Un fragment din „Iuda”, de Amos Oz

[altmariusbook]

AVANPREMIERĂ: Posted: 11 Apr 2016 09:15 AM PDT https://hyperliteratura.ro/avanpremiera-iuda-amos-oz/?utm_source=fe... https://hyperliteratura.ro/wp-content/uploads/2016/04/hyperliteratura-amos-oz-avanpremiera.png" alt="" class="CToWUd a6T" tabindex="0" /> Amos Oz este unul dintre cei mai importanți scriitori și eseiști isralieni. Numele său adevărat este Amos Klausner, s-a născut în 1939 într-o familie erudită care a migrat în Ierusalim la începutul anilor 1920. De la prima sa culegere de povestiri – Acolo unde țipă șacalii (1965) – până în prezent este distins cu peste 30 de premii, printre care Premiul Israel (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia (2004), Premiul Goethe (2005), Premiul Prinţul de Asturias (2007), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Primo Levi (2008), Premiul Heinrich Heine (2008), Premiul Franz Kafka (2013). În 1997, preşedintele Jacques Chirac îi înmânează Legiunea de Onoare. Este un candidat „perpetuu” la Premiul Nobel pentru Literatură pe care nu l-a primit nici în momentul de față. Când eram mic, dorinţa mea era să mă fac o carte, nu scriitor. Opera sa e tradusă în peste 40 de limbi. Printre cele mai cunoscute și traduse cărți ale sale se numără: Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Poveste despre dragoste și întuneric(2002; Humanitas Fiction, 2008), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014) etc. Cel mai recent roman al său urmează să apară la Editura Humanitas și se intitulează Iuda . „Die Literarische Welt” spune despre operă că dovedește învecinarea lui Amos Oz cu marii clasici ai literaturii, fiind o capodoperă a înțelepciunii și melancoliei în care este adusă în discuție figura trădătorului, iar „Corriere della Sera” descrie cartea ca fiind „zguduitoare prin bogăţie şi complexitate. Un puternic şi original bildungsroman.“ Amos Oz este apropiat de Gogol, Puşkin, Tolstoi şi Dostoievski. Pe scurt, opera îl are în vizor pe tânărul Shmuel Asch, care trăiește o schimbare drastică și dramatică a vieții, ajungând în casa unui bătrân intelectual infirm unde urmează să descopere toate nuanțele posibile ale iubirii și sacrificiului. https://hyperliteratura.ro/wp-content/uploads/2016/04/hyperliteratura-amos-oz-avanpremiera02.png" alt="" class="CToWUd a6T" tabindex="0" /> Hai să citim un fragment din această cea mai recentă scriere a lui Amos Oz, Iuda:   Aşa începu o nouă pagină din viaţa lui Shmuel Asch. Uneori îl cuprindea dorinţa puternică de-a o căuta pe Yardena, de-a o smulge pentru o oră sau două din braţele soţului ei, responsabil cu rezervele de apă de ploaie, Nesher Sharshevski, şi de a-i povesti entuziast despre noua lui viaţă de ascet, atât de diferită de vechea lui viaţă, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară: simţea nevoia să-i demonstreze Yardenei că reuşise să-şi corecteze toate defectele, entuziasmul nefondat, vorbă ria, tendinţa lipsită de bărbăţie de a lăcrima şi nerăbdarea permanentă, că şi el devenise un om liniştit şi matur, cu nimic mai prejos decât soţul pe care şi-l găsise. Sau mai bine să nu-i povestească nimic, ci s-o ia de mână şi s-o aducă aici, să-i arate curtea iernatică pavată cu pietre lucioase şi casa asta întunecoasă şi închisă, împrejmuită de chiparoşi, un smochin şi viţă-de-vie, să-i arate mica mansard în care duce acum o viaţă retrasă şi meditativă, în umbra portretelor bărboase ale conducătorilor Revoluţiei Populare din Cuba, biblioteca domnului Wald, în care stăteau de vorbă câteva ore pe zi, iar el învăţa încet-încet să fie un om răbdător şi atent. Ar fi bine să i-l prezinte Yardenei şi pe infirmul pedagog, înalt, contorsionat, cu coama căruntă einsteiniană şi mustaţa deasă, ca de zăpadă, dar şi pe femeia aceea frumoasă şi distantă, ai cărei ochi pătrunzători te iau în râs în timp ce vocea ei caldă urcă şi alunecă lin, din adâncul pieptului, voce care contrazice ironia cuvintelor ei. Cum ar putea Yardena să nu ne iubească? Poate va simţi dintr-odată dorinţa să părăsească rezervorul cu apă de ploaie şi să vină la noi? Dar Atalia l-a pus să semneze că se obligă să nu aducă vizitatori şi să nu povestească nimănui despre natura activităţii pe care o desfăşura în casa aceasta. Ochii i se umplură iar de lacrimi. Şi pentru că era supărat pe lacrimile şi pe imaginaţia lui, se hotărî să-şi scoată pantofii şi să se întindă pe pat îmbrăcat. Sunt atât de multe – orele libere. Iar afară, doar vânt şi ploaie. Singurătate deplină ţi-ai dorit, inspiraţie ţi-ai dorit, întinderi pustii de timp nemişcat, liber, iată că le ai pe toate aici. Totul e în mâinile tale. Iar pe plafonul mansardei, chiar deasupra patului, îţi apar mări şi continente în varul care a început să plesnească: poţi sta întins pe spate ore întregi, cu ochii ţintuiţi pe arhipelagul tencuielii care se scorojeşte, insule, recife, golfuri, vulcani, fiorduri. Din când în când se strecoară printre ele câte-un gândăcel. Poate că tocmai aici vei reuşi să te întorci la „Isus prin ochii evreilor“? La Iuda Iscariotul? Sau la cauza internă comună eşuării tuturor revoluţiilor? Vei porni chiar aici o cercetare temeinică? Sau poate, dimpotrivă, vei începe să scrii un roman? Noapte de noapte, după terminarea orelor de lucru, vei sta la o ceaşcă de ceai cu Ghershom Wald şi cu Atalia, uimită, în timp ce le vei citi capitol după capitol? În fiecare zi, puţin după ora patru după-amiaza, Shmuel se ridica din amorţeala lui, se spăla, îşi pudra barba încâlcită cu puţin talc parfumat, cobora scările de fier în spirală, aprindea soba cu petrol din bibliotecă şi se aşeza în faţa birou lui negru al lui Ghershom Wald, care stătea în fotoliul de nuiele tapisat cu perne orientale croşetate. Uneori se uita la peştişorii aurii care se holbau trist la el, aproape nemişcaţi, de dincolo de geamul luminat al acvariului rotund, ascultând cu multă atenţie predicile pe care domnul Wald i le ţinea cu mare plăcere. Din când în când se ridica şi turna ceai pentru amândoi. Sau potrivea flacăra sobei, ca să nu-şi stingă lumina albăstruie şi liniştitoare. Uneori întredeschidea puţin fereastra, dincoace de obloanele trase, ca să pătrundă înăuntru boarea subţire, cu miros de pini uzi de ploaie. La cinci, apoi la şapte şi la nouă seara, bătrânul asculta ştirile la radioul cel mic de pe birou. Uneori se cufunda în lectura ziarului Davar şi îi explica lui Shmuel ce se ascundea în spatele ştirilor. Ben Gurion formează o nouă coaliţie. Se va asocia, sau nu, cu Partidul Mapam? Nu are seamăn Ben Gurion, spunea Wald. Niciodată nu a avut poporul evreu un conducător mai clarvăzător decât Ben Gurion. Puţini sunt cei care înţeleg ca el că „poporul care locuieşte deoparte şi nu va fi numărat printre neamuri“ e un blestem, nu o binecuvântare. Între o emisiune de ştiri şi alta, Ghershom Wald îi vorbeşte, de exemplu, despre nebunia lui Darwin şi a discipolilor lui: — Cum e posibil să concepi că ochiul, sau nervul optic, s-a format treptat, ca reacţie la nevoia de a vedea, cu ajutorul a ceea ce ei numesc selecţie naturală? De fapt, atâta timp cât nu există în toată lumea asta nici ochi şi nici nerv optic, nu există nici nevoia de a vedea, nici cineva sau ceva ce ar putea simţi nevoia de a vedea! În nici un caz nu se poate concepe că, neexistând vederea, în întunecimea infinită şi eternă care nu are nici cea mai mică idee că e întunecime, să-şi facă apariţia dintr-odată vreo celulă sau vreun grup de celule, fiinţă din nefiinţă, care să înceapă să se perfecţioneze şi să vadă forme, culori şi dimensiuni! Ca un condamnat eliberat din închisoare! Hm. În plus, teoria evoluţionistă nu are nici cea mai mică explicaţie în ceea ce priveşte apariţia primei celule vii sau a primei seminţe vegetale din tăcerea etern împietrită a lumii neînsufleţite. De fapt, cine putea să apară dintr-odată, fiinţă din nefiinţă, şi să înceapă să dea lecţii unei molecule răzleţe de materie neînsufleţită, explicându-I cum ar trebui să se trezească deodată din tăcerea universal şi să demareze procesul de fotosinteză, adică să înceapă să traducă lumina soarelui în carbohidraţi, iar mai apoi să folosească aceşti carbohidraţi în scopul creşterii şi dezvoltării? Hm, doar nu există, şi nici nu poate exista un pretext darwinian pentru faptul minunat că o pisică, aproape din ziua în care s-a născut, ştie că trebuie să scormonească pământul pentru a-şi face nevoile într-o gropiţă, pe care s-o şi acopere apoi cu pământ. Se poate crede că în acest caz a fost vorba despre selecţie naturală? Toate pisicile care nu ştiu să facă această complicată operaţiune igienică au dispărut fără a da naştere altora, şi numai puii de pisici care ştiu să-şi îngroape excrementele au avut şansa să fie fertili şi să se înmulţească? Şi de ce tocmai pisica a ieşit din rotiţele zimţate ale mecanismului selecţiei naturale, înzestrată cu darul curăţeniei exemplare, şi nu câinele, şi nici vaca, şi nici calul? De ce nu şi-a bătut capul selecţia naturală a lui Darwin să facă în aşa fel încât nu numai pisica, să zicem, ci şi porcul să fie capabil să se cureţe şi să se şteargă? Şi cine, mă rog frumos, l-a învăţat deodată pe strămoşul strămoşilor tuturor pisicilor despre importanţa igienei, cine l-a instruit pe cel dintâi care şi-a îngropat excrementele cum să sape prima groapă şi cum s-o acopere cu pământ? Nu ne-au învăţat deja înţelepţii noştri din Antichitate că orice lucru e legat de altul? Shmuel se uita la buzele bătrânului mişcându-se sub mustaţa groasă şi căruntă, observând iarăşi contrastul dintre jovialitatea incisivă a vorbelor şi profunda tristeţe ce-i umbrae ochii al căror albastru devenea cenuşiu: ochi tragici, pe o faţă de satir. Alteori bătrânul vorbea, cum îi era obiceiul, îndelung, cu plăcere şi convingere despre frica obscură pe care imaginea evreului rătăcitor o exercită încă din Antichitate asupra imaginarului creştinilor: — Nu oricine poate aşa, dintr-odată, să se scoale într-o bună dimineaţă, să se spele pe dinţi, să-şi bea cafeaua şi să-l omoare pe Dumnezeu! Ca să omoare un Dumnezeu, ucigaşul trebuie să fie şi mai puternic decât El, nemăsurat de crud şi satanic. Cât despre ucigaşul lui Isus creştinul, divinitate afectuoasă şi emanând iubire, acesta a fost neapărat mai puternic decât el, viclean şi sângeros. Blestemaţii ucigaşi ai divinităţii nu-şi pot asuma acest rol decât cu condiţia de a fi dotaţi cu resurse monstruoase de forţă şi răutate. Şi, într-adevăr, aşa apar evreii în pivniţele imaginarului antisemitului. Suntem cu toţii Iuda Iscariotul. Chiar şi după optzeci de generaţii, suntem cu toţii Iuda Iscariotul. Adevărul, tânărul meu amic, adevărul adevărat este chiar aici, în Eretz Israel ochi lor noştri: exact ca evreul din vechime, nici un evreu de astăzi, care aparent s-a născut aici, nu e deloc puternic, şi nici odios, ci lacom, ingenios, zgomotos, înspăi mântat şi ros de bănuieli şi de temeri. Aşa. Chaim Weizmann a spus cândva, în disperarea lui, că un stat evreu nu va putea exista în vecii vecilor, pentru că el conţine o contradicţie: dacă va exista un stat – nu va fi evreu, iar dacă va fi evreu – cu siguranţă nu va fi un stat. Ca în scrierile noastre: „popor asemănător cu un măgar“. Uneori începea să vorbească despre migraţia păsărilor şi a bancurilor de peşti, care se ghidează cu ajutorul unui system de orientare misterios, a cărui profunzime nu poate fi nici măcar bănuită de logica ştiinţifică. De cele mai multe ori, infirmul îşi întindea braţele larg deschise, odihnindu-se pe suprafaţa de sticlă a biroului, rămânând aproape nemişcat, în timp ce îi vorbea lui Shmuel, coama lui căruntă fiind luminată de veioză ca de-o aură. Din când în când îşi sublinia ideile ridi când vocea sau reducând-o până la şoaptă. Uneori degetele îi apucau un stilou sau o riglă, conturând în aer, cu mâna lui puternică, tot felul de forme şi linii. După câte o oră sau o oră şi jumătate se ridica greoi, târându-şi corpul diform de-a lungul marginii mesei, sprijinit numai de braţe, iar apoi, luându-şi cârjele, şchiopăta până la toaletă sau până la unul dintre rafturi. Uneori renunţa la cârje, trăgându-şi corpul cu ajutorul braţelor puternice, de la masă până la fotoliul lui de nuiele. Nu-i permitea cu nici un chip lui Shmuel să-l ajute. Şchiopătând pieziş şi dezordonat, domnul Wald semăna cu o insectă rănită sau cu un fluture de noapte gigantic cu aripile arse, zbătându-se inutil din tot corpul ca să-şi ia zborul.