Experiența reputatului etnolog, antropolog și scriitor, care a lucrat mulți ani la Institutul de Etnografie și Folclor, înainte de a pleca definitiv în America, ținând totodată cursuri și editând volume pe această temă, a fost desigur determinantă în elaborarea volumelor Folclorul literar al românilor și Fata pădurii și omul nopții, apărute recent la Editura Spandugino. Dar și cel de-al treilea volum publicat în aceeași serie de autor, romanul Capcana, în aparență o ficțiune cu structură polițistă, vădește cunoașterea folclorului și poate fi citit ca meditație tragică asupra dezrădăcinării, migrației, de deslușit prin evocarea unui vechi obicei păstoresc. După multiple și chinuitoare anchetări la un colegiu dintr-un oraș american, unde avusese loc o crimă, profesorul Zachary Sheperd (românul emigrat Zaharia Ciobanu) e lăsat treptat de către conducere fără cursuri, pentru a dispera și a se sinucide, oprind astfel hărțuirea celorlalți profesori de către anchetatori. Așa cum la stână o oaie e sfințită și lăsată apoi afară, spre a fi pradă lupilor, jertfa urmând să salveze restul turmei. „Sacrificiul unei vieți pentru binele întregii turme.[…] Oamenii conviețuiesc cu animalele, fiecare are nevoie de celălalt. Ceea ce ai văzut tu poți să întâlnești și printre oameni.“ Capcana își vădește astfel sensul metaforic, fiind unul din cuvintele ce ar putea fi folosite pentru destin. În ultimă instanță, chiar dacă se citește ca orice roman polițist alert și captivant, povestea de viață evocată e „încărcată de căutări“ din aria psihologiei și filozofiei.
În Folclorul literar al românilor, Constantin Eretescu concentrează — cum spune el însuși în introducere — „un material faptic uriaș“, propune orientări și priorități, dezvăluie sintetic traseul literaturii populare românești, subliniind necesitatea eliminării unor prejudecăți (cum ar fi considerarea folclorului ca fiind fenomen al trecutului, predominant rural). Cartea e accesibilă nu doar specialiștilor, invitând mai ales tinerii să descopere și să îndrăgească această lume fascinantă, din al cărei prezent fac ei înșiși parte. Bibliografia oferită este impresionantă, reprezentată nu doar de studiile celebre ale lui Moses Gaster, Th. D. Speranția, Mihai Pop, Adrian Fochi, Ovidiu Bârlea, Ovidiu Papadima, Petru Caraman ș.a., ci și de opera unui mare număr de cercetători recenți. Această pricepere de a sintetiza un secol și jumătate de exegeză amplifică folosul științific al lecturii, atât prin sublinierea unor surse și tipare din folclorul obiceiurilor, descântecelor, cântecelor epice, lirice ș.a., cât și a proverbelor, zicătorilor și ghicitorilor, basmelor, legendelor și snoavelor, inclusiv din folclorul orașului. Dar, mai mult decât atât, cititorul e însuflețit de frumusețea unor citate nu tocmai circulate, precum chemarea unui „dălbuț de-mpăratu“ de a i se aduce un „leu legat nevătămatu“, pe care voinicul ce îi pețea fata îl descoperi dormind sub o răsură (sau poate un salcâm) în floare: „Găsi leul di-adormit/ supt un spine de-nflorit“. Imaginea ciobanului care avea să fie ucis de fârtații săi și care își număra banii „pe aripa șubii,/ la lumina lunii,/ la marginea lumii“, sau apariția fabuloasă a unui pom din rai („la mijlocu cerului/ este-un pom al raiului“) sunt greu de uitat. Chemarea paparudei („adu, maică, cheile/ să deschidem cerurile“), sau cântecul de seceriș despre Sora Soarelui și Sora Vântului ne reamintesc înrudirea cu elementele (inclusiv cu „lelea verde loboda“). Nu lipsesc interpretările marilor balade, ca și ale basmelor fantastice și încadrarea lor în context european (sau sud-est-european), iar codul secret de comunicare al strigăturilor, al ghicitorilor și proverbelor descrețește frunțile.
Însă cel mai alert capitol, documentat prin anecdote, bancuri, zvonuri și legende urbane este consacrat folclorului orășenesc. Anecdotele, de multe ori hazlii, îl evocă preponderent pe ministrul Zăroni din guvernul Groza sau celebrități culturale precum G. Călinescu, Grigore Moisil ș.a. Printre specialiștii în anecdotică e citat și scriitorul T.G. Maiorescu. Bancurile, o categorie de folclor citadin prolifică și fluidă, sunt invocate și prin raportul lor cu evenimentele politice, ca modalitate de a rosti opinii interzise. Dar și ele, deși percepute ca o categorie modernă a culturii populare, au existat din străvechime. Cu atât mai interesant modul în care sunt reciclate și adaptate la situații noi. Există studii despre bancuri, mai puțin însă despre zvonuri, „care se nasc și circulă când canalele normale de diseminare a informației sunt fie blocate, fie discreditate“, când nimeni nu poate confirma adevărul. Și acestea pot fi reciclări. Asemenea bancurilor, și zvonurile pot fi o creație a puterii represive, spre a testa reacția socială sau a o detensiona, în lipsa unui dialog social real. Legendele urbane, mai diverse și narative, continuând tradiția poveștilor populare, au și valoare literară, prilejuindu-i lui Constantin Eretescu pagini care vădesc o preocupare îndelungată (de altfel, a mai scris despre Satul global și foclorul lui: legendele urbane“ sau despre Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi).
În Fata pădurii și omul nopții apar divinități misterioase, dominante mai ales în spațiul cultural transilvan, în Bucovina și nordul Moldovei. Fata pădurii este „o fată foarte frumoasă care bântuie prin păduri și le ia mințile flăcăilor. Sau o ființă sălbatică, în preajma ciobanilor singuri, aflați cu oile departe de sat“. Ea aruncă de pe stânci pe ciobanii sau pe călătorii care descoperă impostura (că e demon și nu iubita rămasă acasă), îi rătăcește pe călători, fură sau schimbă copii nou-născuți, îmbolnăvește animalele. Împotriva ei pot avea efect descântecele, unele plante vindecătoare, unele scenarii de îndepărtare, rugăciunile. Însă o poate distruge doar cealaltă divinitate din titlul acestei cărți, omul nopții. Acesta e înfățișat uneori ca un căpcăun sau un „antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele, când mare, când mic“.
Eretescu vede aici un „rit de inițiere în care sunt angajați tinerii ce se pregătesc să se dedice creșterii animalului. […] La sfârșitul ritului inițiatic, tânărul va deveni alt om, căpătând dreptul să se miște liber în spațiul natural și va cunoaște misterul plantelor de leac“. Fata Pădurii este oficiantul ritului. Un rol ajutător îi revine Omului Nopții.
Numită și Surata din pădure, Pădureana sau Păduroaica, Smăoana etc., această semidivinitate a fost uneori asociată aparițiilor din lumea cultă. Simion Florea Marian și Tudor Pamfile „au căzut victimă tendinței de a romantiza ființele mitologice ale panteonului românesc, de a le asocia cu zeități ale antichității greco-romane, cu nimfe ale pădurii, blonde frumuseți răscolitoare, care-și petrec viața în cântări și tulbură mințile tinerilor care le văd sau aud“. Ion Mușlea și V. Scurtu au revenit la realitate, culegând date din teren. Pamfil Bilțiu e citat cu Izvorul fermecat. Basme, povești, legende, povestiri și mito-credințe din județul Maramureș, unde grupează aceste apariții în popoare fantastice, pitici, spirite ale destinului, ursitoare, spirite ale apelor și nopții, zâne, spirite ale pădurii (între care și Cé Spurcată), spirite ale vântului, ale minelor, metamorfozați, strigoi, vârcolaci, lunaticul, bolile antropomorfizate, ciuma și moartea. Fata Pădurii e socotită un „geniu rău al codrului, o divinitate malefică“. Jean Cuisenier, în Mémoire des Carpathes. La Roumanie millénaire: un regard intérieur, Paris, Plon, 2000, pomenește posibilitatea unui prototip antic, Cibele, și mai asociază Fata Pădurii cu Baba Yaga din legendele rusești.
Materialul folcloric vădește polimorfia și omniprezența acestui „zburător femeie“. Otilia Hedeșan e citată printr-o observație din Pentru o mitologie difuză: „Fata Pădurii aspiră la rolurile deținute cândva de alte personaje, asumându-și posturile cele mai impozante și, în consecință, gestionând reacțiile omenești cele mai diverse.“ Nu sunt puține cazurile în care ființa supranaturală a trecut din mitologie în literatură, devenind personaj de basm, baladă, legendă istorică – specii diferite și cu alt statut în relația cu adevărul. Fata mai e numită și Albița, Aripa Satănii sau Samca, urmașa lui Lilith. ș.a. , fiind asociată cu Ielele, Vântoasele, Dânsele, Șoimanele, Frumușelele. Se poate face nevăzută, mare sau mică, sau animal, mai ales iapă albă sau sură. Ca sumă a contrastelor poate aparține unor regnuri diferite, violează spațiul sacru al păstoritului. Dar poate fi îndepărtată cu usturoi, leuștean, avrămeasă, rostopască, pelin, sau dacă e înconjurată de trei ori, sau îmblânzită prin oferirea de pâine, prin semnul crucii, agheasmă. Omul Nopții e numit și Omul Ușilor, căci are grijă să fie noaptea închise, păzește casa. Dar faptul că anihilează malefica agresoare „nu îl transformă pe protector într-o divinitate căreia i se cuvine recunoștință. Conflictul ființelor supranaturale este perceput ca fiind exterior omului“.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius