, romanul trece în poetica similarității: adică, narațiunilor lui cu pretenție de Barbă Albastră îi răspund experiențele Verei, cu colecția ei de cuceriri capricioase. Ea face ca existența fantomatică a poetului să nu rămână doar echilibristică pe muchie de cuțit. Cleptomană, ironică și spontană, tiranică și imprevizibilă, Vera este finalmente muza veritabilă, naratoare ludică și indiscretă, și, mai presus de toate, viitoarea mamă; însă normalitatea, după legile sacre ale simetriei, nu este posibilă. Poetul captiv în colecția Verei se află totodată în captivitatea absolută, în care este deposedat de senzații. Dar ea îl antrenase să se vadă din afară concret, nu imaginar. Îi rămâne memoria instinctului din viață, atunci când, prin versuri vulgare, intenționa schimbarea mentalităților istorice, a pudorii – mereu inautentică.
Elaborat contrapunctic în jurul ideii că totul ține de similaritate și de starea de suspendare, romanul excelează prin protagonistele desprinse parcă din universurile Gabrielei Adameșteanu și Nicolae Breban, dar cu intensități diferite, cu mentalități devoratoare, spontaneități exotice, vrăjind la propriu repetitivul masculin. Vera îmi pare una dintre cele mai insolite personaje feminine din literatura postcomunistă. Cât despre intensități, ele contribuie la sensul romanului: nimic nu se petrece în afara tensiunii, cred protagoniștii, și suspendarea în intensitate este obligatorie. De la Manifestul Poeților Porcăriei la semnificațiile romanului, în condiția de mort cu memorie vie a protagonistului, toate se reduc la tensiunea încremenită. Numai așa se păstrează ceea ce rezistă și dincolo de moarte. Moartea însăși.
Dens și proteic, Șapte octombrie este istoria unui poet care încearcă să-și ducă moartea până la capăt. Dacă în timpul vieții caută logica destinului confecționând hărți și imaginând trasee urbane, dincolo, el caută logica morții în viață. Vlad Zografi construiește credibil un protagonist rămas în urma vieții.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius