Umorul, dincolo de divertisment (II)

[altmariusplus]

 

de Solomon Marcus

Mai multă cultură, mai mult umor http://www.romlit.ro/umorul_dincolo_de_divertisment_ii Umorul acestor comentarii este condiţionat de nivelul de cultură al celor care le citesc. De exemplu, ca să guşti comentariul lui Zenon trebuie să ştii că el este autorul acelor faimoase paradoxuri ale imposibilităţii mişcării, care-i preocupă pe filosofi până în zilele noastre. Şi ceva similar la toate celelalte. Aici apare faptul că accesul la umor a devenit din ce în ce mai mult condiţionat de un nivel înalt de cultură. De aceea, tot mai puţină lume are acces la umorul de calitate şi se refugiază în umorul vulgar pe care îl vedem la televizor.  În muzică  Am găsit un comentariu foarte interesant la Leonard Bernstein. Umorul în muzică ilustrează toată gama variantelor sale din viaţa obişnuită. Dar nu se obţine prin raportare la lumea exterioară muzicii, ci prin raportare tot la muzică. Într-adevăr, muzica nu are referent în lumea exterioară ei. Să spui că în această simfonie se descrie foşnetul unei păduri, e o atitudine superficială. Muzica se autosemnifică şi din această cauză şi umorul ei parcurge aceeaşi cale. De exemplu, poate exista într-o bucată muzicală o şarjă, o satiră la adresa altei bucăţi muzicale, la adresa altui compozitor. Şi aşa mai departe. Totul se petrece în interiorul lumii muzicale. Dacă însă muzica nu este numai emoţie ci şi idei, cum consideră mulţi compozitori, nu este oare posibilă o extensiune a razei de acţiune a umorului muzical la modul în care sunt preluate muzical unele idei?  Verva informaticienilor  Un pronunţat spirit satiric s-a dezvoltat în studiul limbajelor de programare; multe dintre ele au dispărut la scurt timp după apariţie. A fost nevoie de o judecată critică lucidă şi severă, care să stabilească statutul lor. Iată, de pildă, un informatician de primă mărime, Edsger W. Dijkstra, danez, într-un articol celebru „How do we tell truths that might hurt” (ACM Sigplan Notices 17, 1982, 5, 13-15) le supune unei satire necruţătoare: „FORTRAN, dezordinea infantilă, limbaj vechi de peste 20 de ani. Nu oferă nicio speranţă de a deveni adecvat unor aplicaţii ale informaticii într-un domeniu sau altul. Este un limbaj prea greoi, prea riscant şi prea scump. Limbajul PL1, boala fatală, este mai degrabă o problemă decât o soluţie. Este practic imposibil să predai cum trebuie programarea unor studenţi care în prealabil au fost iniţiaţi în limbajul BASIC. Şi să nu uităm că acest limbaj, la un moment dat, a fost introdus în multe ţări în programa şcolară. Potenţialii programatori, astfel formaţi, sunt mutilaţi mental, fără speranţă de recuperare. În ceea ce priveşte utilizarea limbajului COBOL, el schilodeşte mintea. Predarea acestuia ar trebui considerată un act criminal. Limbajul APL este o eroare care tinde spre perfecţiune, este limbajul viitorului pentru tehnicile de programare ale trecutului”.  În legătură cu folosirea limbajului, Dijkstra spune: „este imposibil să ascuţi un creion cu un topor. La fel de zadarnic este să încerci să o faci cu zece topoare. În afară de o oarecare înclinaţie pentru matematică, o stăpânire foarte bună a limbii materne e calitatea cea mai importantă a unui programator competent”.  Un exemplu din lingvistică; unde dai şi unde crapă  O situaţie dintre cele mai surprinzătoare, de un imens umor, este aceea în care o operă creată în vederea rezolvării unei anumite probleme îşi manifestă eficacitatea într-o cu totul altă problemă, la care autorul nici măcar nu s-a gândit iniţial. Sunt multe exemple de acest fel, dar aici ne vom opri la Noam Chomsky, „Three models for the description of language” (IRE Transactions on Information Theory, IT-2, 3, 1956,113-124). Autorul avea în vedere limba engleză şi, mai general, lingvistica, înţeleasă drept studiul limbilor naturale. Nu se poate subaprecia rolul acestui articol în dezvoltarea ulterioară a lingvisticii, dar acum, la aproape 60 de ani de la publicarea sa, constatăm că el a fost cronologic prima sursă în crearea (începând cu anul 1960) teoriei limbajelor de programare la calculator (ierarhia gramaticilor propusă de Chomsky a fost adoptată în studiul limbajelor de programare), iar peste ani a fost recunoscut ca deschizător de drumuri în dezvoltarea psihologiei cognitive.Totul, departe de proiectul chomskian iniţial.  Alexander Fleming: „That’s funny”  Este exclamaţia cu care descoperitorul primului antibiotic, penicilina, a reacţionat, în 1928, la isprava care l-a făcut celebru (Brown, K. :Penicillin; Alexander Fleming and the Antibiotic revolution. Suton Publishing, 2004); o descoperire cu totul accidentală, un „basm fantastic”, cum a numit-o un alt autor. Dar, în medicină, acesta nu e un caz izolat. Chinina şi insulina au fost şi ele rezultatul unor plăcute surprize de acest fel. O disciplină aparent foarte gravă, cum este medicina, ni se dezvăluie a fi îmbrăcată, în istoria ei reală, într-un umor de cea mai bună calitate.  Cauţi ceva, găseşti altceva  Revoluţia structuralistă în chimie s-a produs ca rezultat al unei descoperiri accidentale. Friedrich Woehler observa în 1827 şi din nou în 1828 că două substanţe cu aceeaşi formulă chimică pot avea proprietăţi diferite, în conflict cu prejudecata care funcţiona la acel moment, conform căreia doi compuşi chimici pot avea proprietăţi diferite numai dacă au elemente atomice diferite ca natură sau ca număr. Fenomenul este numit de John Jakob Berzelius izomerism (1830) şi aduce în centrul atenţiei structura (aranjamentul, în cazul de faţă). În 1848, Louis Pasteur descoperă, tot accidental, izomerismul optic la cristale.  Ce semnificaţie au aceste accidente?  Pentru a le înţelege, să ne întoarcem la scenariul general al aventurii cunoaşterii: jocul de-a v-aţi ascuns al naturii şi al lumii faţă de noi, cei care vrem să le înţelegem. Orice loc poate fi o ascunzătoare pentru unul sau altul dintre secrete. Ne preocupă o problemă, dar în căutarea respectivă dăm peste un loc în care se ascunde răspunsul la o altă problemă. Meritul lui Fleming, al lui Woehler, al lui Pasteur şi al atâtor altora este de a fi fost „pe fază”. Aşezarea, lângă descoperirea lor, a atributului accidentală nu poate diminua meritul acestor savanţi. Dimpotrivă, accidentul este o punere la încercare, la care răspunsul reuşit trebuie apreciat.  Serendipitate  Descoperirea accidentală a primului antibiotic, penicilina, a devenit exemplul preferat pentru ilustrarea serendipităţii, termen prin care se înţelege, într-o primă aproximaţie, o întâmplare norocoasă, o surpriză plăcută. Într-o scrisoare trimisă unui prieten, la 1754, Horace Walpole relatează o descoperire neaşteptată pe care a făcut-o în legătură cu un basm fantastic persan Cei trei prinţi din Serendip. Aceşti prinţi descoperă mereu, prin accident şi prin sagacitate, lucruri pe care nu le căutau. Numai că accidentul despre care este vorba aici are o explicaţie. Să ne imaginăm că n persoane sunt, fiecare, în căutarea câte unui lucru ascuns. Este natural să ne aşteptăm mereu ca oricare dintre cele n persoane să nimerească unul dintre cele n-1 lucruri altele decât cel căutat de el. Mai este şi faptul că diferitele trasee care duc la ceva căutat să treacă prin alte lucruri/situaţii căutate. Dar poate mai important este faptul că, în ultimă instanţă, lumea este simplă, dar această simplitate este foarte ascunsă. O solidaritate puternică există probabil între diferitele secrete ale naturii, ale lumii. Din când în când avem şansa de a primi semne ale acestei solidarităţi. Ne mirăm, ne minunăm, profunzimea spectacolului care ni se înfăţişează ne surprinde, ne farmecă, ne amuză.  O privire mai atentă  Aşa-numitele descoperiri accidentale sunt rezultatul întâlnirii unor fapte aparent nesemnificative cu o minte ageră, capabilă să le înlănţuie, să le asocieze într-o acţiune cu efect surprinzător. Se spune uneori că în serendipitate se creează poduri acolo unde aparent nu-s decât insule. O succesiune aparent întâmplătoare de evenimente, deci în absenţa oricărui proiect, se dovedeşte a fi benefică într-o direcţie la care nici nu te-ai gândit. În acest scenariu intră o diversitate de descoperiri şi invenţii din fizică, chimie, astronomie, farmacologie, medicină, tehnologie. Pe lângă cele deja evocate, din medicină, să mai adăugăm descoperirea razelor X, de către Wilhelm Roentgen, în 1895, nucleul atomic, Ernest Rutherford, Hans Geiger, Ernest Marsden, 1909, difracţia electronică, Clinton Davisson, Lester Germer, 1927, radiaţia cosmică de fundal, Robert Wilson, Arno Penzias, 1965 şi invenţia cuptorului cu microunde de către Percy Spencer în 1945.  Poveşti diferite, dar care ascund ceva comun: entropia  Termodinamica a apărut în secolul al XIX-lea, în legătură cu nevoia de a clarifica natura procesului de transformare a energiei chimice a cărbunelui în energie cinetică, aceasta din urmă devenind lucru mecanic. În această ordine de idei Clausius introduce la 1850 noţiunea de entropie, ca măsură a dezordinii unui sistem termodinamic. O evoluţie spectaculoasă permite entropiei un transfer surprinzător, în urma căruia, în 1924, într-o primă formă, dar în 1948 în varianta lui Claude Shannon, care avea să devină celebră, ea devine fundamentală în studiul informaţiei şi comunicării. Iată cum două secvenţe de evenimente aparent fără legătură între ele, transformarea energiei nemecanice în energie mecanică şi înţelegerea comunicării ca transfer de informaţie conduc , la o distanţă de o sută de ani, la folosirea aceluiaşi concept, entropia.  Tabelul periodic, transferat din chimie în aritmetică  Un alt exemplu este poate şi mai impresionant. La 1869, Dmitri Mendeleev propune tabelul periodic al elementelor chimice, în care acestea sunt aşezate în ordinea crescândă a greutăţii lor atomice, începând cu elementul cel mai uşor, hidrogenul. Nu era decât momentul culminant al unei evoluţii milenare, care începe cu Pitagora, cu accentul său pe periodicitatea de lungime 7 la sunete şi la culori şi trece prin Kepler, apoi prin Alexander Reina Newlands, care la 1865 propune ceea ce s-a numit legea octavelor în chimia modernă. Dar iată că în 1986, deci la peste o sută de ani după apariţia tabelului lui Mendeleev, John Horton Conway descoperă în domeniul aritmeticii un sistem dinamic discret în care îşi au loc Big Bangul şi un tabel periodic format din 92 de elemente, primul fiind echivalentul aritmetic al hidrogenului, iar ultimul, corespondentul elementului Uranium. Mai identifică elemente transuranice, la care se asociază o infinitate de izotopi. Ne aflăm în prezenţa unui transfer metaforic ce sfidează ca îndrăzneală şi imaginaţie cele mai nebuneşti manifestări ale artei şi în care de fapt prea puţin din ce ştiam despre contrastul dintre ştiinţă şi artă mai stă în picioare.  Hohote de râs în lumea numerelor  Aflăm, la vârsta gimnaziului, despre numerele prime, cărămizile universului numeric, orice alt număr natural este un produs de numere prime. Printr-un raţionament care a devenit un termen de referinţă şi despre care Dan Barbilian a scris un adevărat poem, Euclid a demonstrat infinitatea lor. Dar mai departe, ce ştim despre ele? Rareori jocul de-a v-aţi ascuns este mai la el acasă decât aici. O puzderie de fapte particulare continuă să ascundă răspunsul la marea întrebare privind modul lor de a se distribui în şirul numerelor naturale. De mii de ani, oamenii se întreabă cât de dese sau cât de rare sunt numerele prime în acest şir, dar răspunsul pe care îl primim este atât de derutant, încât bănuim hohotul de râs ce-l însoţeşte: pe de o parte, aflăm că între orice număr natural mai mare decât unu şi dublul său se află un număr prim, ceea ce ar sugera densitatea lor ; pe de altă parte, aflăm că oricât de mare ar fi numărul natural n, există n numere naturale consecutive, niciunul nefiind prim, fapt care ar sugera raritatea lor.  Un alt mod de derută, de păcăleală se manifestă atunci când ne lăsăm atraşi de întrebări foarte simple, elementare, care pot să apară şi în mintea unui elev de gimnaziu şi suntem tentaţi să credem că natura elementară a întrebării impune un caracter la fel de elementar al răspunsului. Christian Goldbach a bănuit, în urmă cu aproape 300 de ani, că orice număr par mai mare decât 2 este suma a două numere prime, dar această bănuială nu a putut fi încă transformată în certitudine. O veche întrebare, privind existenţa unor progresii aritmetice arbitrar de lungi, formate exclusiv din numere prime, şi-a căpătat abia în anul 2004 răspunsul afirmativ, dar acest răspuns este departe de a fi unul simplu şi elementar. Numerele prime îşi râd de noi, se amuză pe seama stângăciei noastre în a le descoperi secretele. Lucrurile îşi au tâlcul lor. Marile întrebări apar în copilărie şi în adolescenţă. Căutarea răspunsului ne preocupă toată viaţa, pretinde efort în învăţare; răspunsul, dacă vine, generează la rândul său noi întrebări.  Matematicienii, fizicienii şi inginerii sub biciul ironiei  Există un umor bogat care compară, îi pune faţă în faţă pe matematician, pe inginer şi pe fizician. Acest umor, de o ironie necruţătoare la adresa matematicienilor, inginerilor şi fizicienilor, a fost creat uneori chiar de către aceştia, n-a venit din afara lor. El este rezultatul imensei capacităţi autoironice pe care o au matematicienii, fizicienii şi inginerii. Iată, de pildă, ce este matematica: 50% formule, 50% demonstraţii şi 50% imaginaţie. Ce cred despre ecuaţii inginerii, fizicienii şi matematicienii? Inginerul: ecuaţiile sunt o aproximare a realităţii. Fizicienii: realitatea e o aproximare a ecuaţiilor. Matematicienii: nu le pasă. Goethe despre matematicieni: sunt ca francezii, le spui o problemă, ei o traduc în limba lor şi de aici încolo nu mai înţelegi nimic. Darwin: matematicianul este un orb care caută o pisică neagră într-o încăpere întunecoasă în care nu se află nicio pisică. Statisticienii sunt persoane care se pricep la numere, dar ratează a fi buni contabili. Matematica este un domeniu în care nu se ştie bine despre ce anume se discută (aluzie la folosirea unor simboluri literale, cu valori neprecizate): ironia lui Bertrand Russell.  Glume accesibile numai celor cultivaţi  Aceste vorbe de duh, cu aparenţă glumeaţă, sunt reflecţii profunde, pe care numai oameni cultivaţi, cu o îndelungă experienţă intelectuală puteau să le facă. Ele reflectă o anumită realitate care rezultă din greşeala prin care un rezultat, o idee sau o metodă, care s-a dovedit adecvată într-un context anumit este transferată nejustificat într-un alt context; sau o anumită latură, un anumit aspect sunt extrapolate nejustificat şi considerate legitime dincolo de cadrul lor iniţial. Cam aşa se întâmplă în toate exemplele pe care le-am dat, de la gâştele care traversează şoseaua până la reflecţiile unor oameni de faimă. Unele pot fi propuse la bacalaureat sau la alte examene, fie ele şi universitare, spre a fi argumentate sau/şi contraargumentate. Dar nu facem asta, nu ne interesează să dezvoltăm gândirea independentă a tinerilor, ci doar să-i lăsăm să aplice mecanic procede standardizate.  Poincaré: matematica este arta de a da acelaşi nume unor lucruri diferite. Iată o temă bună de bacalaureat. Sau tot Poincaré: topologia este arta de a raţiona corect pe figuri greşite. Sau, de pildă, matematicianul nostru poet Barbilian: desenul corupe raţionamentul. Am şi propus-o la un concurs şcolar şi a fost un dezastru. Lipsa lor totală de antrenament cu lucruri care nu se încadrează în tipare rezolvabile prin formule cunoscute i-a lăsat complet dezarmaţi. Care este diferenţa dintre filosofie şi matematică? Filosofia e un joc, cu obiective clare, dar fără reguli, matematica invers. Are reguli precise dar n-are obiective. Care este diferenţa dintre un matematician introvert şi unul extrovert? Când vorbeşte cu tine, primul, introvertul, se uită la pantofii săi. Cel de-al doilea, se uită la pantofii tăi. Există trei tipuri de persoane: cei care înţeleg gândirea binară, şi cei care n-o înţeleg. Matematica este limbajul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a scrie universul. Întrebat despre credinţa într-un Dumnezeu unic, un matematician a răspuns: da, până la un izomorfism. Dumnezeu e real, cu condiţia să se proclame un număr întreg. Martin Luther: medicina îi face pe oameni bolnavi, matematica îi face trişti, iar teologia îi face cu păcat. Platon: cel care poate realmente defini şi divide poate fi considerat un Dumnezeu. Tot Platon: Dumnezeu face întotdeauna geometrie. Biologii se cred biochimişti, biochimiştii se cred specialişti în chimie-fizică, chimiştii gândesc că ei sunt fizicieni, fizicienii se cred dumnezei, iar Dumnezeu se crede matematician. Există chiar o carte cu titlul acesta. Fizicienii se referă mereu la matematicieni, matematicienii se referă numai la Dumnezeu. Cât e 2 x 2? Inginerul răspunde după multe calcule 3.99, fizicienii cred că e ceva cuprins între 2.98 şi 4.02, iar matematicianul spune că există un răspuns.  Limba română în registrul umorului  Am mereu de făcut corecturi la diverse texte pe care le public. Una din cursele pe care le întinde limba română este faptul că există o abundenţă de cuvinte care fonic şi grafic diferă foarte puţin, dar acea mică diferenţă este asociată cu o mare diferenţă semantică. De pildă, uneori când scriu funcţii reale, mi se culege funcţii rele, monogene este cules omogene, fonem devine fenomen, topologie devine tipologie, ipoteză devine ipotenuză, istorie devine isterie, convexe devine complexe, parvenit devine potrivit, laureat devine lăudat. lemă devine temă. Îmi aduc aminte de gafa unui ziar, prin anii târzii ’30, care, în relatarea unei vizite regale la Londra, pusese un titlu pe toată pagina „Jalnica primire a Majestăţii Sale”; o singură literă, J în loc de F, transforma elogiul în insultă.  Dar iată un aspect semnificativ de subtilitate: există cuvinte în limba română care, prin schimbare de context, îşi răstoarnă sensul, trecând din pozitiv în negativ; voi ilustra fenomenul cu o glumă a lui Moisil. Întrebat dacă este specialist în materie de vin, a răspuns: „Nu sunt deloc specialist. Sunt un simplu amator, dar foaaarte amator”. Acelaşi cuvânt amator trece din registrul banalităţii („simplu amator”) în cel al superlativului („foaaarte amator”). O altă situaţie amuzantă: două cuvinte care sunt opuse semantic în cele mai multe contexte pot deveni echivalente în altele: „bine l-a mai bătut” şi „rău l-a mai bătut” spun cam acelaşi lucru. Limba română abundă în tot felul de subtilităţi; contemplarea şi savurarea lor oferă un spectacol extraordinar. Dar, din păcate, acest spectacol le este multora refuzat, deoarece nu trec dincolo de uzul ordinar al limbii, care le permite să se înţeleagă cu vânzătorul de la magazin. Nu de mult ni s-a oferit un spectacol de zile mari. Proteste împotriva cardurilor de sănătate, deoarece cuvântul card citit de la dreapta la stânga, e drac. În aceeaşi ordine de idei, cineva mi-a atribuit merite deosebite, pe care eu, mărturisesc, le ignoram. Nu observasem că numele meu, citit de la dreapta la stânga, e Sucram, din care, printr-o simplă rocadă, se obţine Sacrum, expresia latină a sacralităţii. Nevoia de a mă exprima mă implică într-o continuă luptă pentru cuvântul potrivit, pentru evitarea cuvintelor parazite şi mereu sunt nemulţumit, revin, înlocuiesc, pentru ca până la urmă să constat că tot nu am evitat pe deplin stereotipia. Mai totdeauna, când recitesc un text al meu anterior, simt că l-aş rescrie. Exigenţele limbii române mă privesc uşor ironic, chiar dacă binevoitor. Mă amuză încrâncenarea, intoleranţa manifestate în ceea ce priveşte alternativele sunt/sînt, gândire/gîndire. Nici lingviştii nu au manifestat o unanimitate în atitudinea faţă de această problemă. Explicaţia e simplă: chestiunea în discuţie poate fi considerată din multe puncte de vedere, unele dintre ele favorizând o variantă, celelalte favorizând cealaltă variantă. Academia Română a ales prima variantă, care mă atrage şi din considerente care ţin de domeniul meu, matematica, unde ortografia academică favorizează înţelegerea unui text românesc de matematică de către un vorbitor nativ al unei limbi romanice.  Prostia şi incultura: ţinte, dar şi duşmani ai umorului  Dar limba şi comunicarea sunt o comoară de cultură, de surprize dintre cele mai fine, care ne pot încânta. Capcane de tot felul ne pândesc la tot pasul, cum ar fi greşelile frecvente de logică şi de limbă pe care le fac exact cei care ne sunt arătaţi aproape zilnic la televizor. Greşeli de logică spectaculoase, pline de umor. Multe formulare pe care le completăm în diverse instituţii, multe indicaţii care însoţesc diverse aparate, alimente sau medicamente sunt deficitare în ceea ce priveşte logica.  Se confundă uneori necesarul cu suficientul, trebuie cu destul. Se înlocuieşte argumentul la obiect cu atacul la persoană. Unii cred că adevărul lui A este echivalent cu adevărul implicaţiei: „dacă A atunci B”. Mulţi sunt bolnavi de şi, folosindu-l acolo unde nu trebuie „Eu, ca şi parlamentar”, în loc de „eu, ca parlamentar”. Să nu mai vorbesc de expresia: „cartea care am citit-o”. Cât umor se află în modul în care sunt aşezate în imediată succesiune reclame pentru detergenţi, cosmetice, bere, pepsicola după relatări despre crime, accidente, dezastre naturale, condamnarea sau arestarea unor personaje ale scenei publice. Macabrul, grotescul, neomenia şi necinstea în compania celor mai anodine plăceri, limba română pusă la greaua încercare de a le exprima pe toate. Dar observaţi în ce limbă incultă, vulgară sunt redactate mesajele din convorbirile telefonice înregistrate de Servicii de tot felul; convorbiri între personaje cu poziţii de mare răspundere. Partea de infern a limbii române actuale.  Într-o pauză a unui talkshow cu personaje importante, apare o reclamă care începe aşa: 85% din oameni suferă de artroză. Imediat te gândeşti că poate fi vorba de 85% din participanţii la talkshow. „Unul din trei oameni are nevoie de ajutorul unui psiholog”. Să fie o referire la o treime din participanţii respectivi? Apoi, umorul ce rezultă din abundenţa de sigle. Se presupune că ştim ce semnifică PNA, GRIVCO, APMGR, ASOFM, şi uneori în aceeaşi frază apar patru astfel de sigle. Sau: dacă ni se spune că au dispărut bijuteriile Monicăi, se presupune că intră în cultura noastră generală faptul de a şti despre care Monică e vorba. Şi nu mai vorbesc de râsul pe care îl provoacă faptul că unele buletine de ştiri dau la început ştirile cele mai importante, un rezumat al acestora, din care a făcut parte chiar faptul că au dispărut bijuteriile Monicăi; dar în emisiune, undeva pe la sfârşit, ni se dă o ştire într-adevăr semnificativă, în legătură cu o declaraţie disidentă a unui liberal. O răsturnare completă. Derizoriul adus în primul plan, semnificativul aruncat în derizoriu. Sau, de pildă, din nou s-au împăcat Pepe şi Oana. Cum care Oana? Toată lumea trebuie să ştie lucrul acesta. Dar de umorul pe care îl generează horoscoapele? Am mai comentat acest lucru.  În decembrie 2013, la un anumit post de televiziune, se repeta mereu „sărbătorile sunt magice”, dar contextul în care apărea această afirmaţie era tranşarea până la detalii a porcului. Asta ilustra faptul că sărbătorile sunt magice. Ce ne spun horoscoapele? Sunt posturi de televiziune care le difuzează zilnic, sunt ziare care le publică zilnic. Iată câteva exemple. „Cei din zodia gemenilor să fim atenţi şi să ne întrebăm dacă avem o atitudine corectă faţă de cei din jur”. Pentru cine este această întrebare? Evident că este o întrebare atât de generală încât e valabilă pentru oricine, oriunde şi oricând. Sau: „încercaţi să fiţi mai prudenţi”, sau: „trebuie să fiţi atenţi la tot ceea ce veţi face astăzi”. Cum e posibil ca atâta lume să cadă victime acestor manifestări de prostie omenească? Nu întâmplător se scrie tot mai mult despre prostie. Să recitim mereu şi mereu Prostia omenească a lui Ion Creangă. Am pe masa de lucru două cărţi. Una, din Italia, Carlo M.Cipola, The basic laws of human stupidity. Roma, Il Mulino, 2011. Alta, din America, Mihai Nadin: Are you stupid?, CreateSpace Independent Publishing Platform, 2013.  Locul principal al umorului ar trebui să fie nu în zona divertismentului, ci în aceea a culturii. Face casă bună cu ludicul şi cu artisticul şi are o funcţie cognitivă majoră. Fără umor, cunoaşterea, înţelegerea lumii, a propriei noastre persoane, rămân infirme. Umorul contribuie esenţial la starea noastră de sănătate psiho-somatică. Gradul de bogăţie, de profunzime, de capacitate explicativă pe care îl are umorul depinde esenţial de nivelul nostru de cultură; umorul nu e atât în lucruri, cât la cel care le foloseşte.