Spuneam data trecută că un întreg mecanism inconștient și binevoitor s-a pus în mișcare în școală pentru a sabota limba și literatura română. Concepția secretă, niciodată mărturisită a elevilor (de la ciclul secundar la cel gimnazial) e că degeaba citești, oricum nu poți pricepe nimic dacă nu tocești și dacă nu spui exact ce vrea profesorul. Toți ar trebui să simtă la fel (cum spun comentariile de-a gata), dar, drăcie, nimeni nu simte nimic. Asta e una din tristele explicații că trei cetățeni din patru nu mai citesc, după școală, nici o carte.
Dar nici un sistem nu e perfect. Așa cum comunismul nu a izbutit să creeze omul nou, tot așa, nici școala nu izbutește să-și vindece toți absolvenții de literatură. Unde mai pui că preadolescența și adolescența sînt vîrste complicate, bulversante, contradictorii, identitare și, pe acest traseu, personalitatea caută o ieșire, o rezolvare a tulburei personalități. Experiența îmi spune că mulți, foarte mulți elevi scriu versuri. Aș putea să mă opresc aici. Avem mii, poate zeci de mii de „poeți” în devenire, și mai buni, și mai răi, dar însuflețiți de același sentiment admirabil. Doar că nu despre poezie vorbim aici. Cînd vine vorba de proză, teatru sau eseu, lucrurile se complică. Aceeași experiență îmi confirmă faptul că acești tineri nu știu cum să scrie, iar modelele alese sînt, în marea lor majoritate și rău alese, și rău înțelese. Scrisul e o meserie. Meseria are reguli. Regulile se învață. Cine le explică?
Am făcut parte, în primăvară, din juriul unui concurs de proză pentru adolescenți. Tineri cu vîrste cuprinse între 12 și 18 ani. Nivelul general a fost, de ce să n-o spun, modest, după o primă selecție. Însă nu e nimic rău în asta. Proza implică, printre altele, și experiență de viață, pe lîngă imaginație, spirit de observație și cunoașterea, măcar superficială, a unui vocabular de bază. Așa modeste cum erau, vocile adolescenților promiteau, peste ani, să crească și să-și cîștige independența. Însă, între ei, o voce mi-a atras atenția. Era deosebită prin ton și prin viziune. Am cerut numele. Nu mică mi-a fost uimirea. Adolescentul cu pricina trecuse pe la cursul de scriere creativă susținut de Marius Chivu și subsemnatul. M-am aflat în încurcătură. Fără să explic de ce, le-am spus celorlalți membri ai juriului că mă abțin de la vot în acest caz. Ce-or fi înțeles – dracu’ știe – ori că mi-era rudă, ori că eram supărat ori că am înnebunit. Dar jurații au fost unanimi: tînărul scria (și scrie în continuare) foarte bine. Ei ar fi vrut să mai citească. Ce dovadă mai bună?
Întîmplarea asta m-a convins că ceea ce le lipsește prozatorilor foarte tineri e o minimă îndrumare către literatură, marea literatură. Și cîteva accente puse pe textele importante, din care să priceapă de ce a scris autorul ce a scris, cum a acționat, ce a avut în cap și, mai ales, tehnicile de învăluire ale cititorului. Odată lămurite niște chestiuni simple, elementare, nou venitul își poate face o idee corectă și exactă despre ce poate să scrie și cum poate să scrie. Și deprinde un soi de profesionalism al lecturii, care îl face să zîmbească atunci cînd starul X sau idolul Y o iau prin porumb. Din nefericire, acest tip de abordare lipsește. Ea se dezvoltă, uneori haotic, alteori direcționată îngust, în cenacluri sau grupuri. Cam toți autorii contemporani fac sau au făcut parte din grupuri de discuții și comentarii, fie ele și informale, de la Breban (să zicem) la Tudor Ganea. Obișnuința de a privi profesionist în textul literar și a lăsa deoparte „exegeza” (apropo, exegeza nu folosește la nimic) e cea mai bună armă pentru viitor. Ea te împiedică să cazi în capcanele conjuncturale ale modei sau ale prejudecăților.
Cei mai mulți tineri de care vorbeam mai sus se vor pierde. Singurătatea lor într-o masă amorfă de dezinteres, presiunea socială și cea economică îi vor convinge că au luat-o pe un drum greșit. Critica oficială conjuncturală și partizană sau cea informală (de pe net) le vor zdruncina convingerile corecte și le vor înlocui cu abțibilduri. De aia avem, azi, printre puținii cititori de limbă română, o masă decisivă care admiră doar pentru că vremurile și influencer-ii au decis ce e bun și ce e rău. O tristă pierdere de vreme.
Dar, despre morți, numai de bine. Însă ce se întîmplă cu supraviețuitorii vom vedea data viitoare.
Florin IARU
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius