La sfîrșitul lui august și începutul lui septembrie, cînd m-am găsit implicat – ba chiar într-o poziție centrală, cu totul nedorită – într-un scandal ce viza o carte pe care am scris-o acum șase ani, mi-am făcut obiceiul unor plimbări lungi prin cartierul evreiesc pentru că, în ciuda tăierii oricăror legături cu rețelele sociale, era imposibil să opresc fluxul de dezinformare, injurii și „opinii“ să-mi intre-n casă. Contrar opiniei lui Pascal, nenorocirile nu păreau să fie zăgăzuite de recluziunea în propria odaie, ci soluția, temporară, se dovedea peripatetizarea zilnică, circulară. Mi-am făcut obiceiul să ascult, în timpul acelor lungi plimbări, podcastul lui David Runciman, History of Ideas, cîte un episod pe ieșire (o înregistrare de o oră coincidea uimitor cu limitele rezistenței mele în fața unui marș forțat), pînă cînd mi-am dat seama că, datorită lui, se schimba ceva în dispoziția mea destul de plouată și de indignată. În loc să polemizez în minte și cu totul sisific, într-o falsă dispută unde apăreau zilnic opinii care mai de care mai ipocrite și îmbrăcate în hainele unui fals aticism înduioșător, duceam în minte o polemică cu autorul podcastului și cu strădaniile lui de a duce toate acele eseuri splendide înspre zona politicii, pe atît de detestabilă, pe cît a devenit de inevitabilă. Și, dacă unele eseuri nu puteau fi spălate integral de mîzga politicii, pentru că erau stîrnite de circumstanțe ce puteau fi puse doar în seama anumitor constrîngeri sociale și politice ale vremurilor și ale unei națiuni specifice, altele păreau oarecum utilizate în cadrul unei transportări pe tărîmul ideologiei. Oricît mi s-ar spune – cu oarecare îndreptățire – că o lectură total neideologizată a devenit imposibilă astăzi, am simțit nevoia să reiau aceste eseuri într-o lectură personală, o căutare (a quest) a ceva. Ce anume ar fi acel ceva nu vreau să spun de la început, dar sper să ajung la o definiție după ce voi fi trecut prin aceste cîteva eseuri ale secolului XX care, în ciuda văditelor diferențe de temperament, epocă și specific național, comunică așa cum doar operele scriitorilor știu să comunice. Mi-am propus să recitesc, așadar, Notes of a Native Son al lui James Baldwin, Împotriva interpretării al lui Susan Sontag, Fața și reversul al lui Camus, Elogiul umbrei al lui Junichiro Tanizaki, O cameră doar a ei al Virginiei Woolf, The Lion and the Unicorn al lui George Orwell, Interpretarea viselor al lui Freud, The White Album al lui Joan Didion, Consider the Lobster al lui David Foster Wallace ș.a. Listei i se vor adăuga și alte titluri, în măsura în care comunicarea despre care vorbeam va lumina noi zone aflate încă în umbră. Am senzația nu foarte limpede că la capătul acestor re-lecturi se va profila, cel puțin pentru mine, silueta încă prea apropiată a celui mai scurt secol, vorba lui Hobsbawm. Va trebui să rezist tentației de a include superbe eseuri cu profil evident politic sau ideologizant, pentru că în această tentație văd încercarea de a alege calea cea mai ușoară înspre „profilarea“ secolului. Încerc, totodată, să aleg și să citesc aceste eseuri exact ca pe niște „eseuri“: nu demonstrații ale unor teze, nu parcursuri logice care poartă teza din punctul A în punctul B, ci meandre ale gîndirii, aflate în permanentă și reciprocă relație cu literatura și cu existența autorului. De aceea am ales din opera eseistică a lui Albert Camus Fața și reversul, prima lui carte, în care se găsesc in nuce toate temele ulterioare ale operei camusiene, dar și una care, mi se pare, intră în dialog cu primul eseu despre care voi scrie, Notes of a Native Son al lui Baldwin. Prefer să citesc Interpretarea viselor după Împotriva interpretării al lui Sontag, tocmai pentru că între cele două cărți se deschide un dialog subteran: deși eseul lui Susan Sontag pare să anuleze excesele hermeneuticii psihanalitice și aplicarea psihanalizei în interpretarea artei, celebra sa afirmație finală se dovedește a fi o cale regală spre eseul lui Freud de la 1900. Atît The White Album, cît și eseurile din 1968 ale lui Joan Didion (adunate în volumul Slouching Towards Bethlehem) sînt oglinzi crude puse în fața (contra-)culturii americane din anii războiului din Vietnam, și îmi pare evident (pentru moment) că acestea ar face pereche perfectă cu The Lion and the Unicorn al lui George Orwell. Voi încerca, așadar, pe cît posibil, să lucrez „pe perechi“, oricît de forțat ar părea, dar îmi asum eventualele greșeli, dat fiind că ceea ce încerc să fac în acest spațiu este o abordare eseistică a „eseului“. Spre deosebire de o demonstrație închisă în limitele logicii comune și ale unui pozitivism orgolios, eseul își permite fugi, își permite divagații și mărturisiri, ba chiar își asumă scutul vagului și al vulnerabilității. Poartă cu sine în permanență povara de a nu avea dreptate în numele tuturor (nici chiar în al celor mulți), ci doar în numele celui care scrie.
*
Volumul de eseuri al lui James Baldwin, Notes of a Native Son, a fost publicat în 1955, între două romane (debutul Go Tell It on the Mountain și Camera lui Giovanni), consacrîndu-și pe deplin autorul drept unul dintre marii eseiști de limbă engleză ai vremurilor. În centrul acestui volum stă piesa care-i dă titlul, un adevărat nucleu de interpretare, dar și, poate, una dintre cele mai autentice și vulnerabile mărturisiri ale autorului. Evenimentele care stau la baza eseului au loc în 1943, cu doisprezece ani înaintea publicării acestuia. Spun „evenimentele“, pentru că ziua pe care o descrie Baldwin are în sine ceva cu totul miraculos: adună laolaltă moartea, nașterea, maturizarea și revolta. Este ziua în care tatăl vitreg al lui James Baldwin moare, este ziua în care autorul eseului împlinește 19 ani, ziua în care se naște ultimul copil al acelui tată, dar și ziua în care izbucnește una dintre cele mai sîngeroase revolte rasiale din Harlem, de neegalat pînă la cele din 1967, din Newark. Termenul „miraculos“ îmi aparține, Baldwin nu ar îndrăzni să scrie așa ceva – elementele miraculoase sînt notate cu răceală, e un filtru pe care autorul eseului îl simte necesar, în timp ce detalii aparent anodine ies în evidență cu puterea unor manifestări ale sacrului. Așadar, pe data de 29 iulie 1943, un fiu își însoțește tatăl pe ultimul drum marcat de urmele „nedreptății, anarhiei, nemulțumirii și urii“. Sînt semnele unei apocalipse pe care acest tată o tot trîmbițase în urechea fiului, dar pe care acesta o negase și-o ignorase, orbit de ura pe care acel bărbat orgolios, încăpățînat și frumos o isca în el. Tînărul acesta de 19 ani nu merge la înmormîntare copleșit de durere, ci se duce beat (în biserică e obsedat de ideea că mirosul de alcool din gura lui, insuficient acoperit de guma de mestecat, va umple acel spațiu al durerii, învăluind ipocrizia generală), mai curînd înclinat să analizeze comportamentul rudelor decît să trăiască durerea în vreo formă, fie ea și una edulcorată. Bărbatul acesta mort nu fusese un tată care să inspire duioșie copiilor lui: de fapt, simpla lui prezență le inspira teroare. Iar felul în care Baldwin descrie acea teroare nu e departe de cel în care Dickens își caracterizează panoplia de tați – vitregi sau nu – ce-și alină sadismul terorizîndu-și copiii (de altfel, Baldwin, în nota autobiografică din deschiderea volumului, își recunoaște îndatorarea față de Dickens). Era ceva în acest bărbat mîndru (și frumos) care-l făcea să fie inadecvat în societate, o nemulțumire ce ajunsese să se contopească cu ființa lui, îl învăluia ca o aură, ducîndu-l la ruină, sărăcie și izolare socială. Apocalipsa pe care o vestea era, în mod paradoxal, cea care-l împiedica să mai primească de lucru. Pînă și atunci cînd le aducea copiilor lui un simplu pepene, lucrurile nu puteau decît să degenereze – Baldwin nu detaliază, dar aceste rînduri te fac pur și simplu să te oprești și să le recitești, pentru că e un foc misterios în personajul acesta al tatălui, care nu cere detalii, cît repaos, imaginație. Tensiunea dintre el și fiul său cel mare nu e clasica tensiune tată-fiu, ci o înfruntare dintre două temperamente asemănătoare, dintre doi bărbați care nu sînt prea curioși unul în legătură cu celălalt, ci încearcă în schimb să se lupte pînă la anihilare – „we shared, in our different fashions, the vice of stubborn pride“. Baldwin se descrie pe sine, la cîteva decenii după, ca pe un adolescent care a crescut cu un copil într-o mînă și o carte în cealaltă. E mai mult decît un fiu – e fiul vitreg, pe jumătate matur, fiul revoltat, artistul care refuză să aleagă cariera de predicator a tatălui, adolescentul care-și crește frații și înspre care se orientează afecțiunea pe care aceștia o refuză tatălui. Nu e un simplu conflict oedipian la mijloc, ci lupta dintre nord și sud, dintre bătrînul care a cunoscut îndeaproape umilința și tînărul care o va afla în curînd pe propria piele.
Aflat în fața cadavrului smochinit, Baldwin realizează că nu a vorbit niciodată cu acest tată. Cu un bărbat a cărui mamă fusese sclavă: el făcea parte din prima generație de oameni de culoare liberi. Între acesta și fiul său vitreg se căsca o prăpastie aparent de netrecut: tatăl se născuse în sud, în New Orleans, fiul în nord, și nu văzuse niciodată sudul. Tatăl nu-i pomenea niciodată numele lui Louis Armstrong, cu excepția ocaziilor cînd le interzicea copiilor să-i asculte muzica: nu e imposibil, lasă Baldwin să se înțeleagă, ca cei doi să se fi ciocnit în New Orleansul tinereții lor. Cu toată această interdicție, pe unul dintre pereții casei se afla lipită o poză de-a cîntărețului. O pusese acolo o rudă a tatălui, o „mătușă“ încăpățînată, și-i interzisese pastorului Baldwin s-o dea jos de acolo. Apropo de nume: viitorul scriitor James Baldwin poartă numele acestui tată vitreg, tot așa cum Susan Sontag va purta numele unui tată vitreg. Pare cumva firesc ca acest „șef de trib african“ (cum și-l imagina copilul Baldwin) să-și arunce, ca pe o umbră transgenerațională, numele asupra celor 10 copii, dintre care unul nu va ajunge niciodată să-l cunoască.
Cum îl descrie Baldwin? Un bărbat frumos, foarte negru, mîndru și profund introvertit („ingrown“, scrie Baldwin, încarnat ca o unghie de la picior – sînt convins că Jung nu a citit acest eseu, dar sînt la fel de convins că ar fi găsit delicioasă această definiție a introversiunii), care nu mai era de mult tînăr în copilăria autorului și care suferise deja foarte multe pierderi. Era incredibil de crud în viața de familie și plin de venin, de amărăciune. Dar mai era ceva adînc îngropat în ființa lui, care-i dădea o putere zdrobitoare și un farmec la fel de covîrșitor. Ceva aflat în legătură cu acea culoare foarte întunecată a pielii și cu faptul că era foarte frumos. Cu faptul, adaugă Baldwin, că era conștient de acea intensitate a negrului pielii și cu faptul că nu era conștient de propria frumusețe. Cînd își lua unul dintre copii pe genunchi și încerca să-l alinte, acela începea să se zbată și să plîngă; cînd încerca să-și ajute copiii la teme, tensiunea pe care o emana – scrie Baldwin – era atît de apăsătoare, încît copiii uitau tot ce învățaseră și limbile le amorțeau, așa că tatăl își pierdea firea și începea să urle. Niciodată noi, copiii, nu eram bucuroși să-l vedem acasă, scrie autorul eseului, contemplînd cadavrul din coșciug. Era în el ceva ce-i făcea pe oameni să se îndepărteze, ceva animalic, de nezdruncinat, și care rămînea neexprimat. Un blestem.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius