Ne aflăm cu mult înainte de 1900, în vremea când o uliţă bucureşteană devine „cale” cu nume de domnitor şi ajunge să fie cunoscută în epocă graţie poveştii amoroase din casa lui Jupân Dumitrache, pe care I.L. Caragiale a folosit-o ca sursă de inspiraţie pentru piesa „O noapte furtunoasă”.
Un articol de Monica Andrei|4 Mai 2016
Constantantin Cosco, scriitor și redactor la ziarul “Universul” îl cunoscuse bine pe Jupân Dumitrache. Una dintre surorile sale fusese botezată de el și primise numele mic al nașei; apoi locuise cu familia, în chirie, într-una din casele lui. Umoristul publică într-un volum schița “Dintr-o stradă a copilăriei”, unde evocă un spectacol de odinioară, la care a fost martor: “nu mai trec acum cei doi armăsari vineți, tot a lui dom’ Dumitrache, pe care, pe înserat îi plimba de căpăstru vizitiul de pe strada noastră, după cum purtaseră în caleașcă la Șosea, «perechea amoroasă», apoi pe coana Vița și pe dumnealui….”.
Cine a fost Jupân Dumitrache?
Jupân Dumitrache a trăit în București, pe Calea Șerban Vodă, la numărul 26, într-o casă plasată în fundul unei curții, cu etaj și geamlâc. De la locuința sa în sus, până la colțul din strada Pincipatele Unite, era un depozit de cherestea. În spatele casei fusese cândva grădina banului Costache Bălăceanu, a cărui locuință împodobită cu o stemă pretențioasă și greoaie, pe lângă biserica Sf. Ecaterina, a ajuns tot în proprietatea lui.
Jupân Dumitrache zis “Titircă inimă rea”, cherestegiu și căpitan în garda civică, este personajul lui Caragiale din comedia „O noapte furtunoasă”. Reprezentatul cartierului bucureștean numit atunci “mahala” făcea parte din clasa de mijloc a societății, despre care Șerban Cioculescu, eminent exeget al operei carageliene, spunea: Caragiale „n-a născut tipul ci l-a avut sub ochi, l-a cultivat poate, ca să-l prindă cât mai veridic, ca pe o copie după natură”.
Jupân Dumitrache avea “ambiț”. “Titircă inimă rea” știe că “Vocea patriotului naționale” combătea tot pentru el, că „sfânta Constituție” îl „reprezinta”. Cu o mână pe burta grasă și alta pe pungă, curios despre “ce mai zice politica”, disprețuia pe cei cu leafa mică numindu-i „bagabonți”, „coate-goale”, „mațe-fripte”. Stăpân pe situație, dădea mandate de arest împotriva bolnavilor, bătea slugile, pe Spiridon, și-l „umfla” pe redactorul Rică Venturiano, un „scârța-scârța” pe hârtie.
Ar fi ajuns la „cremenal” ca să apere „onoarea de familist”; la Lăsata secului își ducea nevasta și cumnata la grădina “Union”, să vadă comediile alea „de le joacă Ionescu”, unde i se pare că este urmărit de un “bagabont de amploiat”.
Unionul – grădină celebră a epocii
Povestea cetățeanului „onorabil”, negustorul și „apropitarul” de pe Calea Șerban Vodă cu necazurile lui conjugale, este sursă de inspirație pentru marele dramaturg. În scrierea piesei și construirea personajului principal, Caragiale îi dă numele real, atribuindu-i porecla “Titircă inimă rea”, care era a unui ciomăgaș electoral al vremii ce ieșise din anonimat prin august 1865, când liberalii voiseră să-l răstoarne pe Cuza. Dramaturgul îi adaugă înfățișarea unui binecunoscut negustor de cherestea al vremii, Dumitru Nicolau care a trăit între 1825-1900. Se zicea că n-ar fi fost un om ursuz, iar Caragiale era bine primit în casa lui.
Soția negustorului, numită în piesă Veta, purta în realitate numele Paraschiva și era alintată Vița. Sora Viții – Zița, în piesă – se numea în realitate Rița. Chiriac, tejghetarul din piesă și amantul nevestei lui Dumitrache, era Gheorghe Berevoianu, ajuns și el mare “negustor chiristigiu”, la depozitul în dosul Colței. În urma adulterului, căsnicia a ajuns la divorț; dar până atunci, toată urbea era la curent cu aventurile nevestei lui Dumitrache.
“Măi, Rică sunt eu!” îi spune autorul “Nopții furtunoase” bunului său prieten Paul Zarifopol. Nu, nu este dramaturgul, ci gazetarul epocii, care avea nevoie de un pretext pentru a derula povestea.
Întâmplarea cu numărul inversat la poartă este reală. Tânărul medic Mihail G. Obedinaru (1839-1885) povestește în memoriile sale,cum în București străzile erau circulare și denominația neclară. Găsirea străzii și casei respectivului bolnav era o adevărată aventură. Era un fapt normal în epocă ca strada “Corbului” să devină strada „Orbului”, pentru că cineva a smuls o literă, iar cifra de pe stâlpul porții devenea alta, ori că pica, ori pentru că era smulsă și aruncată sau se inversa, situaţie demnă de confuzie. În piesa lui Caragiale, Rică Venturiano, “june tânăr și nefericit care sufere peste poate și iubește la nemurire” intră în casa de pe “strada fără lampe gazoase la numărul 9”. Ajunge la Veta crezând că a nimerit la Zița.
În comedia sa, dramaturgul mută casa de pe Calea Șerban în dealul Spirii, inventează două străzi neexistente atunci în orașul “Micului Paris” de pe Dâmbovița, „Catilina” și „Marcu Aureliu”, stabilind traseul întoarcerii spre casă de la Grădina “Union”, de la “Sfântul Ionică, Podul de Pământ, ies prin dosul Agiei (Poliției), ajung la Sfântul Ilie în Gorgani, apoi pe Mihai Vodă spre Stabiliment”.
„Union Suisse”, era sediul coloniei elveţiene din Bucureşti și se afla pe strada Câmpineanu, nu departe de Teatrul Naţional situat pe Calea Victoriei de azi (Hotel Novotel). Prin strada Câmpineanu se intra direct în ceea ce se numea atunci grădina „Union”, o curte cu câţiva copaci, apoi o căsuţă unde se afla instalat clubul coloniei elveţiene şi o instalaţie de popice.
Popularitatea actorului I.D. Ionescu este legată de această grădină. „Unionul” de atunci, vizitat de toată lumea din clasa de mijloc a societății, ajunsese un centru de viaţă socială. Publicul ce popula serile grădinii era cam acelaşi, așa că toți cunoşteau „limbajul cifrat” din cupletele cântate de Ionescu. Ion Brătianu era „Vizirul”, Costache Rosetti era „Berlicoco”, generalul George Manu – „Curcanul”, generalul Christian Tell – „Tremurici”, Gheorghe Cantacuzino – „Nababul”, Grigore Sturdza – „Beizadea Viţel”, Take Ionescu – „Şapte pantaloni”, Maiorescu era Muerescu. Toate poreclele legate de felul de a fi, de ticurile, maniile, originea respectivilor domni, care erau răspândite mai ales de revistele umoristice ale vremii destul de numeroase, apăreau şi în cupletele din spectacolele de teatru de revistă organizate de I.D. Ionescu.
Ion Suchianu, prieten cu I.L.Caragiale, povestea în amintirile sale că în prima versiune, piesa începea cu un foc la “chiristigie” (depozitul de cherestea). În cea de-a doua, publicată în “Convorbiri literare”, scena reprezenta o răspântie cu un maidan, „în fundul căreia se vedea, în curs de meremetiseală, (restaurare) casa cu geamlâc la etaj a lui Jupân Dumitrache”.
Caragiale, bătut în faţa Teatrului Naţional
În ianuarie 1879 are loc premiera spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, pe scena Teatrului “Național” din București, cu nume mari ale scenei românești pe afiș: Ștefan Iulian, Mihai Mateescu, Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu. Aducând pe scenă o comedie în fața unui public ahtiat după batjocora din revistele umoristice, având ca personaj principal pe însuși Jupân Dumitrache, „cherestegiul” cu flecăreala lui despre popor ce apără “onoarea de familist”, Caragiale intră în conflict cu o parte din bucureşteni.
Spectacolul a dat naștere unor reacții violente din partea celor ce și-au dat seama că sunt zugrăviți în piesă, iar modelele vii ale epocii ce se adunau seară de seară la “Union” nu erau puține.
La finalul spectacolului, în sala mare a Teatrului Național au loc proteste cu fluierături îndelungi, amenințări cu pumni în aer, vorbe grele, în loc de aplauze. Pentru că mulți spectatori făceau parte din Garda Civică s-au simțit direct vizați prin personajele de pe scenă, scandalul ia amploare. Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului, printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.
Tot atunci, în 30 ianuarie 1879, autorul “Nopții furtunoase” își ia revanșa, publicând în „Telegraful”, în stil venturianesc: „După o călduroasă reclamă – meliora causae digna (lb. lat. trad. “cauză mai bună”) -, avurăm nefericita ocasiune de a constata valoarea acestei hibride inspirațiuni ce depinge într-un mod foarte clar starea de infectațiune ce caracterisă atmosfera morală în care trăiesc unele individe ”, semnat “Nairolfus”. Parodia este evidentă și semnătura “Ion sufler” arată de unde venea batjocora.
Ca treburile să iasă bine și spectacolul să fie jucat, directorul Teatrului National de atunci, Ion Ghica, îi vine în ajutor, face modificări în text, atenuând aluziile directe. Caragiale, foc și pară, se ceartă cu directorul că i-a “umblat” în piesă și își retrage spectacolul. O vreme, “O noapte furtunoasă” s-a jucat prin vechile grădini bucureștene, apoi a revenit la “Național”.
Adevărat, Jupân Dumitrache a trăit în casa de la numrăul 26 pe Calea ce a primit numele domnitorului Șerban Vodă. Din comedia sentimentală a nevestei urmărită de toţi bucureştenii cu sufletul la gură, geniul lui Caragiale a dat piesa “O noapte furtunoasă”, operă vie și nemuritoare.
(Sursa: Vatamanu, Istorie bucureşteană)
FOTO: simplybucharest.ro
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius