-Stai așa, nu mișca, că-ți fac o poză în SCN cu HDR!… Mă, eu jur, eu atîta-l bat pe omul ăsta, pînă începe să vorbească românește, simplu, citeț și cursiv.
Deci, eu abia stau, jonglînd cu tălpile pe pietrele alunecoase, la 3 metri de malul Someșului, la 3 centimetri deasupra apei, iar el face setări. Copil, ca după ce a despachetat cadoul. Deh, aparatură nouă, superinteligentă, Canonul ăsta. Nu era mai simplu cînd te băgai după poalele negre ale aparatului foto, băgai un blitz ca cum ar exploda un bec în dulie și totul era gata?
Dar Someșul… Someșul de la Valea Leșului e un paradis. Totdeauna apele, fie ele bulbucuri micuţe, izvoare proaspete de munte, ori rîuri, au avut puterea de a ne relaxa. Nici frigul nu-l mai simțim, deși, aici, trage un curent zdravăn, de ăla care ți se bagă pe sub haine și se tăvălește pe toată suprafața corpului tău.
Locul acesta a fost deja descoperit de mai multe persoane, iubitoare de natură. E oarecum sălbatic, iar Someșul face mai multe lagune, insule și insulițe, în timp ce se întinde molcom la soarele de decembrie, ca și un șarpe ce tocmai s-a hrănit – după cum frumos a desenat în cuvinte zona o prietenă, văzînd pozele.
Pietrele alea de pe margine, acoperite cu un strat de gheață, ce se întinde ca un văl pînă la suprafața apei, sclipind ca niște licurici în plină zi, sînt parcă de pe altă lume.
Coborîsem la malul Someșului pentru că, de sus, de la drum, observasem o familie de cocostîrci jucîndu-se în apele repezi și curate. Dar păsările nu au stat mult în loc – s-au zbenguit ele, un timp, după care au luat-o spre amonte.
Deasupra noastră, se culcă amenințătoare peste cătunul din zonă Turnul de Piatră. Nu vom urca acolo, în schimb vom urca pe acoperișul Cetățuii – geamănul turnului, care e mai pleșuv și te lasă să ieși pînă pe muchia lui, să simți adîncul de sub tine. Momentul cînd începe să bolborosească în tine adrenalina.
Cetățuia, ocrotitoarea Văii Leșului
Dacă ai avut vreodată drum spre Ciocmani – Letca, nu se poate să nu fi observat în depărtare, tocmai diametral opus drumului pe care ești, imensa stîncă de peste Someș. De mult aveam de gînd să ajungem în acea zonă, pentru că săritoarele ăstea sînt ca un magnet pentru noi. Așa că, prinzînd doar cîteva raze de soare, am plecat spre Valea Leșului.
Denumirea zonei e deja destul de ațîțătoare: să fi fost vorba de niște hoituri de animale ce au picat de pe cele două culmi? Pentru că, garantat, de acolo sus se pică la cea mai mică neatenție și pînă ajungi la vale, mare lucru de rămîne ceva de analiză după tine. Ori, să fi fost vorba de influențele ungurești ale denumirii – les – pîndă? zona făcînd parte din Limesul de apărare a Daciei de la Preluci?
Coborîm din mașină chiar după ce am ieșit din micul sătuc – doar vreo 80 de suflete trăiesc în acest capăt de linie. Cetățuia se ridică chiar deasupra noastră, amenințătoare, și deslușim crucea de fier de pe acoperișul ei. Bate un vînt aici, rece, ca pe fostele coridoare comuniste, iarna. În doar cîteva minute s-a strecurat sub hainele noastre și ne spunem că musai să ne mișcăm repede, altfel, ne pietrificăm și noi aici. La Cetățuie se urcă dinspre lateral. Căutăm și măsurăm din priviri un posibil traseu de urcare, după ce ne-am afundat deja un pic în pădure și ne dăm seama imediat de cît de periculoasă va fi ascensiunea. Bruma de peste noapte a acoperit frunzișul gros de jos cu miliarde de ace înghețate, iar solul e bocnă. Deci, totul s-a transformat în tobogan. O iau eu înainte, dar oricît ai căuta, tot la piept trebuie luată panta. Cu atît mai mult cu cît stau mai sigur pe picioare, ajutat de bocancii speciali cu talpă Vibram, în timp ce Călin alunecă la fiecare pas cu bocancii lui de vară. Plus că el a avut și niște probleme de testicolis – no bine, el zice că de torticolis, dar nu știe el atîta medicină alternativă ca mine, și e cam țeapăn.
Urcăm în etape scurte. Nu e voie să obosim și să transpirăm. Ar fi rețeta rapidă unei răceli zdravene. Aplic, tot mai des, cu multă măiestrie, tehnica batistei turist ca să-mi las nările libere, nu e voie să tragi aerul rece pe gură. Călin nu. El nu cunoaște tehnica asta, deh, e nevoie de mult talent ca s-o deprinzi.
Sus, e chiar ca pe acoperișul unei case: un V întors, lăsînd loc de o bîrnă îngustă, acoperită de gheață. La tot pasul ne atragem atenția, parcă ne-am încuraja unul pe altul. E cale lungă pînă jos, poate peste 50 de metri de zbor, după care te-ai înfige direct în pămîntul înghețat. Super!
Cu grijă, călcînd ca pe o alee ce mișună de vipere, ajungem la crucea de fier de pe culme: o cruce de vreo 3 metri și încerc să mă gîndesc la cei care au cărat-o pînă aici. Nu le-a fost ușor. Ori, poate, au ridicat-o de jos.
E una din priveliștile alea care te lasă mut: sub noi, Someșul molcom se îndoaie și se dezdoaie între malurile sale, cu insulițele lui, un loc de poveste. În depărtare se vede cariera de la Cuciulat, ori, dacă mijești bine ochii, chiar și stana Cozlii. Dar mai aproape de noi e Turnul de Piatră, un imens bloc de stîncă, ce se apleacă maiestuos peste vale.
Facem un pic de gimnastică pe cupola acoperișului, după care căutăm un loc de coborîre. Pe frunzișul brumat și înghețat e chiar o provocare și pentru noi. Dar… în cele din urmă, jos, în siguranță.
Stana Clițului, în fugă
Trecem pe lîngă Stana Clițului. E ca un loc de pelerinaj. Nu poți trece pe acolo fără să oprești și să te minunezi. E, probabil, cea mai mare stană din Sălaj. De două ori am încercat să o escaladăm. Evident, la liber. Evident, s-a terminat de ambele dăți cu fracturi, deși ajunsesem doar la vreo 10 metri de culmea ei. N-o poți face nici cu pioleți. Gresia e atît de sfărîmicioasă, încît nu ține. Și, la urma urmei, de unde dracu bani pentru pioleți? Ne trece prin gînd să ajungem pe acoperișul ei urcînd prin lateral, dar e tîrziu și nu ne-ar ajunge timpul. O facem, într-un fel sau altul, la vară. Deși, eu, personal, tot nu renunț să o fac la liber. Uite așa, mă freacă la sentiment!
Zidul cu Arcade. Peștera cu Paianjeni uriași
Doar la cîteva sute de metri de stană, vegetația uscată de acum ne lasă să aruncăm o privire spre interiorul pădurii. Și ne lasă uimiți. Șirul de stînci începe cu un turn înalt și semeț, de zici că-i un soldat ce stă de strajă. Urcăm pe lîngă el, descoperind deasupra sa o întindere masivă de stînci, ce curge paralel cu drumul de jos, cale de cîteva sute de metri. E foarte abrupt și alunecos. E greu de ajuns în apropierea zidului și și mai greu de mers pe lîngă el. Dar se poate. Și dăm peste cel puțin patru arcade masive. Știi cum sînt? Ca niște guri de tunel, înalte de vreo 5 metri, intrarea lor fiind parcă acoperită de un văl de piatră. Îmi vine să împing „ușița” aia masivă să văd dacă nu se deschide înapoia ei zidul. Nu se deschide.
Dar, sub una dintre arcade, de fapt, sub cea mai mare, dăm și peste o peșteră. Văgăuni și grote sînt la tot pasul pe linia zidului, dar asta chiar pare mai adîncă. Arunc două – trei pietre spre interior, pentru că locul pare populat cu tot felul de sălbăticiuni. Călin a găsit chiar și excremente de țap. No, acu zi-mi tu mie, de unde știe el că-s chiar de țap? La cît e de frig afară, puteau fi și de urs polar.
Băgîndu-mi doar capul în gura peșterii, pentru că intrarea e destul de strîmtă (ăștia care știți bancul, vă rog să rămîneți serioși!) luminez înăuntru și presupun că ar fi vorba doar de o galerie de vreo 10 metri. Așadar, renunț la a mă tîrî pe burtă în interior. Călin nu. Intră, se trage, se împinge, icnește și prospectează. Prospectează paianjenii mari de pe pereți, care-s atît de mulți, încît peretele pare viu. De tavan stă agățat un cocon, în care pare să fie ceva viu. E clar, am dat de portalul extratereștrilor. Mai la fund există o crăpătură destul de ciudată, prin care poate-poate s-ar putea continua drumul spre interior, dar deja chiar și Călin se simte necomfortabil în galeria cu paianjeni ce se mișcă încontinuu. Bine că n-am intrat eu. Mă crizam pe loc!
Prin galerie, spre casă!
E atît de caldă galeria asta, un fel de tunel curbat de la baza stanei de lîngă drum, încît nu poți să nu oprești să treci prin ea. Vara nu o vezi. E acoperită de vegetație. Noi am descoperit-o în urmă cu vreo 9 ani, cînd am făcut Valea Umbrelor din Cliț, pe bicicletă. De atunci n-am mai văzut-o, deși am trecut de nenumărate ori pe acolo. Trebuie să fi doar răbdător: lucrurile frumoase ți de dezvăluie doar la timpul potrivit.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius