Via Crucis prezidată de Sfântul Părinte în seara de Vinerea Sfântă, 10 aprilie 2020, în Piaţa "Sfântul Petru"

[altmariustotal catolic]

Meditaţii şi rugăciuni
propuse de capelania de la Penitenciarul "Due Palazzi" din Padova
redactate de

1. o persoană deţinută condamnată la închisoare pe viaţă

2. doi părinţi cărora le-a fost ucisă o fiică

3. o persoană deţinută

4. mama unei persoane deţinute

5. o persoană deţinută

6. un catehet din parohie

7. o persoană deţinută

8. fiica unui condamnat la pedeapsa închisorii pe viaţă

9. o persoană deţinută

10. o educatoare din închisoare

11. un preot acuzat şi apoi achitat

12. un magistrat de supraveghere

13. un frate voluntar

14. un agent de poliţie penitenciară

________________

Introducere

Meditaţiile de la Via Crucis de anul acesta sunt propuse de capelania de la Penitenciarul "Due Palazzi" din Padova. Primind invitaţia papei Francisc, paisprezece persoane au meditat asupra Pătimirii Domnului Nostru Isus Cristos făcând-o actuală în existenţele lor. Între ele figurează cinci persoane deţinute, o familie victimă datorită unui delict de omor, fiica unui condamnat la pedeapsa închisorii pe viaţă, o educatoare din închisoare, un magistrat de supraveghere, mama unei persoane deţinute, un catehet, un frate voluntar, un agent de poliţie penitenciară şi un preot acuzat şi după aceea achitat definitiv de justiţie după opt ani de proces ordinar.

A-l însoţi pe Cristos pe Calea Crucii, cu vocea slabă a oamenilor care locuiesc în lumea din închisori, este ocazia pentru a asista la minunatul duel dintre Viaţă şi Moarte, descoperind cu firele binelui se împletesc în mod inevitabil cu firele răului. A contempla Calvarul din spatele gratiilor înseamnă a crede că o viaţă întreagă se poate juca în câteva clipe, aşa cum i s-a întâmplat tâlharului cel bun. Va fi suficient să se umple acele clipe de adevăr: căinţa pentru delictul comis, convingerea că moartea nu este pentru totdeauna, certitudinea că Cristos este nevinovatul batjocorit pe nedrept. Totul este posibil pentru cel care crede, pentru că şi în întunericul închisorilor răsună vestea plină de speranţă: "La Dumnezeu nimic nu este imposibil" (Lc 1,37). Dacă îi va strânge mâna cineva, omul care a fost capabil de crima cea mai oribilă va putea să fie protagonistul celei mai neaşteptate învieri. Fiind siguri că şi atunci când răul şi suferinţa sunt relatate se poate lăsa spaţiu răscumpărării, recunoscând în mijlocul răului dinamismul binelui şi a-i da spaţiu (cf. Mesajul Sfântului Părinte pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2020).

În felul acesta Via Crucis devine o Via Lucis.

Textele, adunate de părintele capelan Marco Pozza şi de voluntara Tatiana Mario, au fost scrise personal, dar s-a ales să nu se pună numele: cel care a participat la această meditaţie a voit să-şi ofere vocea sa tuturor celor care, în lume, împărtăşesc aceeaşi condiţie. În seara aceasta, în tăcerea din închisori, vocea unui doreşte să devină vocea tuturor.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, Tată atotputernic,
care în Isus Cristos Fiul tău
ai asumat rănile şi pătimirile omenirii,
astăzi am curajul să te implor, ca tâlharul căit: "Aminteşte-ţi de mine!".
Sunt aici, singur în faţa Ta, în întunericul din această închisoare,
sărac, gol, înfometat şi dispreţuit,
şi îţi cer să verşi pe rănile mele
untdelemnul iertării şi al mângâierii
şi vinul unei fraternităţi care întăreşte inima.
Vindecă-mă cu harul tău şi învaţă-mă să sper în disperare.
Domnul meu şi Dumnezeul meu, eu cred, ajută-mă în necredinţa mea.
Continuă, Tată milostiv, să ai încredere în mine,
să-mi dai o oportunitate mereu nouă,
să mă îmbrăţişezi în iubirea ta infinită.
Cu ajutorul tău şi darul Duhului Sfânt,
şi eu voi fi capabil să te recunosc
şi să te slujesc în fraţii mei. Amin.

Staţiunea I

Isus este condamnat la moarte

Pilat, dorind să-l elibereze pe Isus, le-a vorbit din nou, dar ei strigau: "Răstigneşte-l, răstigneşte-l!" Pentru a treia oară le-a spus: "Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit în el nici o vină care să merite moartea. De aceea îl voi pedepsi şi-l voi elibera". Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice ca el să fie răstignit. Şi strigătele lor predominau. Atunci Pilat a decis să li se îndeplinească cererea. El l-a eliberat pe cel care fusese aruncat în închisoare pentru revoltă şi crimă, iar pe Isus l-a lăsat în voia lor (Lc 23,20-25).

De atâtea ori, în tribunale şi în ziare, răsună acel strigăt: "Răstigneşte-l, răstigneşte-l!". Este un strigăt pe care l-am auzit şi cu privire la mine: am fost condamnat, împreună cu tatăl meu, la pedeapsa închisorii pe viaţă. Răstignirea mea a început când eram copil: dacă mă gândesc, mă revăd ghemuit în microbuzul care mă ducea la şcoală, marginalizat datorită faptului că eram bâlbâit, fără nicio relaţie. Am început să muncesc când eram mic, fără a putea studia: neştiinţa a avut succes asupra naivităţii mele. După aceea, bulismul a furat scânteierile de copilărie acelui copil născut în Calabria din anii '70. Mă asemăn mai mult cu Baraba decât cu Cristos, şi totuşi condamnarea cea mai feroce rămâne aceea a conştiinţei mele: noaptea deschid ochii şi caut cu disperare o lumină care să lumineze istoria mea.

Atunci când, închis în celulă, recitesc paginile Pătimirii lui Cristos, izbucnesc în plâns: după douăzeci şi nouă de ani de detenţie încă n-am pierdut capacitatea de a plânge, de a mă ruşina de istoria mea trecută, de răul făcut. Mă simt Baraba, Petru şi Iuda într-o unică persoană. Trecutul este ceva de care simt dezgust, deşi ştiu că este istoria mea. Am trăit mulţi ani supus regimului restrictiv 41-bis şi tatăl meu a murit aflându-se în aceeaşi condiţie. De atâtea ori, noaptea, l-au auzit plângând în celulă. Făcea asta în ascuns însă eu îmi dădeam seama. Amândoi eram în întunericul profund. Însă în acea non-viaţă am căutat mereu un ceva care să fie viaţă: este straniu de spus, dar închisoarea a fost mântuirea mea. Dacă pentru vreunul încă sunt Baraba, nu mă supăr: simt, în inimă, că acel Om nevinovat, condamnat ca şi mine, a venit să mă caute în închisoare pentru a mă educa la viaţă.

Doamne Isuse, în pofida strigătelor puternice care ne distrag, te observăm prin mulţimea celor care urlă că trebuie să fii răstignit; şi probabil că printre ei suntem şi noi, inconştienţi de răul de care putem să fim capabili. Din celulele noastre vrem să-l rugăm pe Tatăl tău pentru cei care ca şi Tine sunt condamnaţi la moarte şi pentru cei care încă vor să înlocuiască judecata ta supremă.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, iubitor al vieţii, care în reconciliere ne dăruieşti mereu o nouă oportunitate pentru a gusta milostivirea ta infinită, te implorăm să reverşi în noi darul înţelepciunii pentru a considera fiecare bărbat şi fiecare femeie ca templu al Duhului tău şi a-i respecta în demnitatea lor inviolabilă. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a II-a

Isus ia crucea pe umeri

Soldaţii l-au adus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. L-au îmbrăcat cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. Apoi au început să-l salute: "Bucură-te, rege al iudeilor!" Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi, căzând în genunchi, i se închinau. Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească (Mc 15,16-20).

În acea vară oribilă, viaţa noastră de părinţi a murit împreună cu aceea a celor două fiice ale noastre. Una a fost ucisă cu prietena inimii de violenţa oarbă a unui om fără milă; cealaltă, care a supravieţuit prin minune, a fost privată pentru totdeauna de zâmbetul său. Viaţa noastră a fost o viaţă de sacrificii, întemeiată pe muncă şi pe familie. I-am învăţat pe copiii noştri respectul faţă de celălalt şi valoarea slujirii faţă de cel care este mai săraci. Adesea ne întrebăm: "De ce chiar nouă acest rău care ne-a distrus?". Nu găsim pace. Nici justiţia, în care am crezut mereu, n-a fost în stare să aline rănile cele mai adânci: condamnarea noastră la suferinţă va rămâne până la capăt.

Timpul n-a uşurat povara crucii pe care ne-a pus-o pe umeri: nu reuşim să o uităm pe cea care astăzi nu mai este. Suntem bătrâni, tot mai lipsiţi de apărare, şi suntem victime ale celei mai rele dureri care există: să supravieţuim morţii unei fiice.

Este greu de spus, însă în momentul în care disperarea pare să învingă, Domnul, în moduri diferite, ne vine în întâmpinare, dăruindu-ne harul de a ne iubi ca soţi, sprijinindu-ne unul pe altul deşi cu trudă. El ne invită să ţinem deschisă uşa casei noastre pentru cel mai slab, pentru cel disperat, primind pe cel care bate la uşă chiar şi numai pentru o farfurie de supă. Faptul a fi făcut din caritate porunca noastră este pentru noi o formă de mântuire: nu vrem să capitulăm în faţa răului. De fapt, iubirea lui Dumnezeu este capabilă să regenereze viaţa pentru că, înainte de noi, Fiul său Isus a experimentat durerea umană pentru a-i putea simţi compasiunea justă.

Doamne Isuse, ne face mult rău văzându-te lovit, batjocorit şi despuiat, victimă nevinovată a unei cruzimi inumane. În această noapte de durere, ne adresăm rugători Tatălui tău pentru a-i încredinţa pe toţi cei care au îndurat violenţe şi fărădelegi.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, dreptatea şi răscumpărarea noastră, care ni l-ai dăruit pe unicul tău Fiu glorificându-l pe tronul Crucii, revarsă în inimile noastre speranţa noastră pentru a te recunoaşte în momentele întunecate ale vieţii noastre. Mângâie-ne în orice întristare şi sprijină-ne în încercări, în aşteptarea Împărăţiei tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a III-a

Isus cade pentru prima oară

Iar el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi. Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra luie păcatele noastre, ale tuturor (Is 53,4-6).

A fost prima dată când am căzut, însă acea cădere a fost pentru mine moartea: a luat viaţa unei persoane. A fost suficientă o zi pentru a trece de la o viaţă ireproşabilă să săvârşesc un gest în care este cuprinsă încălcarea tuturor poruncilor. Mă simt versiunea modernă a tâlharului care-l imploră pe Cristos: "Aminteşte-ţi de mine!". Mai mult decât căit, mi-l imaginez ca unul care este conştient că este pe drumul greşit. Din copilăria mea îmi amintesc ambientul rece şi ostil în care am crescut: era suficient de a găsi o fragilitate în celălalt pentru a o traduce într-o formă de distracţie. Căutam prieteni sinceri, voiam să fiu acceptat aşa cum eram, fără să reuşesc. Sufeream datorită fericirii celorlalţi, simţeam beţele în roate, îmi cereau numai sacrificii şi reguli de respectat: m-am simţit un străin pentru toţi şi am căutat, cu orice preţ, o revanşă a mea.

Nu mi-am dat seama că răul, lent, creştea înlăuntrul meu. Până când, într-o seară, a venit ceasul meu al întunericului: într-o clipă, ca o avalanşă, s-au dezlănţuit împotriva mea amintirile tuturor nedreptăţilor îndurate în viaţă. Furia a asasinat gentileţea, am comis un rău imens mai mare decât toate acelea pe care le primisem. După aceea, în închisoare, injuria celorlalţi a devenit dispreţ faţă de mine însumi: era suficient puţin pentru ca să-mi pun capăt zilelor, eram la limită. Condusesem şi familia mea în prăpastie: din cauza mea, au pierdut prenumele lor, onorabilitatea, au devenit numai familia asasinului. Nu caut circumstanţe atenuante şi nici iertări, voi ispăşi pedeapsa mea până în ultima zi pentru că în închisoare am găsit oameni care mi-au redat încrederea pierdută.

A nu mă gândi că în lume exista bunătatea a fost prima mea cădere. A doua, crima, a fost aproape o consecinţa: deja eram mort înăuntru.

Doamne Isuse, şi tu ai căzut la pământ. Prima dată este probabil cea mai dură pentru că totul este nou: lovitura este puternică şi rătăcirea prevalează. Încredinţăm Tatălui tău pe cei care se închid în propriile motivaţii şi nu reuşesc să recunoască delictele comise.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, care l-ai ridicat pe om din căderea sa, te implorăm: vino în ajutorul slăbiciunii noastre şi dăruieşte-ne ochi pentru a contempla semnele iubirii tale presărate în viaţa noastră de fiecare zi. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a IV-a

Isus o întâlneşte pe Maria, mama sa

Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: "Femeie, iată-l pe fiul tău!" Apoi, i-a spus discipolului: "Iat-o pe mama ta!" Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el (In 19,25-27).

Nici măcar o clipă n-am simţit ispita de a-l părăsi pe fiul meu în faţa condamnării sale. În ziua arestării toată viaţa noastră s-a schimbat: întreaga familie a intrat în închisoare cu el. Şi astăzi procesul oamenilor nu se potoleşte, este o lamă ascuţită: degetele îndreptate împotriva noastră a tuturor îngreunează suferinţa pe care o purtăm deja în inimă.

Rănile cresc cu trecerea zilelor, luându-ne chiar şi respiraţia.

Simt apropierea Sfintei Fecioare Maria: mă ajută să nu mă las strivită de disperare, să suport răutăţile. I-am încredinţat ei pe fiul meu: numai Mariei îi pot destăinui fricile mele, dat fiind că ea însăşi le-a simţit în timp ce urca pe Calvar. În inima sa ştia că Fiul nu va avea scăpare de răul omului, dar nu l-a părăsit. Stătea acolo, pentru a-i împărtăşi durerea, ţinându-i companie cu prezenţa sa. Îmi imaginez că Isus, ridicându-şi privirea, intersecta ochii săi plini de iubire şi nu se simţea niciodată singur.

Aşa vreau să fac şi eu.

Am luat asupra mea greşelile fiului meu, am cerut iertare şi pentru responsabilităţile mele. Implor asupra mea milostivirea pe care numai o mamă reuşeşte s-o simtă, pentru ca fiul meu să poată trăi din nou după ce a ispăşit pedeapsa sa. Mă rog încontinuu pentru el pentru ca, zi după zi, să poată deveni un om diferit, capabil să se iubească din nou pe sine însuşi şi pe ceilalţi.

Doamne Isuse, întâlnirea cu Mama ta, pe drumul crucii, este probabil cea mai înduioşătoare şi dureroasă. Între privirea sa şi a ta o punem pe cea a tuturor rudelor şi prietenilor care se simt sfâşiaţi şi neputincioşi datorită sorţilor celor dragi ai lor.

Să ne rugăm.

O, Marie, mamă a lui Dumnezeu şi a Bisericii, discipolă fidelă a Fiului tău, ne adresăm ţie, pentru a încredinţa privirii tale grijulii şi pazei inimii tale materne, strigătul omenirii care geme şi suferă în aşteptarea zilei în care va fi ştearsă orice lacrimă de pe feţele noastre. Amin.

Staţiunea a V-a

Simon din Cirene îl ajută pe Isus să poarte crucea

Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus (Lc 23,26).

Cu meseria mea am ajutat generaţii de copii să meargă drepţi cu coloana vertebrală. După aceea, într-o zi am ajuns la pământ. A fost ca şi cum mi-ar fi rupt coloana vertebrală: munca mea a devenit motivul pentru o condamnare infamantă. Am intrat în închisoare: închisoarea a intrat în casa mea. De atunci am devenit un vagabond pentru oraş: mi-am pierdut numele, mă numesc cu acela al delictului de care mă acuză justiţia, nu mai sunt eu stăpânul vieţii mele. Când mă gândesc, îmi revine în minte acel copil cu pantofii rupţi, picioarele ude, hainele uzate: eram eu, odinioară, acel copil. După aceea, într-o zi, arestarea: trei oameni în ţinută, un protocol rigid, închisoarea care mă înghite viu în betonul său.

Crucea pe care mi-au încărcat-o pe umeri este grea. Cu trecerea timpului am învăţat să convieţuiesc cu ea, s-o privesc în faţă, s-o chem pe nume: petrecem nopţi întregi ţinându-ne companie reciproc. În închisori pe Simon din Cirene îl cunosc toţi: este al doilea nume al voluntarilor, al celui care urcă acest calvar pentru a ajuta la purtarea unei cruci; sunt oameni care refuză legea grupului punându-se în ascultarea conştiinţei. După aceea, Simon din Cirene este colegul meu de celulă: l-am cunoscut în prima noapte petrecută în închisoare. Era un om care a trăit mulţi ani pe o bancă, fără afecte şi fără venituri. Singura sa bogăţie era un pachet de brioches. El, iubitor de dulciuri, a insistat pentru ca să-l duc soţiei mele prima dată când a venit să mă viziteze: ea a izbucnit în plâns datorită acelui gest pe cât de neaşteptat pe atât de grijuliu.

Îmbătrânesc în închisoare: visez ca într-o zi să am încredere din nou în om.

Să devin un Simon din Cirene al bucuriei pentru cineva.

Doamne Isuse, din momentul naşterii tale până la întâlnirea cu un necunoscut care ţi-a purtat crucea, ai voit să ai nevoie de ajutorul nostru. Şi noi, ca Simon din Cirene, vrem să devenim aproapele fraţilor noştri şi al surorilor noastre şi să colaborăm cu milostivirea Tatălui pentru a uşura jugul răului care îi oprimă.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, apărător al săracilor şi întărire a celor întristaţi, reînnoieşte-ne cu prezenţa ta şi ajută-ne să purtăm în fiecare zi jugul dulce al poruncii tale de iubire. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a VI-a

Veronica şterge faţa lui Isus

Din partea ta îmi spune inima:

"Căutaţi faţa mea".

Eu caut, Doamne, faţa ta.

Nu-ţi ascunde faţa de la mine,

nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău;

tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge

şi nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele (Ps 27,8-9).

Fiind catehet şterg atâtea lacrimi, lăsându-le să curgă: nu se pot zăgăzui inundaţiile inimilor sfâşiate. De atâtea ori întâlnesc oameni disperaţi care, în întunericul din închisoare, caută un motiv pentru răul care lor li se pare infinit. Aceste lacrimi au gustul înfrângerii şi al singurătăţii, al remuşcării şi al lipsei de înţelegere. Adesea mi-l imaginez pe Isus în închisoare în locul meu: cum ar spăla acele lacrimi? Cum ar potoli angoasa acestor oameni care nu găsesc o cale de ieşire la ceea ce au devenit cedând în faţa răului?

A găsi un răspuns este un exerciţiu greu, adesea de neînţeles pentru logicile noastre umane mici şi limitate. Drumul pe care mi l-a sugerat Cristos este să contemplu acele feţe desfigurate de suferinţă, fără a simţi frică. Mi se cere să rămân acolo, alături, respectând tăcerile lor, ascultând durerea, încercând să privesc dincolo de prejudiciu. Exact cum priveşte Cristos cu ochi pline de iubire fragilităţile noastre şi limitele noastre. Fiecăruia, chiar şi persoanelor încarcerate, le este oferită în fiecare zi posibilitatea de a deveni persoane noi graţie acelei priviri care nu judecă, ci insuflă viaţă şi speranţă.

Şi în acest mod lacrimile căzute pot să devină germenul unei frumuseţi care erau greu chiar şi de imaginat.

Doamne Isuse, Veronica a avut compasiune faţă de Tine: a întâlnit un om suferind şi a descoperit faţa lui Dumnezeu. În rugăciune încredinţăm Tatălui tău bărbaţii şi femeile din timpurile noastre care continuă să şteargă lacrimile atâtor fraţi ai noştri.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, adevărată lumină şi izvor al luminii, care în slăbiciune revelezi atotputernicia şi extremismul iubirii, imprimă în inimile noastre faţa ta, pentru ca să ştim să te recunoaştem în pătimirile omenirii. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a VII-a

Isus cade a doua oară

Atunci Isus a spus: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Apoi, ca să împartă hainele lui, au aruncat sorţii (Lc 23,34).

Când treceam prin faţa unei închisori, îmi întorceam faţa în cealaltă parte: "Şi-aşa eu nu voi ajunge niciodată acolo înăuntru", spunem în sinea mea. Dăţile în care o priveam, respiram melancolie şi întuneric: mi se părea că trec pe lângă un cimitir de morţi vii. După aceea, într-o zi am ajuns eu în spatele gratiilor, împreună cu fratele meu. Ca şi cum n-ar fi fost îndeajuns, i-am condus acolo înăuntru şi pe tatăl meu şi pe mama mea. Din ţară străină cum era, închisoarea a devenit casa noastră: într-o celulă eram noi bărbaţii, în alta mama noastră. Îi priveam, simţeam ruşine: nu mai pot să mă numesc om. Îmbătrânesc în închisoare din vina mea.

Am căzut la pământ de două ori. Prima dată când răul m-a fascinat şi eu am cedat: să vând droguri, în ochii mei, valora mai mult decât locul de muncă al tatălui meu care îşi rupea spinarea zece ore pe zi. A doua a fost atunci când, după ce am ruinat familia, am început să mă întreb: "Cine sunt eu pentru ca să moară Cristos pentru mine?". Strigătul lui Isus - "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" - îl citesc în ochii mamei: şi-a asumat ruşinea tuturor bărbaţilor din casă pentru a salva familia. Şi are faţa tatălui meu care, în ascuns, era disperat în celulă. Numai astăzi reuşesc să admit asta: în acei ani nu ştiam ceea ce făceam. Acum când ştiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, încerc să reconstruiesc viaţa mea. Datorez asta părinţilor mei: în urmă cu mulţi ani au vândut lucrurile noastre cele mai dragi pentru că nu voiau ca să trăiesc viaţă pe stradă. Datorez asta mai ales mie: ideea ca răul să comande viaţa mea este insuportabilă. Aceasta a devenit via crucis a mea.

Doamne Isuse, eşti la pământ încă o dată: împovărat de alipirea mea de rău, de frica mea de a nu reuşi să fiu o persoană mai bună. Cu credinţă ne adresăm Tatălui tău şi îl rugăm pentru toţi cei care încă n-au ştiut să scape de puterea Satanei, de toată fascinaţia lucrărilor sale şi de miile sale forme de seducţie.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, care nu ne laşi în întunericul şi în umbra morţii, sprijină slăbiciunea noastră, eliberează-ne de lanţurile răului şi ocroteşte-ne cu scutul puterii tale, pentru ca să putem cânta în veci milostivirea ta. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a VIII-a

Isus întâlneşte femeile din Ierusalim

Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: "Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri. Căci, iată, vor veni zile în care veţi spune: "Fericite cele sterile, cele care niciodată n- au născut şi pieptul care n-a alăptat!". Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: "Cădeţi peste noi!" şi colinelor: "Acoperiţi-ne!" (Lc 23,27-30).

De câte ori, ca fiică a unei persoane deţinute, am auzit adresându-mi-se o întrebare: "Dumneavoastră sunteţi afecţionată de tata: vă gândiţi vreodată la durerea pe care tatăl dumneavoastră a provocat-o victimelor?". În toţi aceşti ani nu m-am sustras niciodată de la răspuns: "Desigur, îmi este imposibil să nu mă gândesc", spun eu. După aceea le pun şi eu o întrebare: "V-aţi gândit vreodată că din toate victimele acţiunilor tatălui meu eu am fost prima? De douăzeci şi opt de ani ispăşesc pedeapsa de a creşte fără tată". Toţi aceşti ani am trăit din furie, nelinişte, melancolie: lipsa lui este tot mai greu de suportat. Am străbătut Italia de la sud la nord pentru a fi lângă el: cunosc oraşele nu prin monumentele lor ci prin închisorile pe care le-am vizitat. Mi se pare că sunt ca Telemah când merge în căutarea tatălui său Ulise: turul meu prin Italia este un tur de închisori şi de afecte.

În urmă cu mulţi ani am pierdut iubirea pentru că sunt fiica unui om deţinut, mama mea a căzut victimă a depresiei, familia s-a prăbuşit. Am rămas eu, cu micul meu salariu, să susţin povara acestei istorii fărâmiţate. Viaţa m-a constrâns să devin femeie fără să-mi las timpul de a fi copilă. În casa noastră este o întreagă via crucis: tata este unul din acei condamnaţi la închisoare pe viaţă. În ziua în care m-am căsătorit, visam să-l am lângă mine: şi atunci s-a gândit la mine de la sute de kilometri de distanţă. "Este viaţa!", îmi repet pentru a-mi da curaj. Este adevărat: există părinţi care, din iubire, învaţă să aştepte ca să se maturizeze copiii. Mie, din iubire, mi se întâmplă să aştept întoarcerea lui tata.

Pentru cei ca noi speranţa este o obligaţie.

Doamne Isuse, reproşul adresat femeilor din Ierusalim îl simţim ca un avertisment pentru fiecare dintre noi. Ne invită la convertire, trecând de la o religie sentimentalistă la o credinţă înrădăcinată în Cuvântul tău. Ne rugăm pentru cei care sunt constrânşi povara ruşinii, suferinţa părăsirii, golul unei prezenţe. Şi pentru fiecare dintre noi, pentru ca să nu se permită ca greşelile părinţilor să cadă asupra copiilor.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, Tată a toată bunătatea, care nu-i părăseşte pe fiii tăi în încercările vieţii, dăruieşte-ne harul de a ne putea odihni în iubirea ta şi de a ne bucura mereu de mângâierea prezenţei tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a IX-a

Isus cade a treia oară

Bine este pentru om să poarte jug în tinereţea sa. Să stea singur şi să tacă, pentru că l-a impus asupra lui. Să-şi pună gura în praf, poate mai este vreo speranţă. Să-şi dea obrazul celui care-l loveşte, să se sature de ocară. Căci Domnul nu îndepărtează pentru totdeauna. Dacă Domnul face să sufere, tot el va avea milă, pentru că mare este bunătatea sa (Lam 3,27-32).

A cădea la pământ nu este niciodată plăcut: după aceea, a cădea de mai multe şi mai multe ori, în afară de faptul că nu este frumos devine şi un soi de condamnare, ca şi cum nu mai suntem capabili să rămânem în picioare. Ca om am căzut de prea multe ori: tot de atâtea ori m-am ridicat. În închisoare mă gândesc din nou de câte ori un copil cade la pământ înainte de a învăţa să meargă: mă conving că acelea sunt probele generale pentru momentul în care vor cădea odată ce vor deveni mari. Când eram mic am trăit închisoarea în casă: trăiam în angoasa pedepsirii, alternam tristeţea adulţilor cu nesăbuinţa copiilor. Din acei ani îmi amintesc de sora Gabriella, unica imagine de sărbătoare: a fost singura care a întrevăzut ceea ce este mai bun înăuntrul a ceea ce este mai rău în mine. Aşa cum Petru a căutat şi a găsit mii de scuze pentru greşelile mele: faptul straniu este că un fragment de bine a rămas mereu aprins înlăuntrul meu.

În închisoare am devenit bunic: am pierdut sarcina fiicei mele. Într-o zi, nepoţelei mele, nu-i voi povesti răul pe care l-am comis ci numai binele pe care l-am găsit. Îi voi vorbi despre cel care, atunci când eram la pământ, mi-a adus milostivirea lui Dumnezeu. În închisoare adevărata disperare este a simţi că nimic din viaţa ta nu mai are un sens: este apogeul suferinţei, te simţi cel mai singur dintre toţi solitarii din lume. Este adevărat că m-am sfărâmat în mii de bucăţi, însă lucrul frumos este că acele bucăţi încă se pot recompune toate. Nu este uşor: însă este unicul lucru care aici înăuntru încă are o semnificaţie.

Doamne Isuse, pentru a treia oară cazi la pământ şi, când toţi cred că este sfârşitul, încă o dată te ridici. Cu încredere ne repunem în mâinile Tatălui tău şi îi încredinţăm pe cei care se simt închişi în abisurile propriilor greşeli, pentru ca să aibă forţa de a se ridica şi curajul de a se lăsa ajutaţi.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, fortăreaţă a celui care speră în Tine, care îi dai celui care te urmează învăţăturile tale de a trăi în pace, sprijină paşii noştri temători, ridică-ne din căderile infidelităţilor noastre, varsă pe rănile noastre untdelemnul mângâierii şi vinul speranţei. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a X-a

Isus este despuiat de haine

După ce soldaţii l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui şi au făcut patru părţi, fiecărui soldat o parte, şi tunica. Însă tunica era fără cusătură, ţesută dintr-o bucată, de sus până jos; aşadar, au zis unii către alţii: "Să nu o rupem, ci să tragem la sorţi pentru ea, a cui să fie". Aceasta ca să se împlinească Scriptura: Au împărţit între ei hainele mele şi pentru tunica mea au aruncat zaruri (In 19,23-24).

Ca educatoare penitenciară văd intrând în închisoare omul privat de toate: este despuiat de orice demnitate din cauza delictelor comise, de orice respect faţă de el şi faţă de alţii. În fiecare zi îmi dau seama că autonomia sa dispare în spatele gratiilor: are nevoie de mine şi pentru a scrie o scrisoare. Acestea sunt creaturile suspendate care îmi sunt încredinţate: oameni lipsiţi de apărare, exasperaţi în fragilitatea lor, adesea lipsiţi de cele necesare pentru a înţelege răul comis. Însă, uneori se aseamănă cu nişte copii abia născuţi care încă pot să fie plăsmuiţi. percep că viaţa lor poate reîncepe într-o altă direcţie, întorcând spatele definitiv răului.

Însă forţele mele slăbesc zi după zi. A fi o pâlnie de furie, de durere şi de răutăţi păzite cu grijă ajunge să uzeze chiar şi bărbatul şi femeia cei mai pregătiţi. am ales această muncă după ce mama mea a fost ucisă într-un accident frontal de un tânăr aflat sub influenţa drogurilor: am decis să răspund la acel rău imediat cu binele. Însă deşi iubesc această muncă, uneori cu greu găsesc forţa pentru a o duce înainte.

În această slujire aşa de delicată, avem nevoie să nu ne simţim părăsiţi, pentru a putea sprijini multele existenţe care ne sunt încredinţate şi care riscă în fiecare zi să naufragieze.

Doamne Isuse, contemplându-te despuiat de hainele tale simţim neplăcere şi ruşine. De fapt, începând de la primul om, în faţa adevărului gol am început să fugim. Ne ascundem în spatele măştilor de cumsecădenie şi ţesem haine de minciună, adesea, cu zdrenţele uzate ale săracilor, uzate de setea noastră avidă de bani şi de putere. Fie ca Tatăl tău să aibă milă de noi şi cu răbdare să ne ajute să fim mai simpli, mai transparenţi, mai adevăraţi: capabili să abandonăm definitiv armele ipocriziei.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, care ne faci liberi cu adevărul tău, despoaie-ne de omul vechi care opune rezistenţă în noi şi îmbracă-ne cu lumina ta pentru a fi în lume reflexia gloriei tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a XI-a

Isus este răstignit pe cruce

Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorţi. Poporul stătea şi privea, iar conducătorii îşi băteau joc de el, spunând: "Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul". Şi soldaţii îl luau în râs, când se apropiau de el, şi-i aduceau oţet, spunând: "Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi". Deasupra lui era şi o inscripţie: "Acesta este regele iudeilor". Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: "Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!" Dar celălalt, mustrându-l, i-a răspuns: "Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău". Şi spunea: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!" Iar el i-a spus: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!" (Lc 23,33-43).

Cristos pironit pe cruce. De câte ori, ca preot, am meditat despre această pagină din Evanghelie. După aceea când, într-o zi, m-au pus pe cruce, am simţit toată povara acelui lemn: acuza era făcută din cuvinte dure precum cuiele, urcarea a devenit abruptă, pătimirea s-a imprimat în piele. Momentul cel mai întunecat a fost să văd numele meu atârnat în afara sălii tribunalului: în acea clipă am înţeles că sunt un om constrâns să demonstreze nevinovăţia sa, fără să fie un vinovat. Am rămas atârnat pe cruce timp de zece ani: a fost via crucis a mea populată de dosare, suspiciuni, acuze, injurii. De fiecare dată, în tribunale, căutam Răstignitul atârnat: îl priveam fix în timp ce legea investiga cu privire la istoria mea.

Timp de o clipă, ruşinea m-a condus la gândul că ar fi fost mai bine s-o termin. Însă, după aceea, am decis să rămân preotul care am fost. Nu m-am gândit niciodată să micşorez crucea, nici măcar când legea îmi permitea asta. Am ales să mă supun procesului ordinar: datoram asta mie, tinerilor pe care i-am educat în anii de seminar, familiilor lor. În timp ce urcam calvarul meu, i-am găsit pe toţi de-a lungul drumului: au devenit Simon din Cirene ai mei, au suportat cu mine povara crucii, mi-au şters atâtea lacrimi. Împreună cu mine atâţia dintre ei s-au rugat pentru tânărul care m-a acuzat: nu vom înceta niciodată să facem asta. În ziua în care am fost achitat cu formulă deplină, am descoperit că sunt mai fericit decât în urmă cu zece ani: am atins cu mâna acţiunea lui Dumnezeu în viaţa mea. Pironită pe cruce, preoţia mea s-a luminat.

Doamne Isuse, iubirea ta faţă de noi până la sfârşit te-a dus pe Cruce. Mori, dar nu încetezi să ne ierţi şi să ne dai viaţă. Încredinţăm Tatălui tău pe toţi nevinovaţii din istorie care au îndurat o condamnare nedreaptă. Să răsune în inimile lor ecoul cuvântului tău: "Astăzi vei fi cu mine în paradis".

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, izvor de milostivire şi de iertare, care te revelezi în suferinţele omenirii, luminează-ne cu harul tău care izvorăşte din rănile Răstignitului şi dăruieşte-ne să perseverăm în credinţă în noaptea întunecată a încercării. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a XII-a

Isus moare pe cruce

Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu". Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul (Lc 23,44-46).

Ca magistrat de supraveghere, nu pot pironi un om, orice om, la condamnarea sa: ar însemna să-l condamn a doua oară. Este necesar ca omul să ispăşească răul pe care l-a făcut: a nu face asta ar însemna a banaliza delictele sale, a justifica acţiunile intolerabile săvârşite de el care au provocat altora suferinţă fizică şi morală.

Însă o justiţie adevărată este posibilă numai prin milostivirea care nu pironeşte pentru totdeauna omul pe cruce: se oferă drept călăuză în a-l ajuta să se ridice, învăţându-l să perceapă acel bine care, în pofida răului făcut, nu se stinge niciodată complet în inima sa. Numai regăsind umanitatea sa, persoana condamnată va putea să fie recunoscută în celălalt, în victima căreia i-a provocat durere. Cât priveşte parcursul său de renaştere poate să fie întortocheat şi riscul de a recădea în rău rămâne mereu la pândă, nu există alte căi pentru a încerca să se reconstruiască o istorie personală şi colectivă.

Rigiditatea procesului pune la grea încercare speranţa în om: a-l ajuta să reflecteze şi să se întrebe cu privire la motivaţiile acţiunilor sale ar putea să devină ocazia pentru a se privi dintr-o altă perspectivă. Însă pentru a face asta este necesar să învăţăm să recunoaştem persoana ascunsă în spatele delictului comis. Făcând astfel, uneori reuşim să întrevedem un orizont care poate insufla speranţă persoanelor condamnate şi, odată ispăşită pedeapsa, să fie redate societăţii, invitându-i pe oameni să-i reprimească după ce odinioară, eventual, i-au respins.

Pentru că toţi, chiar şi condamnaţi, suntem fii ai aceleiaşi umanităţi.

Doamne Isuse, mori datorită unei sentinţe corupte, rostite de judecători nedrepţi şi terorizaţi de forţa năvalnică a Adevărului. Încredinţăm Tatălui tău magistraţii, judecătorii şi avocaţii, pentru ca să se menţină drepţi în exercitarea slujirii lor în favoarea statului şi a cetăţenilor săi, mai ales a celor care suferă datorită unei situaţii de sărăcie.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, rege al dreptăţii şi al păcii, care ai primit în strigătul Fiului tău strigătul întregii omeniri, învaţă-ne să nu identificăm persoana cu răul comis şi ajută-ne să percepem în fiecare flacăra vie a Duhului tău. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a XIII-a

Isus este coborât de pe cruce

Şi iată că un bărbat, numit Iosif, care făcea parte din consiliu, om bun şi drept, nu fusese de acord cu planul şi cu fapta lor. El era din cetatea Arimateea a Iudeilor şi aştepta împărăţia lui Dumnezeu. Acesta a venit la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Luându-l jos de pe cruce, l-a înfăşurat într-un giulgiu şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, în care nimeni încă nu mai fusese pus (Lc 23,50-53).

Persoanele deţinute sunt, din totdeauna, maeştrii mei. De şaizeci de ani intru în închisori ca frate voluntar şi am binecuvânta mereu ziua în care, pentru prima dată, am întâlnit această lume ascunsă. În acele priviri am înţeles cu claritate că aş fi putut fi eu în locul lor, atunci când viaţa mea ar fi luat-o într-o direcţie diferită. Noi creştinii cădem adesea în linguşeala de a ne simţi mai buni decât alţii, ca şi cum a fi în condiţia de a ne putea ocupa de săraci ne-ar permite o atare superioritate încât să ne erijăm judecători ai altora, condamnându-i de fiecare dată când vrem, fără niciun apel.

În viaţa sa, Cristos a ales şi a voit să fie cu cei din urmă: a parcurs periferiile uitate din lume în mijlocul tâlharilor, leproşilor, prostituatelor, escrocilor. A voit să împărtăşească mizeria, singurătatea, tulburarea. M-am gândit mereu că acesta este sensul adevărat al acelor cuvinte ale sale: "Am fost în închisoare şi aţi venit la mine" (Mt 25,36).

Trecând dintr-o celulă în alta văd moartea care locuieşte acolo înăuntru. Închisoarea continuă să îngroape oameni vii: sunt istorii pe care nu le mai vrea nimeni. Mie Cristos îmi repetă de fiecare dată: "Continuă, nu te opri. Ia-i iarăşi în braţe". Nu pot să nu-l ascult: şi în ceea ce este mai rău în oameni este mereu El, oricât de mânjită ar fi amintirea sa. Trebuie doar să pun un dig în faţa freneziei mele, să mă opresc în tăcere în faţa acelor feţe devastate de rău şi să-i ascult cu milostivire. Este singura manieră pe care o cunosc pentru a-l primi pe om, mutând din privirea mea greşeala pe care a comis-o. Numai aşa va putea să se încreadă şi să regăsească forţa de a capitula în faţa Binelui, imaginându-se diferit de modul în care se vede acum.

Doamne Isuse, trupul tău deformat de atâta rău, acum, este învelit într-un giulgiu şi încredinţat pământului gol: iată noua creaţie. Încredinţăm Tatălui tău Biserica, ce se naşte din coasta ta străpunsă, pentru ca să nu capituleze niciodată în faţa insuccesului şi a aparenţei, ci să continue să iasă pentru a duce tuturor vestea cea bună a mântuirii.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor, care în Paştele lui Cristos ai răscumpărat întreaga omenire, dăruieşte-ne înţelepciunea Crucii pentru a ne putea abandona voinţei tale, acceptând-o cu inimă fericită şi recunoscătoare. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Staţiunea a XIV-a

Isus este înmormântat

Era ziua Pregătirii şi începea sâmbăta. Atunci s-au apropiat femeile care veniseră împreună cu el din Galileea, au văzut mormântul şi cum era aşezat trupul lui. Apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi balsamuri, iar sâmbăta s-au odihnit după Lege (Lc 23,54-56).

În misiunea mea de agent de poliţie penitenciară, în fiecare zi ating cu mâna suferinţa celui care trăieşte în puşcărie. Nu este uşor să ne confruntăm cu acela care a fost învins de rău şi a provocat răni enorme altor oameni, complicând existenţele lor. Şi totuşi, în închisoare, indiferenţa creează daune ulterioare în istoria celui care a eşuat şi plăteşte propriul cont justiţiei. Un coleg, care mi-a fost maestru, repeta adesea: "Închisoarea te transformă: un om bun poate să devină un om sadic. Un răufăcător ar putea să devină mai bun". Rezultatul depinde şi de mine şi a strânge din dinţi este esenţial pentru a ajunge la obiectivul muncii noastre: a da o altă posibilitate celui care a favorizat răul. Pentru a încerca asta, nu pot să mă limitez la deschiderea şi închiderea unei celule, fără a face asta cu un pic de umanitate.

Respectând timpii fiecăruia, relaţiile umane pot să reînflorească încet-încet şi în cadrul acestei lumi grele. Se traduc în gesturi, atenţii şi cuvinte capabile să facă diferenţa, chiar dacă sunt rostite cu voce scăzută. Nu mă ruşinez să exercit diaconatul permanent fiind îmbrăcat cu ţinuta de care sunt orgolios. Cunosc suferinţa şi disperarea: le-am simţit pe mine însumi când eram copil. Mica mea dorinţă este să fiu un punct de referinţă pentru cel pe care-l întâlnesc printre gratii. Mă străduiesc să apăr speranţa oamenilor resemnaţi cu ei înşişi, înspăimântaţi de gândul că într-o zi vor ieşi şi vor risca să fie refuzaţi încă o dată de societate.

În închisoare le amintesc că, împreună cu Dumnezeu, niciun păcat nu va avea vreodată ultimul cuvânt.

Doamne Isuse, încă o dată eşti dat în mâinile omului, însă de data asta, te primesc mâinile iubitoare ale lui Iosif din Arimateea şi ale câtorva femei evlavioase venite din Galileea, care ştiu că trupul tău este preţios. Aceste mâini reprezintă mâinile tuturor celor care nu încetează niciodată să te slujească şi care fac vizibilă acea iubire de care omul este capabil. Tocmai această iubire ne face să sperăm în posibilitatea unei lumi mai bune: este suficient numai ca omul să fie dispus să lase ca harul care vine de la Tine să ajungă la el. În rugăciune, încredinţăm Tatălui tău, în mod deosebit, toţi agenţii de la poliţia penitenciară şi cei care colaborează în alte moduri în închisori.

Să ne rugăm.

O, Dumnezeule, lumină veşnică şi zi fără de apus, umple cu bunurile tale pe cei care se dedică laudei tale şi slujirii celui care suferă, în nenumăratele locuri de durere ale omenirii. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu