El País, 15 noiembrie 2022
Opera lui Norman Manea este una dintre cele mai importante din vremea noastră. Aș vrea să explic mai bine acest lucru. Cînd spun „vremea noastră”, mă refer la perioada care se întinde de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial și pînă azi, adică epoca genocidului și a crimelor împotriva umanității. Cînd spun „importantă”, mă refer la o operă care își asumă responsabilitatea de a fi transmițătoare de experiențe, dar și la o artă conștient ambiguă. Biografia autorului îi justifică poziția de martor: la vîrsta de cinci ani, Manea a fost deportat, împreună cu familia lui, într-un lagăr de concentrare nazist din Transnistria; s-a întors în România în 1945, unde a trăit sub jugul comunist, iar mai tîrziu, a putut emigra în Statele Unite. În ceea ce privește stilul său, Manea oferă un soi de artă poetică negativă, la polul opus față de literatura complice, plină de formule fixe și banală din punct de vedere dogmatic, „sensibilă la efectele ieftine”. Unul dintre personajele din Umbra exilată, magistral tradusă de Marian Ochoa de Eribe, exprimă acest lucru astfel: „Clișee, în orice caz. Lipsesc lacunele, enigma. Ambiguitatea. Tot ce-i mai interesant, mai incitant”.
Enigma interesantă, ambiguitatea incitantă se află în miezul acestei noi cărți a lui Manea. Așa cum spunea Walter Benjamin, trecutul care rămîne necunoscut pentru prezent este amenințat de o dispariție iremediabilă. „Prin urmare”, scrie Benjamin, „fotografiile nu pot salva clipa de la uitare prin pura ei reprezentare, ci prin menținerea în actualitate a clipei reprezentate în fiecare dintre momentele prezentului”. Umbra exilată este un colaj, nu de fotografii, ci de fragmente, piese disparate, dar legate între ele, care reprezintă acest inefabil moment actual. Faptul că unul dintre fragmente poartă numele recenzorului mi se pare că nu afectează calitatea restului operei.
Umbra exilată este ghidată la rîndul ei de o altă umbră, cea a lui Peter Schlemihl, celebrul personaj al lui Adelbert von Chamisso, care-și vinde umbra (sau sufletul) diavolului. Scriind în 1813, Chamisso se justifică pe sine, dar și pe Manea: „Se întîmplă ca tot ceea ce am adunat și am construit să fie condamnat la a fi fragmentar. Of, dragă Adelbert, ce mai rămîne din tot acest efort omenesc?”. Cărțile lui Manea sînt un fel de răspuns la întrebarea lui Chamisso. Manea este exact contrariul: perspicace, intransigent, ironic. Ficțiunile și eseurile sale, de la deja clasicul Întoarcerea huliganului la lucidul Despre clovni: dictatorul și artistul, îl obligă implacabil pe cititor să privească frontal la atrocitățile și infamiile noastre. Cu toate acestea, în opera lui Manea se regăsesc și mici scîntei de caritas, ca să folosesc un termen aproape uitat azi. Manea este exasperat de specia omenească, dar nu chiar total. „Werther s-a sinucis”, observă Manea, „dar Goethe a trăit mai departe”.
Opera lui Manea își are rădăcinile în tradiția talmudică antică de a chestiona Divinitatea cu privire la nenorocirile lumii, fără ca prin asta să-i diminueze frumusețea inefabilă. Întrebarea esențială a lui Elie Wiesel: „Cum se poate trăi cu un Dumnezeu nedrept?” primește, iată, un răspuns: „ironizînd nedreptatea”. Eroul lui Manea este un huligan, un clovn care suferă brutalitatea lumii noastre și care, în același timp, ne face să rîdem. Este și un nomad forțat la exil, un evreu rătăcitor, care nu și-a ales singur destinul. „Termenul exil”, ne explică Manea, „reia sensul latinesc de exilium, care înseamnă literal «în afara locului»… exilul nu poate fi idealizat… exilul dezumanizează”. Totuși, avem aici și un exemplu de răspuns dat lui Wiesel, „exilul nu este numai dizgrație… este și o oportunitate, merită să treci prin el”. Însă nu doar oameni de tipul lui Hitler ori Stalin sînt cei care ne condamnă la exil. „Dacă regimurile autocratice și totalitare”, spune Manea, „îi exilează ori îi ucid pe cei care nu se conformează cu regulile lor, sistemele democratice, capitaliste, găsesc metode încă și mai insidioase ca să-i izoleze, marginalizeze și neutralizeze.” Orice autoritate nedreaptă își perfecționează arta prin care își exercită oprobiul. „Meseria ne obligă să fim creativi”, spune colonelul care îl reține fără motiv pe exilat.
Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl îi permite lui Manea să țeasă o pînză vaporoasă cu ajutorul fragmentelor care compun cartea. Schlemihl este, fără îndoială, un clovn, dar și un exilat, un inocent care vinde tot ce are ca să supraviețuiască, dar care apoi se încăpățînează să-și păstreze umanitatea, să nu se transforme într-un Untermensch, un subuman, așa cum, un secol mai tîrziu, în timpul regimului nazist, vor fi numiți evreii, romii și alte etnii. „Decizia lui Peter”, observă Manea, „de a nu renunța la sufletul lui ajunge să fie mai importantă decît prostia de a-și vinde umbra. Bunăstarea e mai puțin importantă decît umbra (identitatea), iar ultima e mai puțin importantă decît sufletul”. Și adaugă: „Aventura lui Schlemihl e valabilă și pentru expatriatul unei dictaturi sau al unei familii tiranice sau al unei enclave izolate prin sărăcie, sălbăticie, fanatism? Cuprinde drama lui Peter, așa cum este ea, pe toții alienații, jefuiții, exclușii, nomazii expulzați de vijeliile Istoriei dintr-un refugiu în altul?”.
Într-unul dintre eseurile din cartea sa, A cincea imposibilitate, Manea scrie următoarele: „Dacă în lupta noastră împotriva lumii, în cele din urmă sîntem nevoiți să luăm partea lumii împotriva noastră înșine, așa cum ne sfătuia Kafka, rugăciunea laică a scriiturii va fi ultimul refugiu al refuzului, și al resemnării. Pînă la urmă, suspectul care se roagă prin intermediul scriiturii nu există numai ca o creație mitică a literelor profane, învîrtindu-se în misterul anagramatic al lumii, în timp ce continuă să-și caute locul în repertoriul de curiozități al atîtor patrii rizibile, ci este și real în exilul său, iar în realitatea lui exilată întrupează toate imposibilitățile existenței sale”.
Cuvinte precum acestea îl fac pe Norman Manea să fie un scriitor extraordinar și, de asemenea, indispensabil.
Traducere din limba spaniolă de Silvia Ștefan
