Cronicar literar foarte activ în perioada interbelică, făcând parte din „Gruparea criticilor literari români” alături de Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian și Ion Biberi, Octav Șuluțiu este acoperit de o nedreaptă uitare. Din această uitare s-a străduit să-l scoată regretatul Nicolae Florescu prin alcătuirea unor ediții reprezentative (Jurnal, Scriitori și cărți), prin reeditarea și prefațarea romanului Ambigen, iar efortul său este continuat de d-na Anca Bădulescu, care își propune în această monografie, la origine teză de doctorat în filologie, să prezinte viața și opera lui Octav Șuluțiu.
Cartea urmează, așadar, structura clasică a monografiilor literare: viața și opera. Partea introductivă prezintă sub forma unui succint tablou cronologic viața și activitatea lui Octav Șuluțiu; o existență scurtă și chinuită:orfan,bolnav, cu o soră în spital, moartea fiicei sale de doi ani, el însuși încheindu-și viața pământească la 39 de ani etc. Referințele despre viață sunt puține, de aceea autoarea face deseori apel la Jurnalul scriitorului, ca document autobiografic. Și totuși chiar succint, să notăm sublinierea a două coordonate biografice: pe linie paternă este strănepotul mitropolitului blăjean Alexandru Sterca Șuluțiu, și născut dintr-o căsătorie mixtă (un tată român și o mamă poloneză), lucru ce explică elogiul națiunii poloneze în romanul Mântuire. Perioada profesoratului brașovean la Liceul „Andrei Șaguna” (1935-1942) putea fi completată cu amintirile foștilor săi elevi – poetul Lucian Valea (în vol. Oameni pe care i-am iubit) și profesorul Dumitru Cazacu (din vol. Străzi, case, oameni la Brașov de Steluța Pestrea Suciu). Contextul literar al epocii – configurând principalele direcții literare ale intervalului interbelic – îl plasează pe Octav Șuluțiu printre criticii și romancierii „generației noi”, generației 1930.
Următoarele trei capitole sunt consacrate operei. Scriitorul Octav Șuluțiu este prezentat în două ipostaze: prozator și critic literar. Prozatorului îi sunt consacrate două subcapitole: diaristul și romancierul. Jurnalul este o specie literară intens cultivată de scriitorii interbelici. Jurnalul lui Octav Șuluțiu se aseamănă cu Jurnalul lui Pavel Dan, pentru că și existența celor doi scriitori prezintă frapante similitudini și cronicile literare consacrate scrierilor autorului Înmormântarea lui Urcan Bătrânul sugerau aceste asemănări. Sunt reliefate elementele pregnante ale Jurnalului: autoportret ( ca în romanul Ambigen – personajul principal Di – și Octav Șuluțiu din Jurnal sunt structuri sufletești afine; structura romanescă a romanului; prieteniile literare – mai ales cu Eugen Ionescu și Eugen Jebeleanu, obligația scriitorului de a ține un jurnal, dar un jurnal adevărat, nu unul trucat, unul care să contribuie la desăvârșirea sa umană și artistică; subliniază că două coordonate revin stăruitor în Jurnal: scrisul și iubirea (după o dragoste juvenilă față de Kitty, cea față de Lidia Manolovici, care-i va produce suferință și gelozie – fiind în rivalitate cu Anton Holban).
cele două romane Ambigen (1935) și Mântuire (1943) sunt comentate cu vădită empatie, evidențiind noutatea compozițională și modalitățile artistice. Ambigen, romanul care a produs în epocă un scandal literar, fiind acuzat de imoralitate, este o scriere ce se încadrează în exigențele autenticismului literar – o caracteristică a perioadei interbelice – fiind considerat roman de introspecție (P. Constantinescu), roman-confesiune (Vladimir Streinu), jurnal subiectiv (Perpessicius). La apariția romanului E. Lovinescu sublinia și discernământul analitic – și „o neașteptată îndemânare stilistică” în prezentarea personajului principal Di, un erou lipsit de voință, complexat, care se autodetestă, iar în relațiile cu femeia este de o paralizantă ezitare; aspirând spre iubiri ideale (Ata, Iudith, Eveline), se căsătorește cu prostituata Elina, femeie voluntară, care este patroana unui bordel. Se îmbină două linii tematice ale impulsului erotic: motivul femeii urmărite (și este foarte inspirată în acest context paralela cu o povestire a Virginiei Woolf) și modelul prostituatei; iar nehotărârea și lipsa de voință sunt explicate chiar prin semnificația titlului Ambigen – în orice ființă coexistă în procente diferite bărbatul și femeia. Comentariul romanului Mântuire (1943) debutează cu prezentarea studiului lui G. Ibrăileanu, Creație și analiză pentru a-l încadra în romanul de analiză psihologică, în care modalitățile literare folosite sunt mai ales introspecția și monologul interior. Leon Martinescu este un erou dostoievskian, trăind drama unei vini imaginare printr-o stranie dedublare – subprefectul unui județ de provincie și criminal în serie – L –. Evoluția acestui proces de dedublare – sfârșind prin identificarea cu straniul criminal – pentru mântuirea omenirii este urmărită detaliat și convingător argumentată prin citate din roman.
Paradoxal monografia Brașov – poate cea mai bună carte a lui Octav Șuluțiu, este cea mai puțin cunoscută; în afară de recenzia prietenului său Mihail Sebastian, cartea nu s-a bucurat la apariție de alte comentarii. De data aceasta pentru a demonstra injustiția făcută acestei cărți, autoarea se identifică literar cu atmosfera cărții, cu specificul ei stilistic și paginile consacrate acesteia par o rescriere contemporană a Brașovului șuluțian. Mai întâi se subliniază caracterul afectiv al monografiei, autorul scrie din dragoste pentru orașul de la poalele Tâmpei, și după lectura cărții cititorul îi dă dreptate lui Șuluțiu care, lăsând laoparte falsa modestie, spune că va scrie despre Brașov o monografie mai frumoasă numai acela care va iubi mai mult orașul. Apoi arată compoziția originală a cărții – cu Deschidere și Închidere – scriitorul invitându-și lectorul la o călătorie dinspre prezent (cu străzi, oameni și locuri) înspre trecut – între aceste două mari capitole existând un liant literar-artistic – de numai două pagini – intitulat Sufletul orașului (din nou cu o trimitere inspirată la romanul Virginiei Woolf – Spre far), o punte de trecere spre trecut, în evocarea căruia apar „fantomele trecutului” de la vechii cărturari brașoveni, scriitori, ierarhi, boieri și domnitori munteni și moldoveni ce au venit în orașul de la poalele Tâmpei, conferindu-i acestuia un „caracter național românesc”. Și Eminescu spunea într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, „Arătați-mi un oraș mai românesc decât Brașovul !” La caracterul românesc , monografia adaugă și componenta multiculturală a orașului, cu pagini dense despre umanistul Johannes Honterus și despre mișcarea culturală maghiară. Scrisă cu mare prețuire afectivă, autoarea are dreptate să considere cartea lui O. Șuluțiu – o monografie-roman, cu multe pagini de proză poetică descriptivă și pentru a fi mai convingătoare, face o paralelă cu monografia lui Sextil Pușcariu, Brașovul de altădată, care este o carte de memorialistică brașoveană, sau de autobiografie memorialistică, o trilogie, aceasta făcând legătura între Spița unui neam din Ardeal și Călare pe două veacuri. Pușcariu pune accentul pe evocarea istorică și documentară, multe pagini având caracterul unor fragmente de istorie sau de istorie culturală brașoveană; la Șuluțiu, Brașovul parcă devine un personaj, de aici și impresia de monografie roman.
Ultimul capitol este consacrat criticului literar, pentru că Octav Șuluțiu, este considerat în primul rând critic literar. Sunt luate în discuție trei cărți: una antumă Pe margini de cărți (Sighișoara, 1938) și două postume, Scriitori și cărți (București, Editura Minerva, 1974) și Introducere în poezia lui George Coșbuc (Editura Minerva, București, 1970).
paginile introductive ale volumului Pe margini de cărți, cuprind câteva mențiuni și distincții de teorie literară: Între cronică și critică literară, Autentic și estetic, Noutate și originalitate, Octav Șuluțiu evidențiind cu discernământ și finețe asemănări și deosebiri între noțiuni și categorii ce par la o superficială privire identice.
Octav Șuluțiu este unul din cei mai activi cronicari literari ai epocii, putând fi situat în vecinătatea lui Perpessicius, pe care-l și numește „cel mai atent și prob informator asupra fenomenului literar românesc”, a lui Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu. Autoarea face o prezentare cvasicompletă a sumarului celor două cărți de cronici literare, arătând că O. Șuluțiu recenzează și cărți ale unor scriitori mai vechi (M. Eminescu, N. Iorga ș.a.), dar preferă comentariul literaturii contemporane, poeți, prozatori și critici, încât aceste pagini constituie o panoramă a literaturii române interbelice, cu multe judecăți critice viabile, cu puține erori de percepție artistică, dar toate mărturisind o exemplară onestitate critică.
O discuție aparte merită studiul despre Coșbuc. Este evident, din monografia Ancăi Bădulescu, că autorul intenționa două studii monografice – unul despre Lucian Blaga și altul despre George Coșbuc. Dacă studiul despre Blaga a fost abandonat, cel despre Coșbuc nu a fost terminat din cauza sfârșitului prematur și neașteptat al autorului; a mai avut neșansa unei reeditări tardive (1970), când despre Coșbuc au apărut studii dintr-o perspectivă diferită, datorate unor istorici literari contemporani. A fost întâmpinat cu rezerve, în mare parte nejustificate, de către Ov. S. Crohmălniceanu, într-o recenzie publicată în România literar\; fără să intre într-o polemică deschisă cu recenzentul cărții, autoarea arată că această compartimentare tematică este impusă de însuși conținutul poeziei lui Coșbuc și nici o monografie nu le poate ocoli, dar originalitatea studiului șuluțian constă în reliefarea energetismului coșbucian, ca trăsătură dominantă a poeziei sale, și căruia i se subordonează toate celelalte aspecte tematice, așa cum meritorie este și sublinierea, în final, a unui alt domeniu al activității sale poetice, aceea de traducător, nu neapărat în continuarea lui Heliade, ale cărui tălmăciri sunt astăzi aproape ilizibile, ci inaugurând șirul traducătorilor-poeți din literatura noastră, urmat de Șt. O. Iosif, Octavian Goga, Al. Philippide, Ion Pillat, Lucian Blaga, Ștefan Aug. Doinaș etc.
Cu puține erori de informație, continuând efortul recuperator al regretatului Nicolae Florescu, autoarea ar trebui să-i continue acestuia și activitatea de reeditare a lui Șuluțiu, monografia Brașov, despre care vorbește atât de elogios, meritând să fie adusă în atenția cititorilor.
Ion Buzași
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius