Un documentar critic

[altmarius]

Cronică Literară:
Un documentar critic de Cosmin Ciotloş

http://www.romlit.ro/un_documentar_critic Scriind, într-unul din numerele trecute ale revistei noastre („România literară“, nr. 44/ 4 noiembrie), despre istoria benzii desenate în România, Ion Manolescu pomenea, printre exemplele de coauctoriat, un tandem surprinză tor. Edmond Baudoin şi Mircea Cărtărescu.  Era vorba despre volumul BD Travesti, tipărit în Franţa în 2007, un obiect editorial de care, cu excepţia câtorva cunoscători, publicul autohton n-avea ştiinţă. (Aşa cum are, de pildă, atunci când contabilizează traducerile într-o limbă sau în alta.) Nu are rost să căutăm faptului explicaţii prea sofisticate. Pur şi simplu, în ciuda argumentelor teoretice aruncate tot mai frecvent în joc, genul acesta nu e încă resimţit, la noi, ca unul literar. Sau măcar ca unul parţial literar.  Între timp, cartea a apărut şi în română, la Editura Humanitas, sub titlul, mai adecvat după părerea mea, Travesti de Mircea Cărtărescu.  Spun asta fiindcă văd aici mai mult decât o transpunere în secvenţe grafice a scenariului romanesc din Travesti. Baudoin nu ilustrează micul roman din 1994, ci, de fapt, îl interpretează. Ce face el este, într-un fel anume, un documentar critic. Numai instrumentele diferă. Sunt, din acest punct de vedere, câteva convenţii ad hoc pe care Baudoin le instituie. De exemplu, în privinţa tipului de literă. Pasajele adăugate de desenator sunt redate cu majuscule. Cele provenite din Travesti, în schimb, au parte de font normal. Pentru ca, în cadrul acestora din urmă, să mai existe o categorie, ilustrată cu un scris de mână destul de asemănător celui al lui Mircea Cărtărescu însuşi. E vorba despre versurile, ale lui sau ale altora, pe care, în tabăra de la Budila, adolescentul le declamă în momentele de singurătate. Pe de altă parte, planşele ca atare par să ascundă şi ele o simptomatologie stilistică proprie. Majoritatea sunt, coloristic, întunecate. Zonele înnegrite predomină asupra celor unde contururile sunt lăsate libere. Există şi ierarhii. Visele lui Victor sunt, între toate, cele mai sumbre. Ce se întâmplă acolo e atât de înfricoşător încât abia poate fi perceput cu ochiul. În funcţie de gradul de realitate al scenelor, lumina începe să-şi facă loc. Momentul când personajul descoperă, pe viu, văioaga plină de flori e printre cele mai albe. Îl depăşeşte, sub acest aspect, doar o scenă autoreferenţială, al cărei protagonist e Baudoin însuşi, nedumerit de tranziţiile puse în scenă de Cărtărescu. Peisajele urbane sunt undeva la mijloc. Cenuşiul instantaneului fotografic încă e perceptibil.  Noul Travesti nu valorifică neapărat povestea lui Victor, adultul, despre Victor, adolescentul. Protagonistul e, de data aceasta, chiar desenatorul. Concurat, îndeaproape, de Mircea Cărtărescu. Victor, Lulu, Savin, Clara, Măgălie sunt numai nişte amintiri. Imortalizate, cândva demult, pe hârtie. Amintiţi-vă cum începea Travesti:  „Prietene, cum să lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodată, cum să scap de rujul acela întins pe viaţa mea ca pe o oglindă de spălător şi care nu se şterge cu nimic, dimpotrivă, se sleieşte tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum să-mi retez din creier ţâţele alea de vată, fusta aia de curvă împuţită, peruca aia, artificiul, manierismul acela?”  Astăzi, Travesti de Mircea Cărtărescu începe cu totul altfel. Cu cuvintele lui Baudoin. În verzale:  „Sunt la Bucureşti, e luna mai 2006, merg pe străzi, fac crochiuri, fac fotografii. Merg prin Bucureşti în 2006 şi încerc să mi-l imaginez în 1973, anul în care Victor avea şaptesprezece ani. Când Victor avea această vârstă, eu aveam treizeci şi unu, trăiam la Nisa şi aveam doi copii. Merg prin Bucureşti şi mă gândesc: oare Lulu sau Victor sau Mircea Cărtărescu au tocit cu tălpile lor asfaltul acestui trotuar care-mi pare vechi? Oare ochii lor s-au oprit pe această faţadă? Lucrez la o carte a lui Mircea Cărtărescu, «Lulu» în franceză, «Travesti» în română. Îmi place mai mult titlul «Travesti». Scriind, nu putem decât să trădăm adevărul, să-l travestim, iar eu trădez o trădare. La şaptesprezece ani, Victor voia să devină un mare scriitor. Cel mai mare. Îşi promitea să lucreze noaptea la lumina unei lumânări, să fie slab şi să nu se preocupe de femei. La vârsta lui, îi invidiam pe tinerii în scaune cu rotile. Dacă aş fi handicapat, îmi spuneam, n-aş mai avea dorinţa de a merge să dansez cu fetele. Aş fi în sfârşit obligat să desenez tot restul vieţii mele. Îmi plimbam boala prin Nisa, Le Clézio încă nu scrisese «Procesul-verbal», oraşul încă mai exista, bogaţii îşi revendicau bogăţia, muncitorii cultura lor muncitorească. Bucureşti, în 1973, încă nedesfigurat de către un om care urma să-şi ia puterea de a o face.”  Din momentul acesta (adică exact din momentul acesta) scenariul se multiplică. Depinde câtă importanţă simbolică acordăm ultimei propoziţii. Şi mai ales câtă imaginaţie portretistică suntem dispuşi să investim în aceasta. Replica poate fi citită lacerant. Iar în cazul acesta, cel care avea să desfigureze Bucureştiul nu e nimeni altul decât Ceauşescu. Baudoin n-o spune, însă, literal. (Deşi ar fi putut-o face fără reticenţe.) Păstrează un rest de ambiguitate. Aşa încât, ne putem gândi, decriptarea admite şi o variantă benignă. Aceea în care autorul moral al acestei transformări n-ar fi numaidecât fostul dictator scelerat, ci micul utopist de liceu, visând în intimitate să devină, prin sacrificiu, cel mai mare utopist. Titulatura aceasta misterioasă, omul care urma să-şi ia puterea de a o face, nu-l exclude, din privilegiile ei, pe Victor.  La urma urmelor, Capitala, aşa cum arăta ea la începutul deceniului al optulea, nu mai există oricum. E o himeră confuză. Au rămas din ea vestigii de ciment (fiindcă aşa a hotărât instinctul brutal al unui lider politic) şi imagini teratologice (fiindcă aşa au proiectat-o simţurile unui puşti îmbibat, pe atunci, de literatură.) Cartea evoluează, deci, în două direcţii. Una, care explică monstruozitatea istoric, cealaltă care o validează artistic. Bucureştiul ucis de Ceauşescu şi Bucureştiul resuscitat de Victor merg, pentru Baudoin, mână-n mână.  Aceasta e una din cele mai subtile intuiţii ale desenatorului. Care vorbeşte, implicit, despre imensa forţă a literaturii.  De aceasta, nu se atinge niciodată. O admiră şi o lasă aşa cum e. Fără să pretindă lămuriri. Dovadă caseta în care chiar Baudoin îşi recunoaşte nedumerirea:  „În carte nu este o delimitare foarte clară între transcrierea faptelor lui Victor la şaptesprezece ani şi ceea ce trăieşte scriitorul la treizeci şi patru. În două zile zbor spre Bucureşti. Îi voi întreba pe prietenii mei Anamaria şi Octav... Şi... La întoarcere fac o haltă la Stuttgart, unde este Mircea în rezidenţă. Dacă îndrăznesc, îi voi vorbi şi lui despre asta.”  Sunt, în Travesti, destule lucruri mai complicate decât această continuă alunecare de planuri. Numai că acelea sunt legitimate deja literar. Iar respectul unui artist pentru viziunile altuia îl face să nu-şi îngăduie decât, cel mult, asemenea incertitudini de ordin tehnic.  Aceasta e proba faptului că Baudoin a citit bine romanul lui Mircea Cărtărescu. Mai bine decât aproape toţi cronicarii.