Ideea că omul poate atinge perfecţiunea a avut două principale întruchipări: prima, din era patristică, viza îndumnezeirea harică a omului. De vreme ce omul este imago Dei, el tinde spre „asemănarea” cu Acesta, adică spre ridicarea, prin graţia divină, la un soi de supremă „compatibilitate” cu Dumnezeu. A doua ipostază la care mă refer e cea a antropocentrismului renascentist: umanismul, care - asemenea desenului leonardesc, după Vitruviu - pune omul în centrul universului şi îl celebrează ca pe fiinţa de maximă nobleţe, relevanţă şi perenitate raţională. Amândouă aceste formule ale perfecţiunii omeneşti par să predice un ideal, însă nicidecum acelaşi ideal. In gândirea patristică, omul este derivat ontologic din actul voluntar al Creatorului divin. Omul căzut în păcat este un proiect eşuat şi totuşi relansat prin lucrarea mântuitoare a Logosului întrupat.
Smerenia absolută a lui Dumnezeu - măsurată prin „golirea Sa de propria slavă” (gr. kenosis) - îi deschide omului poarta mântuirii de sub robia morală şi existenţială a libertăţii prost înţelese. Creştinului i se făgăduieşte maximum de onoare (îndumnezeirea după har), dar numai cu preţul practicării virtuţilor teologice - iubirea, credinţa şi speranţa - completate printr-o viaţă de asceză, adică de purificare, despătimire, urcuş duhovnicesc nemărginit (Sf. Grigore de Nyssa numea asta he epektasis). Mai pe scurt spus, creştinul se glorifică dacă imită kenoza lui Hristos: vorba Apostolului Pavel („atunci sunt tare, când sunt slab”) rezumă minimalismul viziunii creştine despre om: un soi de less is more.
Cu totul altfel stăm când e vorba despre cealaltă reţetă a perfecţiunii: umanismul italian, cu rădăcini în gândirea bizantină târzie, dar şi în filozofia greaca antică. Pentru autorii care au profilat portretul modern al omului european, noi suntem nu doar încununarea Creaţiei divine, dar şi măsura (anaximandrică) a tuturor lucrurilor. La curţile cardinalilor din Renaştere se lăfaie, în poeme, scrisori particulare, fresce cinegetice şi mitologice sau chiar „samizdat” licenţios tocmai ideea că nu există autosuficienţă divină: în fond, omul este cel care, prin eroismul său etic şi intelectual, prin creativitatea sa minunată, prin raţiunea pătrunzătoare şi armonia somatică, reuşeşte să dea „glas” prezenţei divine altminteri insondabile, tăcute, oarecum absente. Chiar dacă Reforma protestantă a corectat triumfalismul umanist prin revenirea la austeritate şi pesimism antropologic, drumul omului modern spre apostazie funcţională (progresism, relativism, nihilism) nu a mai putut fi stopat.
Şi cu el trăim până azi, când ne întrebăm iarăşi cine suntem, măcar pentru a ne putea „prezenta” în noul „dialog” cu islamul, pe care unii îl văd ca pe o ciocnire inevitabilă. Nu mă tem de moartea creştinismului printr-o alarmistă reprezentare a „invaziei” musulmane. Creştinismul e mort şi învie din propria mizerie, care e mizeria noastră: face asta de două milenii, întărindu-se din fiecare nouă criză internă. Presupun că presiunea migraţionistă ne va obliga să redescoperim identitatea spirituală a Europei, substratul creştin al democraţiei moderne şi să ne asumăm, totodată, violenţa pe care noi,, europenii, am sădit-o în restul lumii, instrumentalizând buna intenţie a dragostei evanghelice. Hristos fiind Mielul jertfit, nu avem nici o scuză pentru crimele pe care le-am comis în numele Său. Totodată, trebuie să ne aducem aminte că desăvârşit este numai Dumnezeu. Cu toate tehnologiile noastre ambiţioase, dincolo de cultul gândirii ştiinţifice, de ciudata contradicţie a progresului definitiv sau de mercantilizarea economică la care am ajuns, rămânem fiinţe fragile, incomplete şi muritoare. Am - cu un puseu profetic cumsecade ironizat - viziunea unei lumi euro-americane care va mai produce filozofie creştină, cu scopul terapeutic de a purifica toxinele postmodernităţii. Pentru asta trebuie, pesemne, să facem sinteza celor două idealuri de perfecţiune pomenite la începutul acestui text: să fim greci, iarăşi, dar şi creştini fără frica de a ne asuma un credo. Nouă, palide umbre postbizantine ale creştinismului răsăritean, ne-ar fi oarecum lesnicioasă o asemenea convertire la vechiul adevăr al zilei de mâine. Tocmai pentru să stăm, cu toate slăbiciunile noastre demne de Iov, pe grămada de gunoi care sufocă, de câteva veacuri, bunul simţ al nedesăvârşirii.
TEODOR BACONSCHI
Cetatea sub asediu. Însemnări despre credintă, ratiune și terorism; Editura Doxologia
Cumpara cartea "Cetatea sub asediu"
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius