Tributul scriitorilor în Marele Război. Ion Trivale cade la Zimnicea

[altmariusistoric]

AutorDan Gulea

• http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/tributul-scriit...

Ion Trivale este un critic literar format la școala lui Mihail Dragomirescu; de asemenea traducător din Mark Twain (Schițe umoristice, 1916), el poate fi considerat criticul unui singur volum (Cronici literare, Editura Socec, București, 1915), unde își expune cu pertinență sistemul său de gândire. Cu afinități tradiționaliste de tip neoromantic, Ion Trivale își definește elocvent meseria în rândurile introductive ale antologiei sale: „Criticul de azi stă, pasiv, pe malul apei, urmărește cu jale scurgerea leneșă a undelor tulburi – în care pescuiesc, ici și colo, «cavalerii de literatură», și amărât de asemenea priveliște, apăsat de conștiința propriei lui neputinți... ia condeiul și scrie șovăind efemeridele literare ale vremii noastre”.

  Ion Trivale – pseudonimul lui Iosef Netzler, născut la 13 mai 1889, la Pitești, cetăţean român din 1913 – este perfect conștient de animozitățile pe care și le poate crea. Criticul intră în opoziție cu... „oamenii de bine” (sintagmă cu o anumită rezonanță postdecembristă!): „spiritul critic este microscopul diabolic, care scrutează fără milă mirajul imaculat al spiritului uman și descoperă sub dânsul o cloacă de patimi imunde, stârnind indignarea dreaptă a oamenilor de bine”. Ultima frază din fantezia „Primejdia spiritului critic (o escapadă... de Crăciun)”, text plasat strategic spre finalul volumului, este extrem de lucidă: „cruciada oamanilor pașnici și de inimă împotriva spiritului critic prafanator al celor sacre începe neînduplecată...”

 Critică acidă.

Cu o largă paletă critică, Ion Trivale scrie despre opere dramatice, proză, poezie, traduceri, critică și istorie literară, eseuri și discursuri parlamentare, precum și despre literatura militantă (studiul „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913”). Firește, uneori este lipsit de moderație: când îl ia drept termen de comparație pe Shakespeare, analizând Apus de soare sau dramele semnate de Mihail Sorbul. În aceeași categorie intră și verdictele sale necruțătoare: „mai rar specimen de monstruozitate literară ca grozăviile dramatice-psihologice datorite îndrăznelii dlui Păltănea” (despre unele drame istorico-mitologice ale amintitului autor); altădată, lacunele unui scriitor par a fi „din nenorocire, congenitale”. Nu sunt cruțate nici personalitățile momentului; poezia lui Goga de după 1910 este caracterizată fără echivoc: „o cădere mai jalnică nu se putea închipui”.

2._ion_trivale.jpg

În spatele lucidității caracteristice unui critic se ascunde însă o natură romantică, dezamăgită de lumea din jur. El trăiește „într-o epocă de diluare a individualității și de luare în deșert a poeziei” (unde poezie înseamnă creație artistică, în sens larg). Liste insistente de titluri și autori ce au căzut în anonimat (culese, în fapt, din actualitatea literară a epocii) mărturisesc același lucru, precum o face și simpatica tipologie a „poetului pasabil”: „îndulcește tot ce atinge și mângâie, fără să scuture din tihna obișnuită”. Oricum, romantic este și atunci când descrie tipul poetului, în opoziție cu cel al oratorului: „poetul se naște, fără voia lui, el e sclavul inspirării și al idealului; oratorul se face singur, prin voința lui de bronz, el e dominatorul artei lui și al realității”.

Deși evită să se pronunțe despre scriitorii mari, Ion Trivale recunoaște valoarea și meritele contemporanilor; la proză, în centrul canonului său se află Sadoveanu, iar Macedonski este „un talent din sferele poetice superioare”. Cu toate acestea, el are o aversiune nereținută față de moderni și moderniști, de pe poziții conservatoare. Astfel, deși poezia simbolistă e poezia ideală, nu există un curent simbolist, ci doar o manieră, pentru că simbolismul „nu izvorăște din sufletul românesc de azi”. Apoi, într-un bilanț al anului 1912, îi numește pe tinerii Emil Isac sau Adrian Maniu drept reprezentați ai „anarhiei artistice” – o nouă dovadă a spiritului conservator ce îi guvernează analizele.

 „...cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire”.

Un studiu despre „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913” – temă deloc întâmplătoare pentru cel ce avea să cadă în noiembrie 1916, la Zimnicea – începe cu fraza amară: „Dureros e să constanți cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire cu prilejul acțiunii noastre armate în Bulgaria, în organul ei cel mai sensibil, în inima cântăreților ei”. O explicație pentru această stare de lucruri este furnizată prin judecăți de psihologie a popoarelor (Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu iscase destule discuții în 1907, anul apariției): poporul român este „modest”, iar campania din Bulgaria a fost declanșată de „clasa suprapusă”. Oricum, nu cantitatea versurilor este deficitară, ci calitatea, avântul de tip pașoptist nemaiimpresionând.

Prin judecățile sale confirmate de evoluția literaturii române (se semnalează, de pildă, că Minulescu este un creator de modă literară, care însă se pastișează, sau, pe de altă parte, excelența traducerilor lui George Murnu din literatura antică), în ciuda unei anumite doze de conservatorism, Ion Trivale este un critic aparte din La Belle Époque.