Trecutul ca poveste

[altmariusliterar2]

Trecutul ca poveste de Iulian Boldea

http://www.romlit.ro/trecutul_ca_poveste Un roman-document, în care adevărul istoriei şi ficţiunea se împletesc, iar limitele dintre trăit şi spus au un desen extrem de fragil este Cei morţi înainte de moarte, de Traian Dobrinescu (Editura Aius, Craiova, 2013). Explorând spaţiul comunismului românesc, cu acuitate a percepţiei şi relatării, Traian Dobrinescu reface o întreagă epocă, în articulaţiile ei intime, revelându-i feţele văzute şi nevăzute, chipul monstruos şi măştile aberante: „Evenimentele ştiute şi trăite se amestecau într-un mod ciudat cu evenimente neştiute şi netrăite, construind altă viaţă, care nu era a lui. Vieţile oamenilor, (…) ca şi locurile pe unde trec, devin povestioare greu de spus şi greu de crezut, fragila frontieră se tot depărtează, realul devine difuz şi înşelător, făcând loc dorinţelor reprimate şi neîmplinite, întâmplărilor imaginate, diluându-se, până la urmă, în apele care separă o întâmplare de alta, un loc de altul, un chip de altul. Si peste toate, ca un duh care te adună în înăuntrul fiinţei încă neeliberate, pluteşte conştiinţa indispensabilă a existenţei”. Imersiunea în infrarealitatea comunismului, developarea momentelor revoluţiei de la 1989, postcomunismul „cu faţă umană”, triumful structurilor criptocomuniste, retranşările în striaţiile nesigure ale unei memorii traumatizate sunt reperele care definesc arhitectura naraţiunii lui Traian Dobrinescu. A supraveghea şi a pedepsi, ca să-l parafrazez pe Foucault, au fost modalităţile esenţiale prin care regimul comunist şi-a menţinut structurile represive şi eficacitatea ideologică. Prin evocarea destinului protagonistului, Dinu Pădureanu, temperament revoltat, fost deţinut politic, arestat în anul 1974, ca „duşman al poporului”, în timp ce era inginer stagiar pe un şantier, din cauza temperamentului rebel, şi eliberat în 1986, prozatorul reuşeşte să expună, într-un desen veridic, relieful unei lumi contradictorii, greu de surprins într-o singură dimensiune sau modulaţie ontică.  Jocul perspectivelor temporale, cu imersiuni într-un trecut demonizant şi cu reveniri în prezentul convulsiv, este semnificativ pentru capacitatea prozatorului de a circumscrie în perimetrul naraţiunii experienţe şi momente ale epocii comunismului. Ilustrative sunt experienţele carcerale de la Piteşti, Aiud sau Rahova, surprinse cu pregnanţa notaţiei brutale, neconcesive, lipsite de orice urmă de idealizare. Modul în care Alexandru Nicolae Margine, torţionarul lui Dinu Pădureanu, mai târziu membru al Comitetului Central, devine prizonierul celui din urmă pune în oglindă două universuri, două lumi, dar, în egală măsură, şi două registre ale realului, unul ancorat în prezent, celălalt în trecut, unul focalizat asupra concretitudinii existenţei, celălalt supus legilor visului, mitului sau fantasticului. Închis într-o cămăruţă a conacului din Podul Rugilor, pe Valea Lotrului, torţionarul de ieri trăieşte într-un spaţiu arhaic, o lume ce ascultă de principiile riturilor străvechi, de descântece şi vrăji. Dialogurile tensionate dezvăluie două moduri de raportare la istorie, două tipuri de gândire, două sisteme de referinţă etică, unul al victimei, celălalt al torţionarului nemilos, lipsit de conştiinţa propriei culpe, dar şi un model paradigmatic al iertării, al expierii cathartice: „–În fiecare noapte, îmi imaginam cum te voi omorî. Da, până la jumătatea lui august, nu m-am `ndoit nicio clipă că te voi împuşca, numai timpul când o voi face nu-l ştiam. Probabil, după ce aş fi aflat unde îmi este familia. Si s-a mai întâmplat ceva ce n-aş fi bănuit…Pentru prima dată, de când urcase pe prispă, se opri din rumegat şi îşi agăţă privirea de faţa celuilalt. Omul din Podul Rugilor continuă să-l privească în ochi: – Apropierea de numai câteva zeci de metri. Îţi simţeam şi spaima, şi suferinţa, şi umilinţa, şi pragul nebuniei, de care te apropiai uneori, şi strigătele care sfâşiau noaptea, toate astea m-au fleşcăit, mi-au stins ura. Poate mam gândit la anii mei de puşcărie... În gândurile mele, însă, te-am omorât de multe ori. Ce nu am aflat cu adevărat, şi nici nu cred că voi afla vreodată, este modul în care ai fi murit. Te-ai fi umilit, implorându-mă să nu te împuşc, sau m-ai fi înjurat, spunândumi s-o fac mai repede. Poate că moartea te-ar fi găsit deja mort, cine ştie?”. Glisările dintr-un univers în altul, din realul concret în universul bântuit de fantasme al imaginarului mitic, se însoţesc de înregistrarea acută şi atentă a frământărilor eroilor, prinşi într-o reţea dramatică de impulsuri subconştiente, de trăiri liminare, de percepţii mai mult sau mai puţin controlate. La limita dintre ficţional şi istorie, romanul Cei morţi înainte de moarte explorează ororile comunismului, înregistrând raportul instabil dintre victimă şi călău, dintre culpă şi expiere şi, mai ales, confruntarea protagonistului cu propriile sale fantasme şi limite. Moartea, timpul demonizat, istoria tragică, rezistenţa în faţa răului, valorile prieteniei şi ale iubirii, demnitatea percepută ca redută a fiinţei umane în faţa convulsiilor terorii comuniste – sunt temele privilegiate, recurente ale unui roman cu indiscutabilă miză etică. E vorba aici, înainte de toate, de recuperarea vocilor neauzite ale celor „morţi înainte de moarte”, a celor pentru care istoria înseamnă, deopotrivă, dramă individuală şi dramă colectivă. Arheologia simbolică pe care o întreprinde scriitorul presupune, în acelaşi timp, o imersiune în geografia concentraţionară românească, dar şi o investigare a reliefului interior al personajelor. Pentru Dinu Pădureanu, răpirea procurorului general Nicolae Alexandru Margine devine o formă de revoltă împotriva unui sistem carceral, o modalitate de revanşă simbolică, dar şi un mijloc de rezistenţă etică. De altfel, toposul rezistenţei, recurent în roman, are multiple forme şi moduri de realizare. Astfel, unele replici sunt cât se poate de revelatoare pentru capacitatea de ripostă, de rezistenţă a personajului principal: „numai cei care luptă trăiesc”; „liniştea nu e pentru aceste vremuri”, „înţeleg că nu-ţi place regimul, dar ai putea mima puţină înţelegere (…) Măcar tu eşti sincer. Nu te vei îmblânzi niciodată”.  Relaţia ambiguă, paradoxală, relativizantă dintre victimă şi fostul torţionar transformă scenariul epic într-un teritoriu etic al iertării şi al justificării morale, al sancţiunii şi al opţiunii existenţiale, romanul asumându- şi, în mare parte, o astfel de dialectică a iluziei şi adevărului, a identităţii şi alterităţii. Memoria are, în acest context, un rol privilegiat, în măsura în care lupta cu uitarea, capacitatea eroului de a recupera fragmente de timp, de umanitate, de istorie reprezintă o modalitate de restabilire a adevărului prin „poveste”, prin refugiul în narativitate, ca formă suverană de supravieţuire prin ficţiune. Traian Dobrinescu surprinde, însă, în roman, şi demisiile morale ale celor din jur, abjurările sau compromisurile celorlalţi. Chiar soţia lui Dinu Pădureanu, din dorinţa de a- şi proteja fiul, e nevoită să se căsătorească cu un reprezentant al sistemului comunist, Nicolae Zotea, care devine, la un moment dat, director general în Ministerul Planificării. Pe de altă parte, poveştile spuse de foştii deţinuţi politici (Sever Ardeleanu, Nicolae Carandino, Leon Kalustian, Marcel Stein, Mircea Teodor Duma) redau articulaţiile unei lumi apuse, nelipsită de palori agonice sau de reflexe tragice, aceste poveşti constituind pentru Dinu Pădureanu o modalitate de a-şi uita propria sa „poveste”, dramatică punere în abis a destinului personal prin recursul la destinul colectiv. Meandrele poveştilor, firul aparent dezordonat al relatărilor se concentrează în jurul destinului şi al conduitei personajului central, cel care îşi asumă recuperarea imaginii şi a destinului celor „morţi înainte de moarte”.  Sugestive sunt, pe parcursul romanului, modulările descriptive ale peisajului, surprinse cu naturaleţe, în strânsă conjuncţie cu avatarurile eului, existând un dialog subliminal între eu şi lume, plastic sugerat de scriitor („Lumina se limpezea de ultimii vălătuci de aburi; ceva măreţ era în acel tragic început al zilei, poate prima dimineaţă adevărată pe care o văzuse. Privirea i se opri pe faţa celuilalt. Nu-l cunoştea. Cu o voce pe care nu şi-o recunoscu, îl întrebă cine este, dar nu se auzi decât un lătrat de câine. Transpiraţia îi ţâşni prin toţi porii şi un văl cenuşiu i se aşeză peste ochi, întunecând dimineaţa albă şi cerul albastru de deasupra, când fu împins spre o chilie ascunsă între un pâlc de copaci şi gardul dinspre nord. Era din zid de cărămidă cu laturile de patru metri pe doi metri, iar deasupra, în tavan, un ochi mic, din geam mat, singurul loc pe unde ar putea intra lumina. Uşa din metal era deschisă; respiră adânc şi mai privi o dată în jur: o clădire cu prispă largă, ca un conac vechi, se ridica din partea de unde răsărise soarele, apoi, spre apus, aproape de pădure, un grajd lung cu fânar deasupra /…/ Privea cu nesaţ ritualul dimineţii şi o clipă fu de ajuns pentru a recunoaşte că era primul răsărit la care era martor”).  Demne de interes sunt, pe parcursul romanului, reprezentările miticofolclorice la care fac apel personajele. Exemplare, în această privinţă, sunt Podul rugilor, legendele cu lostriţe, dar şi accentele fantastice ale apariţiei morţilor familiei lui Dinu Pădureanu (tatăl, Sânziana), ce au, pentru personaj, calităţi protectoare. Exerciţiile de supravieţuire morală pe care le conturează, prin acest scenariu epic, Traian Dobrinescu au, dincolo de unele stridenţe retorice, deplină coerenţă narativă, legitimând un demers epic credibil, autentic, ferit de riscurile excesului de idealizare sau caricaturizare a lumii. Ideologicul, atât cât este, e validat cu promptitudine de modulaţiile discursului narativ, în carnaţia unor personaje credibil articulate, ce participă eficient la metabolismul estetic şi etic al romanului.