Trei în unu. Pentru că tot se poartă în anumite domenii. Trei sărbători religioase într-o singură zi: Înălţarea Domnului; Ziua Eroilor; Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena. De fapt, primele două sunt legate între ele, prăznuindu-se în aceiaşi zi, de Înălţare. Norocoşi mai sunt ortodocşii ăştia, ar spune mucalitul, nu le ajung o sărbătoare religioasă pe zi, ci pun câte 2-3 în aceiaşi zi. Chiar aşa, ar dori şi alţii să aibe sărbătorile, tradiţiile şi obiceiurile noastre din străbuni. Frumoase sărbători, frumoase tradiţii, asta aşa în ciuda cârcotaşilor de care nu ducem lipsă. Numai să ne ajute Dumnezeu să le putem păstra în faţa tăvălugului globalizării şi secularizării.
De Înălţare, păşim în veşnicie
Înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer sau Ispasul cum i se mai spune în poporul credincios este prăznuită la 40 de zile de la Înviere, în joia din săptămâna a şasea. Ispasul este una dintre cele mai vechi sărbători ale creştinismului, dintru începuturi, fiind prăznuit odată cu Rusaliile. De Ispas, sunt pomeniţi atât luptătorii şi eroii care au murit la datorie, de-a lungul veacurilor, pe toate câmpurile de luptă, pentru credinţă, libertate, dreptate, apărarea patriei şi întregirea neamului, cât şi eroii militari căzuţi la datorie, în misiunile operaţionale NATO.
Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Ispasului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea "Despre sărbătoarea Paştilor", compusă în anul 332. Din această lucrare reiese că Înălţarea Domnului era sărbătorită în acea vreme odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Înălţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care va rămâne stabilită pentru totdeauna în calendarul bisericesc.
Potrivit învăţăturii credinţei ortodoxe, Hristos s-a Înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca aceştia să nu se lase copleşiţi de durerea despărţirii. Învierea şi Înălţarea sunt două acte mântuitoare distincte, dar aflate în strânsă legătură. Nu se poate vorbi de Înălţarea Domnului fără a face referire la Înviere şi invers. În Hristos omul este condus de Dumnezeu spre îndumnezeirea în care se află El. Înălţarea Domnului ne dăruieşte, pe de o parte, o victorie asupra limitelor fiinţei umane, pe de altă parte, o readucere la starea dumnezeirii. Mai mult, această mare taină ne aduce la o împăcare cu noi înşine şi cu Dumnezeu.
De ziua Înălţării la Ceruri a Mântuitorului, Constituţia Apostolilor consemnează: „doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au zis: bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum l-aţi văzut mergând la cer” (Fapte I, 10-11). Cei doi bărbaţi erau îngerii care îi încredinţa pe ucenici despre înălţarea la cer a Mântuitorului, ca aceştia să nu creadă că El a fost luat la cer precum Ilie. Acesta a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, în timp ce Iisus a fost luat ca Fiul Omului; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, precum zice Isaia, „şade pe nor”. Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului Elisei, în timp ce Iisus, după ce s-a înălţat la Tatăl, a făcut să pogoare asupra ucenicilor săi Duhul Sfânt şi a făcut nu numai un proroc, ci mii şi au fost mai mari şi mai slăviţi decât Elisei. Prin Înălţare, cu Hristos, noi, oamenii am câştigat Cerul, am păşit în eternitate.
Eroi au fost, eroi sunt încă...
Din anul 2001, Biserica Ortodoxă Română a revenit la vechea tradiţie din 4 mai 1920, când Sinodul Bisericii a hotărât ca odată cu Înălţarea Domnului să fie prăznuită şi Ziua Eroilor, transformându-o într-o sărbătoare religioasă naţională.
Eroul a fost şi rămâne acelaşi azi, mâine şi întotdeauna stâncă de granit în faţa ameninţărilor armate de tot felul, în dogoarea nenorocirilor celor năpăstuiţi şi neajutoraţi, singurul care dă rost nu numai vieţii de aici, ci şi morţii, căci a muri pentru aproapele tău sau pentru ţară, nu este pagubă, ci un câştig, vorba Apostolului Ioan „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii lui”.
Instituţia eroului este una de vocaţie, dar şi de cunoaştere. Orice persoană poate deveni o celebritate. Cu eroul este altceva; trebuie să te naşti erou, nu să te faci erou. Pentru că dacă nu ai vocaţie, nu ai dragoste pentru neam şi ţară este foarte greu să te formezi ca patriot. Cine îşi asumă crucea de erou, îşi asumă responsabilitatea patriotului, a celui care ia parte la războiul războaielor, unde sufletul eroului primeşte libertatea zilei „care nu cunoaşte amurgul, a zilei care nu cunoaşte umbra”. Cel care îşi asumă crucea eroului îmbracă cămaşa morţii ca şi mireasa rochia pentru solemnitatea nunţii. Există ceva în ţara aceasta pe care nici-o gafă politică şi nici-o tragedie istorică nu o va putea suprima. Există forţa jertfei depline pentru semeni, neam şi ţară, există acel izvor de putere şi fără putinţă de secat. Există un singur nume pe care trebuie să-l cunoască orice român, în orice loc s-ar afla, există un nume pe care trebuie să-l slăvim în fiecare zi, există un nume pe care trebuie să-l rostim tot timpul cu vreme şi fără vreme: acesta este eroul.
Crucea înseamnă putere
Sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena este strans legata de taina si puterea Sfintei Cruci – semnul central al religiei crestine. Sfantului Constantin i s-a aratat pe cerul amiezii semnul Crucii spre biruinta (In hoc signo vinces – “Intru acest semn vei invinge”), in pragul infruntarii cu paganul Maxentiu, iar Sfinta Elena, mama sa, a descoperit la Ierusalim Crucea pe care Mantuitorul a fost rastignit. Sfanta Imparateasa Elena a trecut la Domnul la anul 327, putin dupa intoarcerea de la Ierusalim, iar Sfantul Imparat Constantin in 337, dupa 31 de ani de domnie.
Ştefan Popa
Stefan Popa
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius