Am consemnat, la timpul cuvenit, apariția primului volum al ediției Ștefan Petică, îngrijită de Nicoleta Presură Călina.
Între timp, istoricul literar, cu o hărnicie puțin obișnuită în cultura noastră recentă, a încheiat seria de Opere, adăugând volumului de poezie încă patru, consacrate prozei lui Petică (cel de-al doilea), teatrului (volumul al treilea), scrierilor critice (volumul al patrulea) și publicisticii (al cincilea și ultimul). În total, aproape 2000 de pagini de text ale celui plecat prea repede, la numai 27 de ani, și de care istoria literară își aduce aminte mai degrabă sub semnul regretului pentru o operă neîmplinită, decât sub cel al unei situări ferme.
Semnele unei reconsiderări istorico-literare a lui Ștefan Petică (și ale întregului „prim val” simbolist, din care mai fac parte, între alții, Traian Demetrescu și Iuliu Cezar Săvescu) erau, de fapt, mai vechi. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române (2008), nu îl trece pe Petică – autor al unui singur volum antum de poezie – în categoria autorilor de dicționar, ci îi dedică o analiză minuțioasă, încheiată cu o judecată de valoare favorabilă. La rândul său, Mihai Zamfir – a căruiScurtă istorie a lăsat pe dinafară un număr însemnat de scriitori din rafturile al doilea și al treilea – a operat, în volumul întâi (apărut în 2011 și revizuit în 2012), un decupaj al simbolismului, în cadrul căruia i-a selectat pe Alexandru Macedonski, Dimitrie Anghel și Ștefan Petică, omițându-l pe Minulescu și mutându-l pe Bacovia în paradigma interbelică. În fine, cu un deceniu mai devreme, Dumitru Micu, în Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism (2000), procedase și el la o recuperare a unui simbolist uitat, și anume, I. M. Rașcu. Pe fondul redescoperirii întregii epoci a lui Carol I (1866-1914) și a procesului de modernizare a României, derulat în această perioadă, relectura simbolismului, în istoria literară mai nouă, capătă, prin demersuri editoriale cum este cel de față, un impuls substanțial.
Ceea ce face Nicoleta Presură Călina în cele cinci volume care alcătuiesc noua ediție Ștefan Petică este atât o operă de arheologie literară – însemnând descoperirea a nenumărate texte uitate și chiar inedite, în special publicistice –, cât și una de reconstrucție plastică a profilului unui scriitor, cunoscut, până acum, sub o înfățișare schematică. Căci nici măcar specialiștii nu bănuiau, de fapt, amplitudinea operei unui autor cu o existență atât de scurtă, despre care istoria vorbește, de regulă, ca despre un sans-œuvre. Petică nu a mai apucat, e drept, să își strângă în volum numeroasele texte în versuri, proză sau critice, scrise cu febrilitate, pe parcursul unei vieți literare active de numai 8 ani (câți se scurg de la debutul său absolut, în 1896, până la trecerea sa la cele eterne, în 1904). Însă, reunite acum în cinci volume, în urma unei operațiuni complexe și amănunțite de detectivistică literară, textele sale se ordonează limpede într-o operă. Care, privită ca un întreg, propune, pe lângă necesara revizuire a judecăților cu privire la autorul ei, și o sugestie de mai amplă relectură a simbolismului, ca și a epocii de la 1900.
În cele patru volume care, între 2017-2019, au completat noua ediție Ștefan Petică, surprizele sunt de aflat în volumul al II-lea, dedicat prozei, în cel de-al patrulea, conținând activitatea critică a lui Petică, și în al cincilea, de publicistică, în care sunt concentrate cele mai multe inedite. Dramaturgia scriitorului, cuprinsă în volumul al III-lea, era mai cunoscută, dat fiind că piesa Frații apăruse antum în volum, în 1903, iar alte două texte, Solii păcii și Cântecul singurătăței, văzuseră și ele lumina tiparului înainte de 1904, în publicații de prim-plan („Literatură și artă română”, 1900-1901, respectiv, „România ilustrată”, 1900). Este și motivul pentru care istoria literară vorbește mai cu seamă despre poetul și dramaturgul Ștefan Petică, și mai puțin, chiar deloc, despre prozator, critic și publicist.
Apreciez, în aceste condiții, decizia editoarei de a dedica al doilea volum prozei, iar nu dramaturgiei lui Petică. Este aici mai mult decât o miză de relectură critică a operei scriitorului. La mijloc se află, de fapt, una dintre cele mai trainice prejudecăți ale istoriei noastre literare, și anume, cea care minimalizează rolul prozei simboliste în „pregătirea terenului” pentru roman. În pofida lui G. Călinescu – care comentează pe larg și insistent proza lui Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu și, mai ales, Dimitrie Anghel – și a evidenței că primele volume ale Hortensiei Papadat-Bengescu au prea puțin de a face cu formula modernismului lovinescian și mult mai mult cu cea a simbolismului, legătura acestuia din urmă cu modernizarea limbajului prozei, la noi, încă nu e recunoscută. Nicoleta Presură Călina aruncă în joc încă o piesă: proza lui Ștefan Petică. Volumul al II-lea al ediției este structurat în patru capitole: crochiuri lirice și evocări, poeme în proză, fragmente (rămase în manuscris) și valoroasele traduceri din Edgar Allan Poe și Turgheniev. Ca și în cazul lui Anghel, nu avem de-a face cu un hobbyprozastic al unui iremediabil poet: Petică e un excelent prozator artist, un maestru al spațiilor mici, dar și al acuității observației psihologice și al limbajului modern.
La fel de neașteptată, prin amplitudinea și prin fermitatea orientării ei moderne, este activitatea critică a lui Petică. Acest boem, care nu s-a ferit de traiul la limită, a avut o cultură literară considerabilă și un gust sigur. Cronicile sale plastice și recenziile literare confirmă fără greș faptul că orientarea simbolistă nu a fost, în cazul său, o întâmplare, ci o întâlnire fericită între o predispoziție spirituală și o formație culturală adecvată. Petică a avut o fervoare a modernului și o „antenă” axiologică în măsură să-l poarte pe tot cuprinsul artelor și pe toată suprafața Europei, din Franța și Anglia și până în Rusia. Scriitorul este, fără discuție, un european și un adept al modernizării rapide a societății românești. Scrie, în paranteză, și studii științifice, inclusiv în chestiuni medicale – tangente bolii care avea să-l răpună, tuberculoza –, evidențiind deschiderea spirituală remarcabilă a unui tânăr stins la o vârstă la care alții de-abia își încep ascensiunea.
Cuprinsă în volumul V, publicistica este, spuneam, teritoriul în care editoarea a adus cea mai prețioasă contribuție, prin scoaterea la lumină a unor inedite, fie din manuscrise (8 texte), fie prin identificarea unor texte neatribuite (208 articole, mai exact). Este, de altfel, volumul cel mai masiv al ediției, cu cele 476 de pagini ale sale, și cel mai edificator pentru polivalența culturală a autorului. Căci simbolistul Petică este, din punct de vedere politic, un social-democrat. Nu în sensul cleptocratic de astăzi, ci în cel modern, altruist și intelectual de la 1900, cu care socialismul românesc de după 1989 nu are nimic în comun. Petică știe economie, sociologie, are noțiuni de guvernanță, de psihologie a mulțimilor și, nu în ultimul rând, de politică externă. Este, fără discuție, un tânăr genialoid, înzestrat cu o matură capacitate de expresie și cu fler jurnalistic. Fără să fie un reporter politic, poetul este unul dintre primii comentatori ai politicii dintr-un unghi cultural, la noi, anunțând, parcă, marea publicistică a lui Constantin Stere dintre 1906-1918.
În fine, dramaturgia sa se cuvine recitită și, într-un teatru ceva mai cultural decât este cel românesc de azi, ar merita și încercată pe scenă, măcar ca experiment. Istoria literară nu l-a validat pe Ștefan Petică drept un dramaturg important, însă rolul celor trei piese încheiate, al celor șapte rămase în fragmente și al crochiurilor a fost unul de tranziție, de la dramaturgia clasicizantă din epoca lui Caragiale la „teatrul de idei” interbelic. Locul lui Petică este, din punct de vedere formal, alături de Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Mihail Săulescu, în avangarda lui Camil Petrescu.
Ediția Ștefan Petică îngrijită de Nicoleta Presură Călina este una dintre acele apariții neașteptate, care atestă că editologia românească încă nu a murit. Și că, la rândul ei, istoria literară mai are destule de revizuit, dacă procedează la o relectură eliberată de prejudecăți a epocilor mai vechi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius