Ultimele apusuri pe insula Ada Kaleh

[altmariusistoric]

Ioana Barbara Tănase

http://atelier.liternet.ro/articol/16341/Ioana-Barbara-Tanase/Ultim...

Dacă aş fi din nou mică şi cineva mi-ar pune acea întrebare stânjenitoare: "Ce-ai vrea să te faci când o să fii mare", de parcă ar fi treaba lui, i-aş răspunde că m-aş face "vânător de apusuri". A, cu câtă încântare aş lua camera foto şi aş ţâşni pe uşă spre locuri îndepărtate de Bucureşti, cu gândul de-aprinde cel mai frumos apus. Apoi, aş avea propriul meu album cu cele mai extraordinare apusuri din lume. Iar cel mai mult mi-ar plăcea să fiu vânător de apusuri pe o insulă, nu o insulă oarecare, ci chiar Ada Kaleh, unde am auzit că soarele apunea într-un mod miraculos şi puţini oameni îşi mai aduc aminte în zilele noastre de asemenea spectacole pe insula cu nume turcesc.

Ca să ajung în zori pe Ada Kaleh, aş pleca noaptea cu trenul spre Orşova. Acolo m-aş duce pe malul Dunării şi aş tocmi un barcagiu turc să mă ducă pe acea insulă, micul colţ de rai dintre ape care măsura 1.750 metri lungime şi 400 metri lăţime. Bineînţeles, prima oprire ar fi la o cafenea unde bunul turc, Ertan (care înseamnă născut la apus), m-ar îmbia la o cafea turcească la nisip şi aş mânca ba o dulceaţă de trandafiri sau de smochini, ba o halva sau un rahat turcesc, sau chiar o baclava ori un sugiuc, toate făcute după reţete vechi şi bine păstrate. Căci Micul Levant de pe Dunăre era cunoscut pentru bunătăţile pe care le oferea călătorilor.

Apoi aş pleca cu Ertan să vizităm insula, în timp ce el mi-ar povesti istoria locului. Aş afla cum Ada Kaleh a fost ocupată de-a lungul timpului ba de Imperiul Otoman, ba de Imperiul Habsburgic, în timpce-aş vizita celebra cetate în formă de stea, construită în secolul al XVIII-lea, şi care avea şase porţi şi douăzeci de turnuri foarte groase, de 5-6 metri. Ne-am lua inima în dinţi şi ne-am cufunda în întunericul tunelului pe sub Dunăre, construit în aceeaşi perioadă. Apoi am merge la moschee, iar Ertan mi-arspune să iau seama la acel covor din faţa ochilor, donat de un faimos sultan în anii 1870. Şi ce covor: cântărea aproape 500 de kg. Se spune că la el a lucrat o singură femeie timp de 17 ani. Iar dacă vreţisă-l admiraţi, puteţi s-o faceţi la geamia din Constanţa, căci acolo a fost mutat.

Ertan mi-ar mai povesti cum insularii, căci aşa îşi spuneau locuitorii Ada Kaleh-ului, erau în mare parte turci, dar şi români, sârbi, unguri şi nemţi, care trăiau într-o deplină armonie şi se simţeau ca o mare familie. Toţi se cunoşteau între ei, aşa că nimeni nu încuia uşa de-acasă când se ducea la colţ, după pâine. Şi nici cu frica-n sân nu stăteau că le-a spart casa vreun hoţ fioros de pe alte meleaguri. Căci Dunărea îi înconjura, îi păzea de oamenii din afară, dar îi şi hrănea cu peşte. Aş fi putut vedea cum îşi duc traiul liniştit şi lent, ca şi cum timpul nu exista şi nimeni nu era grăbit şi ocupat, ca-n zilele noastre. În acel spaţiu totul era la îndemână: spitalul, şcoala, oficiul poştal, biblioteca, magazinele, cafenelele, uzina electrică, librăria şi, în special, căminul cultural cu sală de teatru şi cinematograf. Şi ce frumos să te plimbi pe insulă, să vezi acele case înconjurate de grădini de pomi şi flori, cu băi cu cazane de arame, specific turceşti.

 

Cu siguranţă aş fi intrat de vorbă cu oamenii locului şi ei mi-ar povesti cum merg la pescuit sau fac negoţ cu îngheţată în oraşele de pe ţărm sau cum îşi petrec timpul seara, prin cafenele, la taifas, sau în vizite la vecini, sau la cinematograf. Iar în zilele de vară, la scăldat în apele Dunării, sau ascultând fanfarele din oraşele apropiate, ori la fotbal. Şi aş fi aflat şi alte poveşti ale locului, despre sfântul Miskin Baba, un prinţ înţelept dintr-o dinastie veche care şi-a donat averea săracilor şi a venit pe insulă, unde, se spune că a făcut minuni şi a vindecat mulţi oameni. Iar după moartea sa, a fost înmormântat aici. Sau despre Ali Kadri, un afacerist despre care oamenii spun că s-a îmbogăţit nu tocmai prin metode corecte şi care a fost vizitat la locuinţa de pe insulă chiar de către Regele Carol alII-lea.

Dacă aş fi trăit în vremurile acelea, cred că mi-ar fi fost foarte greu ca vânător de apusuri. Căci străinii nu aveau dreptul să poposească peste noapte - nu exista nici hotel şi era o zonă de graniţă, cu reglementări anume. Dar tot m-aş fi încumetat să prind un apus de pe celebra cetate şi apoi aş lua barca înapoi, spre ţărm. Şi mai ales toate apusurile anilor 1970 şi 1971, când mica insulă a fost înghiţită pentru totdeauna de apele Dunării. Şi, odată cu ea, istoria şi legendele ei, clădirile şi monumentele şi un stil de viaţă specific, iar locuitorii, negri de supărare şi cu durere-n suflet, s-auîmprăştiat în cele patru zări, de la oraşele din apropiere, până la Bucureşti, Dobrogea şi chiar,hăt-departe, în Turcia, cu toţii ducând în spate dorul după micul lor colţ de rai dintre ape. Dar aş fi fost bucuroasă să am în acel album ultimele apusuri de pe Ada Kaleh. Şi le-aş fi dus în expoziţia Apa trece poveştile locului rămân, care va fi deschisă în perioada 13 noiembrie - 6 decembrie 2015 la Sala Dalles din Bucureşti.

Notă: fotografii din arhiva Muzeului Ţăranului Român.