Călare în Călimani, pe poteca spre 12 Apostoli. Cea mai frumoasă drumeție montană în șa. Foto: Alexandru FarcaDespre responsabilitate și turism ecvestru, la noi acasă. Text: Roxana Farca, Foto: Alexandru Farca
Într-o bună zi, când fetița mea avea în jur de opt ani, a primit cadou o tabără de călărie, în Harghita. Pentru că era încă mică și pentru că mi s-a părut foarte tentant să petrec și eu puțin timp în aer liber, pe lângă cai, am decis să o însoțesc. Acesta a fost începutul. Ba nu, nu a fost acesta.
Când eram eu prin școala generală și locuiam în Piatra Neamț, a apărut un centru de echitație undeva aproape de casă, pe bătrânul munte gârbovit de timp și redus la talia unui deal numit Pietricica. Mergeam câteva minute, treceam o stradă, o luam prin spatele unor blocuri, urcam puțin pe pantele abrupte ale Pietricicăi și ajungeam la grajduri. Tatăl meu, de la care am moștenit tot felul de pasiuni care creează dependență – de la cai până la motociclete și călătorii –, a avut ideea să mă ducă să iau câteva lecții. Acesta ar fi putut fi adevăratul început, dacă centrul respectiv nu s-ar fi mutat în capătul celălalt al orașului.
În timp ce mă învârteam la lonjă pe Pietricica, în puținele lecții pe care am apucat să le iau, nici prin cap nu-mi trecea că va veni o zi în care voi dori să pornesc călare peste dealuri.
În anii optzeci, când spuneai echitație te gândeai la competiții și sărituri peste obstacole și, din păcate, nici la zeci de ani distanță nu văd că s-ar arăta vreun interes pentru mai mult de atât, cel puțin la nivel de federație. În ceea ce mă privește, primele dorințe legate de turismul ecvestru mi-au încolțit în minte abia în tabăra din Harghita, în timp ce-l ascultam pe Zoltán Szijgyártó visând cu voce tare la ziua în care va ajunge din România până în Mongolia, pe cal. Acela a fost și momentul în care am descoperit cât de greu e să înveți să călărești, mai ales când neînfricarea de copil e înlocuită cu prudența adultului, iar vitejiile vârstei tinere se ascund în peșterile săpate ani la rând de diverse frici. De un lucru am fost însă convinsă: că nu contează unde e începutul și cât de greu îmi va fi, dar sigur nu va fi sfârșitul.
În 2016, după câțiva ani în care am luat rar și haotic lecții de echitație, după câteva plimbări scurte pe cal făcute prin alte țări, am început să mă întreb care este starea turismului ecvestru din România, care sunt centrele serioase de unde poți porni călare pe dealuri și pe munți, așa cum nici nu-mi imaginasem altădată că ar fi posibil. Situația era diferită acum. Ca să fac asta nu-mi riscam numai pielea mea – se știe că echitația este unul dintre sporturile cu cele mai multe accidente –, ci și pielea celor dragi mie. Așa că trebuia să caut și să găsesc călăreții responsabili, să am încredere că o distracție frumoasă nu se sfârșește prost, înainte de a începe cu adevărat.
Prima tură călare de o zi întreagă, în familie, am făcut-o împreună cu Alexandru Găftoi, de la Centrul Ecvestru Husar Slănic Prahova. Alături de un grup de cel mult zece persoane, având cu toții ceva experiență călare, am plecat şi ne-am întors pe rute diferite, am urcat şi am coborât pante, am făcut popasuri la umbră, în poieniţe, am văzut Slănicul de sus şi Piatra Verde. Chiar dacă luasem lecții de călărie și ceilalți au profitat de porțiunile deschise pentru a exersa galopul, noi am ales să mergem la pas, iar eu am fost mulțumită că îmi puteam ține calul în ritmul pe care îl consideram sigur pentru mine, în acel moment. La final durerile musculare au fost mari, dar bucuria unei zile frumoase pe cal le-a depășit. Aș putea spune că abia aici am găsit cu adevărat începutul acestei povești, dar și o serie de întrebări care aveau nevoie de răspunsuri.
Știam că din multe centre ecvestre din țară se pleacă fără nicio problemă la drum cu începători, cu persoane care se urcă pentru prima dată pe cal. Mă întrebam cât de responsabilă este o astfel de decizie, atât pentru afacerea în sine, cât și pentru siguranța clienților. Aveam totuși tendința de a le acorda încredere, gândindu-mă că, specialiști fiind și cunoscându-și caii, știu ei mai bine decât mine ce fac. Adevărul l-am aflat într-o manieră mai puțin plăcută. Când am căzut de pe cal, undeva pe lângă Alba Iulia, prima reacție a fost să dau vina pe insuficienta mea experiență. Abia plecasem la drum când calul meu s-a ridicat pe două picioare, alarmat de apariția neașteptată a unei păsări dintr-un tufiș, eu m-am panicat, iar de la asta până la întâlnirea cu arătura nu a fost decât un buf. Din fericire nu am pățit nimic și, evaluând mai bine întreaga conjunctură, am descoperit că abilitățile mele insuficient cultivate nu erau singurele responsabile. Plecasem la plimbare cu un grup de începători, caii nu erau în cea mai bună formă fizică și psihică, iar persoana care se ocupa de centru și, în același timp, de multele treburi administrative ale unei pensiuni, părea copleşită. Am abandonat și am plecat fără să mă mai uit în urmă, bucuroasă că am fost doar eu implicată și că nu am venit împreună cu familia.
Răspunsul de care era bine să fi știut de la bun început l-am primit la doar câteva zile distanță, de la Mugur Pop, la Centrul de Echitație Daksa. Am stat mult de vorbă, la ferma lui de lângă Cluj, un loc idilic înconjurat de dealurile pe care pasc liber caii săi albi. Cu Mugur n-am călărit decât mai târziu, în altă împrejurare, după ce am mai căpătat experiență, asta pentru că el a decis că nu pleacă în ture călare decât cu persoane care știu foarte bine ce fac atunci când sunt în șa: „Cel mai corect e să informezi bine oamenii. Vânzătorii de iluzii vin și zic că nu trebuie să ai nu știu ce pricepere, trebuie să ai voie bună, niște condiție fizică – cumva te pregătesc că o să-ți rupi șalele – și, no, ei sunt mulțumiți. Eu nu, și asta pentru că am crezut foarte tare în oportunitatea de a porni un segment nou, cum e turismul ecvestru, acum vreo 15 ani sau mai bine. A durat câțiva ani și apoi au început să apară unii care n-au nicio treabă, adună niște cai, dă-i la deal, dă-i la vale, dar nu vorbește nimeni de accidente și așa ceva. Discretă lumea la capitolul ăsta. Dar calul îți poate produce riscurile astea, ca și o mașină. La mașină te obligă să faci 20 de ore, și cu orele astea și noroc la examenul teoretic, ești șofer. După care îți trebuie ani de zile să devii unul care știe ce face cu adevărat. La cai de ce ar fi altfel?”
După zilele și orele de povești împărtășite de Mugur Pop, un om cu multă experiență și dragoste de natură, am început să știu ce caut. Prima oprire a fost în Țara Dornelor, la Cătălin Ursache. Am ajuns acolo de două ori. O dată doar cu fata, care avea deja aproape 13 ani, apoi toți trei, în familie. Turele noastre în Călimani și urcarea pe munte, spre 12 Apostoli, au rămas sus în top, pe locul fruntaș, printre toate ieșirile pe care le făcuserăm și aveam să le facem mai târziu, pe cai. Cătălin avea atunci două iepe din rasa Huțul, un cal de talie mică din Carpați, extrem de rezistent și potrivit pentru trasee montane. Noi, fetele, ne-am simțit extraordinar pe caii micuți cu pas mărunt, extrem de bine educați. Stela, Fulga și Blondu, un semigreu cu plete galbene și bine rotunjit în talie, ne-au dus fără ezitare până pe creastă, nu s-au speriat de norii și fulgerele care ne înconjuraseră la un moment dat, au pășit cu ușurință prin albii de râu, pe pante foarte abrupte, pe poteci înguste și printre jnepeni. Așa am petrecut a doua zi lungă în șa, până sus pe munte și înapoi, continuând apoi până pe un alt deal, unde am rămas peste noapte, am făcut foc de tabără și am lăsat caii să se tăvălească și să pască pe un teren cât vedeai cu ochii și mai departe de atât.
La Cătălin am observat pentru prima dată comportamentul corect al unui ghid ecvestru: extrem de atent la noi și la posibilele pericole, prevenindu-ne mereu asupra factorilor externi care ar putea speria sau agita caii – și nu era vorba de urși sau alte animale periculoase, ci uneori de o vacă mai nebună sau de o ușă deschisă la un garaj. „Când eşti pe cal trebuie să fii precaut, să te gândeşti dinainte ce ar putea speria calul. Dacă faci asta şi dacă îi vorbeşti calm, liniştindu-l, ai şanse mai mari să te fereşti de un accident şi, în primul rând, să nu fii tu luat prin surprindere”, îmi spunea Cătălin. În timpul acesta, Petra chicotea în spate. „Mami, știi cum merge calul tău? Parcă ar fi pe tocuri! Parcă e Effie Trinket, din Jocurile Foamei”, adăugă ea, făcându-mă și pe mine să râd și să mă bucur și mai mult de plimbare.
Călătoria pe cal, prin munți, nu e chiar pentru oricine. Cătălin mi-a povestit cât de greu e atunci când vin începători care nu sunt conștienți de riscuri, pretind că știu călărie și vor direct în plimbări lungi. Au fost situații în care a trebuit să se întoarcă din drum și să renunțe la bani și clienți, când a constatat că nu avea oamenii pregătiți să facă față la așa ceva. Pe de altă parte, îngrijirea cailor nu e o treabă pe care să o poți face în timpul liber, dimpotrivă, necesită o atenție permanentă și un buget ridicat. În toate incursiunile noastre, am văzut multă pasiune și prea puțină satisfacție, pentru toți fiind foarte greu să facă un profit din această activitate.
Aproape de Țara Dornelor, în Bistrița, am călărit împreună cu Simion Crăciun, un pasionat de călărie de anduranță și proprietar, alături de soția sa, Ioana, la Caii Lupilor. De la el am început să înțeleg de ce străinii sunt clienți mult mai buni pentru centrele de echitație in România.
„Cu străinii am ceva profit, cu românii nu câștig, abia dacă îmi plătesc motorina la mașini și la tractor”, îmi mărturisea Simion într-o seară, în timp ce greierii se luau la întrecere cu vocile noastre și aerul se răcea chiar dacă eram în miezul verii. „Românilor nu poți să le ceri mulți bani, ei nu sunt călăreți, vin și nu vin, nu-și permit, dar eu îi înțeleg, asta este. Toți cei din afară au experiență. Asta e condiția mea, trebuie să știi, să fi făcut drumeții. La mine clienții care vin trebuie să știe călărie și să mai fi călărit împreună undeva. Oamenii sunt diferiți și pot să aibă nevoi diferite. Dacă nu se potrivesc, sfârșesc prin a fi nemulțumiți.”
Cu Simion n-am plecat în traseu direct. Ne-a dat mai întâi caii, ne-a urmărit cum ne descurcăm în manej și, abia după ce a ajuns la concluzia că suntem niște începători buni, a fost de acord să ne scoată într-o plimbare scurtă prin pădurile și pe dealurile din apropierea fermei lui. Seara, la cină, ne luam la întrecere în impresii, fiecare povestind despre emoțiile pe care le-a avut, despre reacțiile calului, despre momentele în care s-a simțit bine sau stresat sau despre apusul auriu pe care l-am prins, sus pe dealuri.
Așa cum spuneam, fiecare experiență pe care am trăit-o călătorind călare m-a făcut să învăț ceva sau să-mi pun alte probleme. M-am întrebat care este totuși soluția pentru începătorii care vor să iasă în natură și cum ar fi posibil să obțin o mai mare potrivire cu calul pe care îl călăresc, în experiențele mele viitoare. La prima întrebare aveam să găsesc răspunsul la Ionuț Popescu, de la Potcoava Mountain Hideway, iar la a doua, la Mihnea Vîrgolici, de la Cross Country Farm.
Potcoava Mountain Hideaway nu e deloc ascunsă, dar e izolată într-un vârf de deal, departe de civilizaţie. Primul avantaj e că se află foarte aproape de București, lângă Târgoviște. Al doilea e că proprietarul, Ionuț Popescu, a investit mult în achiziționarea și antrenarea unor cai din rasa Haflinger – cai tirolezi de munte, blânzi, robuști, nu foarte înalți, potriviți pentru relieful cu pante abrupte din jurul pensiunii. În manejul spațios se pot face lecții de inițiere, iar începătorii se pot bucura și de plimbări scurte la pas în natură, în condiții ceva mai sigure, fiecare cal fiind ținut de căpăstru, de un însoțitor care merge pe jos.
O soluție nu tocmai ușor de îndeplinit din punct de vedere logistic, dar pe care Ionuț a ales-o în numele siguranței. Înainte să-și facă propriul centru de echitație, Ionuț a călărit și a vizitat, alături de soția sa, multe alte centre din România. Poveștile lui ar putea fi amuzante, dacă nu ar fi de groază: cu ghizi inconștienți sau incompetenți, cai prost îngrijiți sau nebuni, un cumul de experiențe în care n-aș vrea să fie nimeni implicat, cu atât mai puțin familia mea.
Aspirația lui Ionuț e să pună România pe harta turismului ecvestru și are toate motivele să creadă în visul lui. România este o țară ideală pentru acest gen de călătorie, așa cum aveam să aflăm mai târziu, de la alt antreprenor, Christoph Promberger. Ionuț mi-a spus că s-a inspirat în ceea ce a făcut de la Mihnea Vîrgolici, așa că la final de vacanță în familie nu am plecat acasă până ce n-am oprit la Prod, în apropiere de Sighișoara, la Cross Country Farm.
„Noi ne ocupăm zeci de minute, uneori ore pe zi, doar ca să analizăm cum se potrivește profilul călărețului pe profilul calului. Nu închidem ochii și alegem la întâmplare. Tu trebuie să știi unde e omul din punctul de vedere al cunoștințelor, unde e din punct de vedere emoțional – dacă se panichează, dacă are încredere în el, dacă a mai ieșit, dacă nu a mai ieșit, să știi ce faci ca să fie OK și cu ceilalți din grup”, mi-a explicat Mihnea Vîrgolici.
Bianca Radu, parte din echipa Cross Country și ghidul nostru la plimbarea din acea zi, ne-a întrebat înainte să ajungem ce experiență avem, ne-a ales caii și ne-a pus să îi pregătim înainte de drum, de la curățatul copitelor până la fixarea harnașamentelor. A fost o ocazie bună de a învăța și compatibilitatea cu caii a fost reușită, într-adevăr. Iar în timpul plimbării a stat tot timpul cu ochii pe noi, cu sfaturi, atenționări sau soluții la potențialele pericole. Plimbarea a ieșit minunat, chiar dacă ne-a plouat jumătate din drum, iar noi ne-am simțit băgați în seamă și mai încrezători.
Și la Cross Country Farm vin destul de mulți călăreți străini sau cei care au înțeles că prețul corect trebuie să acopere atât buna îngrijire a cailor, cât și o experiență menită să fie plăcută și cât mai sigură cu putință. Având ambiții mari, foarte mulți ani de experiență în spate, o evoluție profesională impresionantă și festivaluri internaționale serioase care îi poartă semnătura (Transylvania Horse Show și Karpatia Horse Show), Mihnea nu s-a sfiit să se arate intolerant față de cei care se joacă cu viața clienților lor: „Cine face zi de călărie cu 150 de lei taie din calitate și din îngrijirea cailor”.
Pe la începuturi, când nu știam să evaluez prea bine ce înseamnă cu adevărat o afacere legată de cai, m-aș fi uitat la bani și poate că n-aș fi fost în stare să deschid cu ușurință portofelul și să scot între 900 și 1.500 de lei de familie pentru un weekend cu casă, masă și o plimbare sau două. Odată ce am înțeles și i-am cunoscut atât pe cei care se luptă cu existența, fiind deseori nevoiți să facă sacrificii și să renunțe la cai, cât și pe cei care au principii, o viziune mai clară și tarife pe măsură, mi-am dat seama că nu există loc pentru compromis. Acum știam la cine voi merge să călăresc de acum înainte. Periplul meu nu avea să se încheie însă aici, nu înainte de încă două vizite în Transilvania, poate că cel mai frumos ținut pentru drumeții cu bicicleta sau cu calul.
Am prins mai întâi o toamnă ploioasă la Apoș, la noul centru ecvestru Villa Abbatis. Am plecat pe cai împreună cu Roxana Hădărean, managerul centrului și multiplă campioană națională la disciplina dresaj. Am avut un traseu inedit care a combinat păduri, dealuri, căprioare, dar și o mică incursiune culturală în Stejăriș, un sat săsesc despre a cărui existență nici măcar nu știam înainte de a descăleca acolo. După ce am traversat dealurile, am lăsat caii în grădina unei foste pensiuni și am vizitat turnul bisericii fortificate – un loc în care localnicii păstrează încă slănina, conform tradiției. Am primit și noi pentru degustare, ne-am încălzit cu o palincă, apoi am luat masa de prânz alături de o familie din sat. Chiar dacă am mers fără pauză trei ore la dus și încă trei ore la întors, iar pe o parte din drum ne-a plouat binișor, ne-am bucurat foarte mult de acest mozaic la care au contribuit culorile toamnei, cultura, bucatele și ospitalitatea, o experiență până acum unică în toate plimbările noastre.
Mihai Barbu, fondatorul centrului, are la rândul lui așteptări mari de la viitor și vrea să facă lucrurile ca la carte – mai are de lucru la pensiune, dar caii sunt bine îngrijiți și adăpostiți, iar echipamentele sunt noi. E implicat în comunitate și face tot posibilul ca cei din jur să aibă la rândul lor ceva de câștigat: „Încurajez tot satul să facă ceva, încerc să-i conving să mai facă pensiuni, am renovat niște fațade, le-am dat bivoli gratis – chiar dacă pierd pe toate părțile, încerc să-i țin aproape. Mulți renunță prea ușor la oameni, eu nu. Am învățat că e bine să mai închid ochii din când în când și cred în puterea exemplului”, ne-a mărturisit Mihai Barbu, după ce ne-a povestit despre tot drumul dificil pe care l-a parcurs pentru a ajunge în punctul din care știe că mai are încă foarte multe de făcut pentru a fi mândru de rezultate.
Ultima oprire în toate căutările mele a fost la Equus Silvania, un centru ecvestru din Șinca Nouă fondat de Christoph și Barbara Promberger, doi biologi de origine germană pasionați de natură, animale sălbatice și conservare. Equus Silvania organizează ture lungi doar pentru călăreții profesioniști, ture ce pot fi cu adevărat numite turism ecvestru pentru că se desfășoară pe mai multe zile, cu reîntoacere zilnică la pensiune sau cu mai multe nopți petrecute pe traseu. Nu ne-am fi încumetat la așa ceva, deocamdată, dar am profitat de vremea bună și am ieșit de două ori călare, câte o oră, prima dată în trei, apoi doar în doi. În ambele plimbări am avut două însoțitoare, tinere, serioase, de origine germană și ele. Dacă în prima parte am mers doar la pas și trap, bucurându-ne de soare și de priveliștile frumoase, în a doua tură, după ce am lăsat tânăra moștenitoare să se joace cu cățeii, am încercat să ne încumetăm și la un galop. Habar nu aveam că nu eram încă pregătiți pentru asta și am înțeles de ce abia mai târziu. Caii de la Equus Silvania sunt minunați și bine antrenați, nu sunt nebuni, dar sunt iuți și sensibili, pot lua prin surprindere învățăceii ca noi. Era mai bine să nu se întâmple, dar trebuia să experimenteze și Alex o trântă, pentru a deveni călăreț, așa cum spun mulți. Și de data aceasta aventura a fost fără urmări grave, așa că ne-au rămas în minte mai degrabă peisajele frumoase văzute de pe dealurile Transilvaniei.
Am revenit iarna, de revelion, pentru a petrece câteva zile într-un ținut de basm, cu tradiții de iarnă, zăpadă ce strălucește și scrâșnește sub copitele cailor și noi experiențe călare fără peripeții.
„Îmi aduc aminte prima tură pe care am făcut-o prin Transilvania, pentru prieteni mai mult. Cât am mers în acele două săptămâni am simțit că ni s-a schimbat viața. Aici călărești atât prin spațiu, cât și prin timp, vezi sate vechi, trec zile până să întâlnești o mașină. Cu câțiva dintre cei care au venit atunci ținem încă legătura și ne spun, și ei, că experiența aceea le-a schimbat viața”, și-a amintit cu plăcere Christoph Promberger, în fața șemineului de la Equus Silvania.
În fiecare drumeție am aflat sau am învățat ceva nou. De fiecare dată când m-am aflat în compania cailor sau a oamenilor pasionaţi de cai, am văzut lucrurile dintr-o altă perspectivă şi, ceea ce e cel mai interesant, am redescoperit valori şi m-am înţeles mai bine pe mine însumi.
Călătoria călare poate fi uneori dificilă și riscantă, alteori minunată, niciodată plictisitoare atât timp cât ştii unde vrei să ajungi şi eşti atent la partenerul sau partenerii tăi de drum. Iar România, așa cum am descoperit-o noi din șa, împreună, e într-adevăr cea mai frumoasă țară din lume pentru turismul ecvestru.
PONTUL DIN INTERIOR: Câteva idei pentru iubitorii de plimbări călare
Pentru siguranța ta
Nu pleca direct pe traseu dacă nu ai făcut câteva lecții de călărie înainte, indiferent ce ți se spune. Ideal este să te obișnuiești puțin cu pasul calului înainte, în manej. Evită grupurile mari și amestecate din punct de vedere al experienței, sunt mult mai greu de gestionat de către ghid, iar tu riști să te plictisești sau să nu faci față ritmului. Poartă echipament adecvat, contribuie mult la confort, cel puțin în cazul unui începător sau intermediar. Cumpără-ți măcar casca ta, nu toate centrele au echipamente noi sau de calitate, așa că e mai bine să o ai tu la tine.
Pentru a înțelege mai bine
Nu ezita să pui cât mai multe întrebări înainte de a pleca la drum: despre cal, despre experiența ghidului, despre traseu. Pentru a înțelege mai bine relația dintre om și cal îți recomand cartea lui Monty Roberts: The Man Who Listens to Horses. Pentru o mai bună tehnică și postură pe cal, merită studiat și exersat după cartea Centered Riding, de Sally Swift.
Când să mergi în ture călare
Călărie se poate face în orice anotimp, doar timpul petrecut pe cal poate să difere. Indiferent de anotimp, începe cu ture scurte, de cel mult două ore. Prin zăpadă e superb, dar ar fi mai dificil de stat o zi întreagă în șa.
Date de contact centre ecvestre menționate în articol
Husar Slănic Prahova – Alexandru Găftoi, http://www.husarslanic.com. Lucrează și cu începători, poate aranja și cazarea. Organizează ture diverse, în funcție de nivelul călăreților.
Daksa (Cluj) – Mugur Pop, mugurpop@gmail.com. Pentru avansați și ture lungi sau pentru lecții de călărie. Nu are pensiune, dar există una foarte aproape.
Călimani (Vatra Dornei) – Cătălin Ursache, 0744.483.169. Turismul ecvestru nu este foarte bine dezvoltat în Țara Dornei, dar poți avea încredere în recomandările lui Cătălin.
Stela, Fulga și Blondu lui Cătălin Ursache din Țara Dornei. Foto: Alexandru Farca
Caii Lupilor (Bistrița) – Simion Crăciun, http://caiilupilor.com. Pentru lecții de călărie și ture cu avansați. Are două cabane mici pe care le pune la dispoziția clienților.
Potcoava (Runcu, lângă Târgoviște) – Ionuț Popescu, http://potcoava.ro. Lecții și plimbări pentru orice nivel, asigură însoțitori pentru începători. Pensiunea este foarte bună, cu mult spațiu în jur și o priveliște minunată.
Cross Country Farm (Prod, lângă Sighișoara) – Mihnea Vîrgolici, Bianca Radu, http://www.cross-country.ro. Lecții și plimbări diverse, cazarea se poate face la pensiunea proprie, foarte frumos amenajată.
Villa Abbatis (Apoș, lângă Agnita) – Mihai Barbu, Roxana Hădărean, https://villaabbatis.com. Lecții și plimbări culturale de o zi, pe cai, cu întoarcere la bază. Există o pensiune cu câteva camere și posibilitatea de a mânca.
Equus Silvania (Șinca Nouă, aproape de Zărnești) – Christoph și Barbara Promberger, http://www.equus-silvania.com. Lecții pentru începători și ture lungi de călărie exclusiv pentru avansați. Pensiunea are condiții foarte bune, iar mâncarea provine în cea mai mare parte din ferma proprie.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius