In spiritualitatea pustiei, terminologia luminii nu este doar o figură de stil, fiindcă iradierea luminii dumnezeieşti care transpare în mod pregnant de pe feţele asceţilor este o realitate cât se poate de concretă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nenumăraţi pelerini au străbătut uneori distanţe enorm de mari pentru a-i întâlni şi a-i privi în faţă pe aceşti eremiţi ai deşertului, care trăiau departe de lumea locuită a oraşelor şi satelor din lumea mediteraneană a secolului al IV-lea. Această dorinţă expresă de a scruta faţa unui om sfânt e o temă pe care o întâlnim adeseori în descrierile pelerinilor din această perioadă228.
Astfel, descrierile din jurnalele de călătorie, cum ar fi Historia Monachorum in Aegypto sau Istoria lausiaca, reprezintă mult mai mult decât nişte simple relatări ale unor evenimente din trecut. Aşa cum o să vedem în rândurile de mai jos, descrierile faciale ale asceţilor pot constitui un remarcabil punct de plecare cu privire la obiceiurile acestor pelerini de a se raporta la prezenţa fizică a eremiţilor egipteni din secolul IV.
In cadrul acestei secţiuni vom face mai multe referiri cu privire la legătura indisolubilă dintre fizionomia ascetului şi viaţa sa lăuntrică. Această legătură este marcată de faptul că exteriorul (înfăţişarea fizică) - mai ales faţa sfântului229 - reflectă interiorul său (starea lăuntrică).
Părinţii pustiei au înţeles că există o legătură între gândurile şi emoţiile noastre şi impactul lor asupra trupului. Sfatul practic al avvei Pimen reflectă înţelegerea adâncă a acestei presupoziţii fundamentale: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «Ce înseamnă să nu răsplăteşti răul cu rău?». Bătrânul îi zice: «Patima aceasta are patru forme: prima, de la inimă; a doua, de la ochi; a treia, de la limbă; a patra, să nu faci rău pentru rău. Dacă poţi să-ţi cureţi inima, ea nu mai ajunge la ochi; dacă ajunge la ochi, ai grijă să nu vorbeşti; dacă vorbeşti, împiedică-te să faci rău pentru rău»"230. Expresia facială a monahului reflectă sau exprimă, aşadar, în mod inconştient trăirea sa lăuntrică.
Această legătură între fata unui ascet şi starea sa interioară transpare în mod pregnant din Historia Monachorum in Aegypto: despre avva Or aflăm că avea o „înfăţişare angelică, cu o barbă albă care-i acoperea pieptul şi era aşa de radios la faţă, că, dacă-l vedeai doar o singură dată, te simţeai uluit"231, iar despre avva Teona ni se spune că doar „prin privire şi angelica sa faţă, veselea inimile celor veniţi, radiind în acelaşi timp şi har"232.
De asemenea, Sfântul Chiril de Schitopolis ne spune despre Sfântul Eftimie „că avea chipul ca de înger, purtarea neprefăcută, iar felul de a fi foarte blând. Avea faţa rotundă, veselă, strălucitoare şi albă, şi o privire ageră"233. Mai mult, a vedea faţa luminoasă şi plină de bucurie a unui sfânt nu rămâne pentru cel care o contemplă fără anumite urmări notabile şi pozitive. De pildă, din Convorbiri duhovniceşti aflăm că Sfântul Ioan Casian şi însoţitorul său, exprimându-şi dorinţa de a-i vizita pe Bătrânii deşertului, episcopul din cetatea Panephysis le-a sugerat să-i vadă mai întâi pe asceţii din cetatea sa, asceţi a căror „sfinţenie străluceşte chiar pe chipurile lor", astfel încât „numai faptul de a-i privi era un izvor de învăţătură"234. In mod similar, în Istoria lausiacă, adresându-se lui Lausus, destinatarul acestei scrieri, Paladie îl îndeamnă să acorde o atenţie deosebită aspectului facial al sfinţilor, deoarece „culoarea feţelor ce înfloreşte luminos şi podoaba îmbrăcămintei, şi modestia cuvintelor, şi frumuseţea gândurilor te vor întări, chiar de te afli într-o stare de slăbiciune"235. Fără îndoială, pentru Paladie, fizionomia asceţilor, pe care el i-a „întâlnit şi văzut" în pustia egipteană, dezvăluie sfinţenia lor, iar în acest sens el citează din Sfânta Scriptură: „îmbrăcămintea omului, călcătura lui şi râsul dinţilor vestesc pe cele ale lui" (înţ. Sir. 19, 30).
In mod similar, Sfântul Antonie ne spune că semnele după care se poate recunoaşte un suflet virtuos sunt „privirea, mersul, glasul şi întâlnirile cu oamenii"236. Şi, într-adevăr, dacă sfinţenia unui avvă se manifestă la nivelul nemijlocit al prezenţei sale fizice, trebuie să afirmăm că dintre toate trăsăturile fizice, faţa ascetului este dovada cea mai clară a desăvârşirii sale lăuntrice. Pe faţa unui ascet se puteau citi semnele cele mai distinctive ale împlinirii sale ascetice, iar dintre acestea amintim următoarele: ochii scufundaţi în orbite, obrajii emaciaţi şi subţierea părului de pe faţă. De pildă, referindu-se la avva Macarie Alexandrinul, Paladie ne spune că „din pricina nevoinţei covârşitoare nu-i odrăsleau nici perii din barbă"237, iar despre avva Arsenie aflăm că „îi căzuseră genele din cauza plânsului"238.
Prin urmare, înţelegem de ce pelerinii îşi exprimau dorinţa de a vedea faţa unui sfânt, fiindcă unde altundeva, dacă nu pe faţă ar putea găsi ei o mărturie clară a sfinţeniei sale?! Aşa cum am văzut la avva Antonie pentru ucenicul angajat pe calea duhovnicească, avva se reduce pur şi simplu la „o faţă de contemplat": „Imi ajunge să te privesc, părinte"239. Acest exerciţiu al privirii devine extrem de relevant în Pateric, astfel încât „vederea şi observaţia"240 devin formele predilecte prin care ucenicii se raportează la părinţii lor duhovniceşti.
Nu întâmplător faţa a rămas, pentru Sfântul Atanasie, locul geometric al virtuţilor ascetice, o metonimie vizuală pentru asceza desăvârşită a avvei Antonie. De pildă, atunci când descrie pregătirea sfântului pentru moarte, episcopul alexandrin sublinează îndeaproape legătura dintre progresul sufletului şi trăsăturile sale faciale: „Căci fiindu-i sufletul netulburat, netulburate îi erau şi simţurile din afară. Şi bucuria sufletului se vedea şi în seninătatea feţei"241. In mod similar, în momentul premergător morţii Sfântului Antonie, aflăm că „stând întins faţa îi era plină de bucurie"242. In acest pasaj, Sfântul Atanasie foloseşte descrierea facială ca pe o modalitate de a arăta felul în care un suflet curat şi virtuos se manifestă în exterior, şi anume printr-o faţă „senină". De asemenea, dintr-o apoftegmă aflăm despre avva Pambo că „aşa cum Moise a primit icoana slavei lui Adam, când i-a fost slăvit chipul, tot astfel şi chipul avvei Pambo strălucea precum fulgerul: era ca un împărat pe tron. La fel, awa Silvan şi avva Sisoe"243. Chipurile îngereşti devin, aşadar, un fel de „stenografie" pentru orice monah care trăieşte o stare de desăvârşire lăuntrică244.
In lumina consideraţiilor de mai sus, putem spune că faţa strălucitoare şi luminoasă a avvei evocă un set mai larg de asociaţii. în primul rând, trăsăturile trupurilor îndumnezeite transmit o iradiere şi lumină242, ceea ce înseamnă că trupul, în acord cu întreaga spiritualitate ortodoxă, nu ne apare ca fiind „distrus" de rigoarea ascetică, ci mai curând el este transfigurat şi îndumnezeit. Cu alte cuvinte, lumina angelică ce transpare de pe faţa ascetului ne arată că „ceva ceresc se petrece până şi cu trupul".
Prin urmare, ascetismul nu este o luptă împotriva trupului, ci una pentru trup, scopul său esenţial fiind acela de a transforma trupul. Aşa cum spune Sf. loan Scărarul, trupul trebuie să devină dintr-un „duşman" al sufletului un „ajutor" al lui: „In ce chip şi fel îl voi judeca pe acest prieten al meu... căci el îmi este şi împreună-lucrător şi vrăjmaş; şi ajutător, şi potrivnic"246. Scopul oricărei asceze e acela, aşa cum obişnuia să spună S. Bulgakov, de a „ucide carnea pentru a dobândi trupul"247, afirmaţie reiterată de awa Pimen în termenii următori: „Noi n-am învăţat să ne ucidem trupurile, ci patimile"248.
De asemenea, Viaţa Sfântului Antonie, unul dintre cele mai influente texte ascetice ale monahismului timpuriu, reprezintă o viziune favorabilă cu privire la „conservarea" trupului. Din acest text hagiografic aflăm că după douăzeci de ani de nevoinţă ascetică, prietenii săi au constatat că trupul avvei Antonie avea aceeaşi înfăţişare, „nici umflat prin nemişcare, nici subţiat de posturi şi de lupta cu demonii. Era la fel cum îl ştiau şi înainte de retragere"249. In continuare, textul ne spune că la vârsta senectuţii, deşi trecuse de o sută de ani, avva Antonie „avea ochii limpezi şi întregi, şi vedea bine. Nu-i căzuse nici un dinte, ci doar pe lângă gingii îi erau tociţi de bătrâneţea înaintată. Rămăsese cu picioarele şi mâinile tefere, şi arăta mai neveştejit şi mai viguros decât toţi cei ce se folosesc de multe feluri de mâncare, de băi şi de veşminte felurite"250.
Nu întâlnim aici niciun fel de distrugere a trupului, ci, dimpotrivă, asceza pare să-i fi redat acestuia o „sănătate" şi o vigoare a trupului remarcabilă. Acest lucru transpare foarte clar din Viaţa Sf. Antonie, unde vedem că rigoarea ascetică a Sfântului Antonie nu numai că nu i-a „distrus" trupul, ci se pare că i-a sporit extrem de mult sănătatea.
Exemplul avvei Antonie ne arată cât se poate de limpede faptul că, în ciuda unei vieţi extrem de austere, el a trăit până la vârsta de o sută cinci ani, devenind astfel unul dintre cei mai longevivi asceţi din pustia egipteană: „Acest om al lui Dumnezeu, Antonie, care de la tinereţe şi până la o vârstă aşa de înaintată a păstrat aceeaşi râvnă întru nevoinţă. N-a fost biruit, nici din pricina bătrâneţii, de dorinţa unei hrane mai alese, şi nici slăbirea trupului nu l-a făcut să-şi schimbe felul îmbrăcămintei sau să-şi spele măcar picioarele cu apă. Şi totuşi a rămas în toate cu sănătatea nevătămată. Avea ochii limpezi şi întregi, şi vedea bine. Nu-i căzuse nici un dinte, ci doar pe lângă gingii îi erau tociţi de bătrâneţea înaintată. Rămăsese cu picioarele şi mâinile tefere, şi arăta mai nevestejit şi mai viguros decât toţi cei ce se folosesc de multe feluri de mâncare, de băi şi de veşminte felurite"251.
Sănătatea (salus) avvei Antonie ne apare în acest context ca fiind rodul unei nevoinţe ascetice îndelungate. Deşi pustia pare să trateze trupul cu asprime, asceza eremiţilor egipteni este marcată de un mare echilibru duhovnicesc, deoarece prin asceză nu se urmăreşte degradarea sau ruinarea trupului, ci dobândirea „trupului netrupesc" (Sf. Ioan Scărarul) al învierii.
O apoftegmă patericală surprinde acest trup eshatologic la Părinţii pustiei: avva Daniel povestea despre awa Arsenie că „avea înfăţişare de înger, ca a lui Iacob. Părul îi era alb, trupul mlădios, dar uscăţiv. Barba lungă îi ajungea până la piept; genele îi căzuseră de plâns. Era înalt, dar bătrâneţea îl gârbovise"252. Vedem cum în această apoftegmă sunt combinate trei tipuri de semne exterioare: referentul biblic („îngerul", „Iacob"), trupul fecioresc („mlădios, dar uscăţiv") şi trupul îmbătrânit („barba lungă", „fără gene"). Din această descriere nu întâlnim nicidecum acele efecte fizice degradante pe care le implică orice vârstă înaintată ci, dimpotrivă, putem surprinde în portretul awei Arsenie o inversare a I procesului de îmbătrânire. Astfel, ceea ce ni se sugerează aici se referă la faptul că trupul avvei, deşi era „gârbovit" din pricina vârstei înaintate - avva Arsenie avea nouăzeci şi cinci de ani - el nu ni se prezintă nicidecum sub forma unei descompuneri accentuate, specifice vârstei înaintate. E un alt fel de a spune că asceza pe care avva Arsenie a practicat-o în pustie n-a făcut altceva decât să-l fortifice lăuntric şi să-l instituie în postura unui om „ne-trupesc" (pneumatikos).
In lumina acestor consideraţii, se poate spune că avva din pustia egipteană este o „anticipare a zenitului" (A. Pleşu), un om ceresc care „respiră aerul învierii încă de aici" (Sf. Isaac Sirul).
In acest sens, admitem împreună cu Andrei Pleşu că monahii „iau asupra lor o dramatică schimbare de orbită: gravitează în jurul Tronului Suprem, alegând să trăiască «viaţa de apoi» înainte de moartea pământească, mai exact să trăiască viaţa cotidiană ca «viaţă de apoi». Asta înseamnă că viaţa de aici - în accepţiunea ei curentă - le devine episodică, secundă, anexă: sunt «trecători» în spaţiul în care semenii lor ţin să se instaleze trainic, ca într-un lăcaş etern"253. Această conştiinţă a vremelniciei îl determină pe awa Pimen să se roage lui Dumnezeu, zicând: "«Nu mă face slăvit pe pământ». Dar Dumnezeu i-a dat asemenea slavă, încât nimeni nu se putea uita la faţa sa, din pricina strălucirii ei"254.
Pentru a încheia vom aminti o apoftegmă care surprinde esenţa acestei secţiuni: „Awa Lot s-a dus la awa Iosif şi-i zice: «Awa, pe cât pot, îmi fac mica mea pravilă şi puţinul meu post, şi rugăciunea, şi meditaţia, şi liniştirea, şi, tot după puterile mele, îmi curăţ gândurile. Ce trebuie să mai fac în plus?». Bătrânul s-a ridicat, a întins mâinile spre cer şi degetele sale au devenit zece făclii aprinse. Şi-i zice: «Dacă vrei, devino flacără cu totul»"255.
Daniel Lemeni
Avva, spune-mi un cuvant! Dinamica indrumarii spirituale la Parintii desertului; Editura Doxologia
Cumpara cartea "Avva, spune-mi un cuvant! Dinamica indrumarii spirituale la Parintii desertului"
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius