Valer Marian - Noi marturii despre Romania penala (2013-2017)

[altmariusbook]

ISBN : 978-606-680-008-2
13,5 x 20 cm
376 pagini
Preţ : 40 lei
11 €
15 $

NOI MARTURII DESPRE ROMANIA PENALA (2013-2017)

Politica, justitie si servicii secrete

VALER MARIAN

În câţiva ani o mică « ţară falsă » a înghiţit o mare « ţară adevărată ». Cum ? Prin reţele de putere ale celor numiţi, aleşi după chipul şi asemănarea unor şefi toxici invizibili, prin teroare judiciaristă, aliată cu serviciile speciale şi cu propaganda. O reţetă veche, simplă şi tragică.

« Instituţionalizarea şi eficienţa binomului SRI-DNA au fost confirmate de rapoartele de activitate ale SRI pe anii 2009 şi 2013, în care au fost menţionate echipele operative mixte procurori-ofiţeri SRI şi s-a consemnat că juriştii SRI i-au ajutat pe procurorii DNA să instrumenteze 462 de dosare în 2013, inclusiv sub aspectul încadrării juridice. [...] Potrivit rapoartelor anuale de activitate ale SRI, în perioada 2005-2015 Serviciul a pus în executare peste 250 000 de autorizări pentru interceptarea comunicaţiilor, numărul acestora crescând de la un an la altul şi ajungând în 2014 să fie de 11 ori mai mare decât în 2005. SRI a devenit campion mondial la ascultat, dacă avem în vedere analiza statistică a Fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung România, potrivit căreia SRI a solicitat şi a obţinut de 16 ori mai multe mandate de siguranţă naţională decât FBI, raportat la populaţia României, care este de circa 16 ori mai mică decât cea a Statelor Unite ale Americii, în condiţiile în care prima putere a lumii se confruntă cu ameninţări la siguranţa naţională mult mai numeroase şi mai grave. »

 

 

Triunghiul morţii : politică, justiţie, 
servicii secrete – prefaţă de Petru Romoşan

Este România astăzi un stat eşuat, un rogue state, un État voyou ? Nu. După criteriile acceptate în toată lumea, România nu este un stat eşuat, e un stat UE, integrat în instituţiile im­periului european, cu o economie de piaţă funcţională. Dar, după ce vom parcurge această a doua culegere de texte a lui Valer Marian, vom avea un răspuns mai aproape de realitatea din teren, de adevăr.
Cele două mari idealuri de după 1989, care, de fapt, ne-au fost induse din exterior de cei interesaţi, integrarea în NATO şi în UE, îşi arată în ultimii ani adevăratul conţinut. După o vizită la Washington declarată istorică, noul şi neobişnuitul pre­şe­dinte american Donald Trump i-a prezentat nota de plată ne­obiş­nuitului preşedinte român actual, Klaus Iohannis, sas luteran ultraminoritar într-o ţară ultramajoritar ortodoxă. Acesta a ac­ceptat-o imediat, deşi nu avea vreun mandat în acest sens. Dar nu mult după întoarcerea acasă, «nota de plată» a fost avali­zată de întreaga clasă politică, confirmându-se astfel încă o dată statutul nostru recent de protectorat american. Aşa cum au fost după cel de-al doilea război mondial Germania, Italia, Japonia, ţări care pierduseră războiul, dar şi Filipine sau Coreea de Sud şi câte altele mai puţin la vedere or mai fi. După că­de­rea comunismului, începând de prin 1998, sub preşedinţia Con­stan­tinescu, România a trecut de sub protecţia URSS, a Rusiei, de fapt, sub protecţie americană, în aceleaşi condiţii subalterne.
Cât priveşte cel de-al doilea mare ideal, acela al integrării politice şi economice în UE, lucrurile par să stea, începând de prin 2010, chiar mai rău. Dacă SUA au trecut prin diverse mari crize, economice în primul rând, dar şi politice şi militare – între timp a apărut colosul chinez la orizont –, UE, controlată economic şi politic de Germania şi de câţiva fideli asociaţi (Franţa, Olanda, Luxemburg, Austria, Finlanda), e percepută tot mai mult ca o nouă Uniune Sovietică, ca un nou imperiu opresiv pentru naţiuni, mai ales cele din Est şi din Sud. România nu face parte din Schengen, e sub MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verifi­care) şi cu patru spre cinci milioane de români (cei mai tineri, cei mai pregătiţi, cei mai harnici) plecaţi peste graniţă. Atâta doar poate că MCV-ul pervers şi umilitor, absenţa noastră din Schengen şi existenţa monedei proprii pot fi instrumente foarte utile, salvatoare pentru momentul dezintegrării acestui «para­dis civilizaţional» care începe să semene de câţiva ani buni cu un coşmar. Marea Britanie îl părăseşte chiar în aceşti ani.
În cartea lui Valer Marian este scos la lumina zilei «triun­ghiul morţii» care stăpâneşte astăzi România : Politică-Justiţie-Servicii secrete. Ca să explici de ce oamenii care populează acest triunghi sunt atât de corupţi, atât de incompetenţi, atât de lipsiţi de patriotism, ar trebui să povesteşti toată istoria României, mai veche, fanariotă, de exemplu, dar şi mai nouă, cei 45 de ani de comunism. Să ne rezumăm la câteva momente. Mai întâi, majoritatea istoricilor şi comentatorilor serioşi recunosc că dic­tatura lui Nicolae Ceauşescu nu a fost răsturnată de români, cu toată participarea lor entuziastă. Apoi, implozia aproape instan­tanee a Partidului Comunist conducător a deschis un larg bulevard Securităţii, care a preluat toată puterea. Şi ea, Securitatea, a inventat rapid o nouă clasă politică «democratică» din foştii ei informatori, colaboratori, agenţi sau ofiţeri acoperiţi. Ce în­cepe atât de prost nu poate continua decât catastrofal. Lucru care se vede foarte limpede în cele două cărţi ale lui Valer Marian. La capătul a 28 de ani apar «binomul», «statul paralel» şi alte nenorociri ajunse azi la maturitate. Dar toate aceste nenorociri atât de actuale s-au născut din spuma otrăvită a falsei revoluţii din 1989-1992. «Marile idealuri» de după 1989, integrarea europeană şi integrarea euroatlantică, au fost negociate de o clasă politică aflată sub mâna Securităţii, în interesul principal al acesteia şi, bineînţeles, al puterilor occidentale. Securiştii şi politicienii lor scoşi la înaintare, slujindu-se de apa­ratul de justiţie şi de celelalte structuri de forţă, s-au pus la adăpost de populaţia pe care au terorizat-o zeci de ani. Şi-au deschis drumul spre marile şcoli vestice pentru copiii lor, la spitalele din Viena (vezi cazul preşedintelui Traian Băsescu), din toată Europa Occidentală şi din SUA, şi accesul la bănci şi marele business capitalist occidental.
Cine este Valer Marian (născut în 1960 la Dăbâca, pre­supusa reşedinţă a voievodului Gelu), autorul acestei cărţi «negre» pe care o ţineţi în mână ? Să-l lăsăm să se prezinte singur : «Am intrat în politică şi în Parlament cu cinci ani în urmă, după şase ani de procuratură, un an de administraţie publică şi şaptespre­zece ani de presă. Ca procuror, am avut oca­zia să-i cunosc în­deaproape pe reprezentanţii nomenclaturii co­muniste locale sau centrale în anchetele pe care le-am iniţiat la Satu Mare după Revoluţie sau la care am participat în calitate de membru al Co­misiei guvernamentale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 de la Sibiu, al cărei cap de afiş a fost fiul dictato­rului Nicolae Ceauşescu, Nicu. Am putut ob­serva atunci ne­mijlocit nivelul intelectual precar, lipsa de verticalitate, incompetenţa, imoralitatea şi obedienţa mai tuturor activiştilor comunişti» (din «Cuvinte în sprijinul viitorului», România penală văzută de un senator fost procuror, Editura Compania, Bucureşti, 2013, p. 9).
Şi să-i dăm cuvântul şi jurnalistului Cornel Nistorescu, directorul site-ului cotidianul.ro, cel care a publicat de-a lungul anilor aproape toate «declaraţiile politice şi de presă, in­ter­pelările şi scrisorile deschise» ale curajosului fost politician, azi doar autor : «Prima sa dezvăluire publicată în revistă [Expres – n.n.] era despre dosarele Revoluţiei. De la început, Valer Marian şi-a dat seama că lucrurile nu bat. Sau nu puşcă, vorba poliţistului. Serialul său de impact s-a numit „Un pro­curor acuză“. A continuat apoi numere la rând, contribuţia sa la cunoaşterea unei imagini din interiorul unui sistem de abu­zuri fiind una de referinţă. L-am cunoscut abia peste un an. În locul expresiei de lup rău care se potrivea unui procuror, am cunoscut faţa ursului de treabă. Cordial, prietenos, mai mult tăcut şi cu o privire de om care surâde şi bănuieşte în acelaşi timp, cu aerul său de om de treabă, Valer Marian n-a speriat pe nimeni. Din această cauză nu l-au aruncat pe geam. Şi nici nu s-a potrivit cu sistemul. Aproape toţi au crezut că scapă foarte uşor de el. După dezvăluirile despre procurorii din anii comunismului, Valer Marian a încercat jurnalistica şi politica. A intrat în PSD, unde a devenit repede un soi de oaie neagră, de adversar al grupurilor de interese din zona de nord-vest a României. Valer Marian a rezistat în politică doar atât cât să înţeleagă ceilalţi că el nu face parte din mizeria practicată pe scară largă. Şi atunci, şi acum ! Adică târguială, învârteală, afacere. Valer Marian a fost dat afară din PSD ca fiind un inadaptabil, un nebun, un om cu care nu te poţi înţelege. Şi pentru că i-a încurcat pe toţi, au încercat să-i fabrice şi nişte bube în cap. N-au înţeles că pe măsură ce-l acuză pe nedrept, îl întărâtă şi mai tare şi, astfel, îşi întăresc singuri un adversar de moarte. Cât a stat în Senatul României, Valer Marian, în cei opt ani de mandat, a formulat atâtea declaraţii şi interpelări critice câte n-a adunat instituţia în două mandate de la toţi aleşii neamului. Pe cele mai multe i le-am publicat în Coti­dia­nul şi au fost reluate într-o carte. „România penală...“ [vezi referinţa mai sus – n.n.] reuneşte mai multe investigaţii politice şi jurnalistice decât a fost în stare DNA să întocmească în aceeaşi perioadă, cu toţi procurorii, ofiţerii acoperiţi şi oamenii de filaj din nordul României. Mărturiile lui Valer Marian au valoare de dosare temeinice, pe care, de obicei, procurorii nu sunt în stare să le facă. Sau când le pot face, se tem să le dea drumul» («Un luptător cum nu am mai văzut», cotidianul.ro, 19 martie 2017).
Într-adevăr, Valer Marian, fost procuror, fost ziarist, fost senator, dar scriitor pentru istoria lungă, e un luptător şi o con­ştiinţă autentică, urmând calea marilor eroi civilizatori pe care i-a dat fără întrerupere Ardealul românesc. Cei din Şcoala Ar­de­leană (Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu), marii paşoptişti (Avram Iancu, Simion Băr­nuţiu, Ti­mo­tei Cipariu, Eftimie Murgu, Andrei Şaguna şi cei­lalţi), me­morandiştii (Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Aurel Suciu, Aurel C. Popovici şi ceilalţi) până la marii cărturari dar şi oameni de acţiune politică dinaintea şi din preajma lui 1918 (Andrei Mureşanu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, diplomatul Vasile Stoica, Octavian Goga, sculptorul Corneliu Medrea şi atâţia alţii). Statuia în bronz înaltă de peste 4 m a părintelui Vasile Lucaciu, cel cu care Valer Marian sea­mănă, poate, cel mai mult, o statuie cu o fabuloasă istorie de mutări succesive (Bucureşti 1935-Satu Mare 1936-Lugoj 1940- Alba Iulia 1942-Bucureşti 1958-Satu Mare 1968), se găseşte tot la Satu Mare, acolo unde Valer Marian a activat cei mai mulţi ani. Ca să nu ne mai aducem aminte de vremuri tra­gice, cele ale lui Gheorghe Doja sau Horia, Cloşca şi Crişan. Cre­dem că efortul imens al lui Valer Marian, riscurile nemăsurate pe care şi le-a asumat nu vor fi fost fără rost, vor avea «un răsunet» (cum bine spune titlul lui Andrei Mureşanu, devenit imn naţional, pe muzica lui Anton Pann), chiar dacă acum toate speranţele pentru ţara noastră par a fi paralizate.
Chiar dacă trăim în vremea în care artelor şi literelor frumoase li se impune «mizerabilismul», vremea mediocrităţii, iar oamenilor politici li se dă voie să fie doar pigmei, corupţi şi incompetenţi, Valer Marian ne reaminteşte şirul giganţilor naţiunii române, mai ales transilvăneni, pe care i-am enume­rat mai înainte ca oglindă şi contrapondere la decăderea de azi.

 

 

Valer Marian (născut în 1960 la Dăbâca, judeţul Cluj) a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 1984. Procuror la Satu Mare până în 1990, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului FSN Satu Mare în decembrie 1989, iar între aprilie şi august 1990 a făcut parte din Comisia gu­vernamentală care a anchetat evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu – această experienţă s-a încheiat cu demisia sa din procu­ratură în semn de protest faţă de blocarea şi/sau temporizarea cercetărilor asupra dosarelor Revoluţiei.
Din toamna lui 1990 şi până în 2008 a activat în media sătmă­reană (Gazeta de Nord-Vest, Avertisment din Nord-Vest) şi a co­laborat cu articole la publicaţii naţionale (Expres, România li­­beră, Evenimentul zileişi Adevărul). Unele dintre anchetele sale jurnalistice care expuneau abuzuri ale administraţiei publi­ce, ale poliţiei şi justiţiei sătmărene s-au soldat cu demisii sau anchete penale. Prefect pentru câteva luni al judeţului Satu Mare (iulie 2004-ianuarie 2005), şi tot pentru câteva luni director de cabinet al preşedintelui Consiliului Judeţean Satu Mare (februa­rie-iunie 2008), devine membru al PSD în vara anului 2008 şi este apoi ales senator în două legislaturi succesive (2008 şi 2012). Mai întâi (2008) vicepreşedinte, apoi (2012) membru al Comi­siei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, precum şi membru activ în alte organisme parlamentare, s-a distins de-a lungul anilor prin zeci de iniţiative legislative, declara­ţii politice, interpelări, întrebări, moţiuni şi luări de cuvânt.
Atitudinea sa pugnace, curajul şi tenacitatea cu care a militat împotriva corupţiei, incompetenţei, nepotismului şi abuzurilor frecvente din instituţiile statului l-au adus în conflict şi cu propria sa formaţiune politică. Preşedinte al Organizaţiei judeţene a PSD din noiembrie 2010 până în martie 2013, a renunţat să candideze pentru reînnoirea mandatului, constatând apoi că este împiedicat să participe la Congresul PSD din aprilie 2013, iar in iunie, că este exclus din partid printr-o procedură expeditivă, fără explicaţii şi comunicări oficiale. A fost apoi de asemenea eliminat din grupul senatorial al PSD şi din comisiile permanente ale Sena­tului al căror membru era. Într-un interviu acordat site-ului coti­dianul.ro în 19 iulie 2013 şi-a exprimat intenţia de a abandona politica pentru a reveni în magistratură. Considerându-se victimă a unei campanii de calomniere declanşată chiar de premier, care i-a pus public la îndoială integritatea facultăţilor fizice şi psihice, a depus o plângere penală împotriva primului-ministru Victor Ponta la 24 iulie 2013.