Trandavirea

[altmariustotal ortodox]

Cel de-al şaselea gând - al trândăvirii (akediei)

Când trândăvirea se va oşti puternic asupra noastră, în mare război va ajunge sufletul. Cumplit este acest duh, preagreu, fiindcă e însoţit de duhul întristării şi îi ajută. Pe cei ce petrec întru liniştire, acest război îi bântuie cu tărie. Când valurile acelea crâncene se ridică asupra sufletului, omului i se pare în ceasul acela că nu va mai primi vreodată izbăvire de dânsele - însă gândurile acestea, că astăzi este rău, iar în zilele următoare va fi şi mai rău, i le insuflă vrăjmaşul, şoptindu-i că este părăsit de Dumnezeu şi că Acesta nu poartă grijă de el sau că se întâmplă aşa ceva în afara Purtării de grijă dumnezeieşti şi numai cu el, iar cu ceilalţi nu s-a întâmplat şi nu se întâmplă aşa ceva. Insă nu e nicidecum aşa.

Fiindcă nu numai pe noi, păcătoşii, ci şi pe Sfinţii Săi, care din veac au plăcut înaintea Lui, Dumnezeu, ca un Părinte iubitor al fiilor Săi, îi învaţă cu toiagul duhovnicesc, ca să sporească în virtuţi. Şi în curând, negreşit, se va întâmpla o schimbare, şi după aceea o cercetare, şi milă dumnezeiască, şi mângâiere. Căci după cum nu crede omul într-acel ceas cumplit că va putea răbda până la capăt în nevoinţa vieţuirii celei bune, ci pe toate cele bune i le arată într-o lumină urâcioasă vrăjmaşul, tot aşa după schimbarea aceea totul i se pare bineplăcut, iar toate necazurile de mai înainte parcă nici n-ar fi fost, şi se face osârdnic spre cele bune, şi se minunează de schimbarea în bine.

Si nicidecum nu vrea să lase calea virtuţii, întelegând că Dumnezeu, din mila Sa, îi rânduieşte acestea spre folos, aducând aşa ceva asupra lui, ca să-l înveţe, tocmai din dragoste - şi se înflăcărează către dragostea de Dumnezeu, ştiind în chip vrednic de crezare că credincios este Domnul şi niciodată nu va îngădui să fim ispitiţi mai presus
de puterile noastre (I Cor. 10,13). Iar vrăjmaşul nu poate să ne facă nimic fără îngăduinţa lui Dumnezeu, fiindcă el întristează sufletul nu cât vrea, ci cât îi dă voie Dumnezeu. Şi, pricepând din cercare lucrul acesta, omul se înţelepţeşte în urma schimbărilor suferite şi rabdă cu vitejie gândurile acestea cumplite, ştiind că dragostea de Dumnezeu călugărului se vădeşte tocmai prin aceea că rabdă acestea cu vitejie - şi aşa ajunge la sporire. Pentru că nimic altceva nu-i aduce călugărului cununi cum îi aduce trândăvirea, dacă se va sili fără a slăbi spre această lucrare dumnezeiască, a zis Scărarul.

Când se întâmplă războiul acesta cumplit, se cuvine să ne întrarmăm cu tărie împotriva duhului nerecunoştinţei, ba să ne temem şi de hulă, fiindcă prin toate acestea ne luptă atunci vrăjmaşul; şi omul se umple atunci de îndoială şi temere, şi diavolul îi insuflă că nu este cu putinţă să fie miluit de Dumnezeu şi să primească iertarea păcatelor, să se izbăvească de muncile cele veşnice şi să se mântuiască. Şi de alte gânduri rele e bântuit, pe care a le însemna în scris nici nu e cu putinţă - şi fie că va citi, fie că se va îndeletnici cu vreo slujire, nu îl părăsesc. Atunci se cuvine a ne sili cu tărie, pe cât ne stă în putere, ca să nu cădem întru deznădejde şi să nu ajungem nepăsători faţă de rugăciune - şi, dacă vom putea, să cădem în rugăciune cu faţa la pământ, lucru care este foarte folositor. Rugăciunea, precum grăieşte Varsanufie cel Mare, să fie aşa: „Doamne, caută spre necazul meu şi mă miluieşte! Dumnezeule, ajută-mi mie, păcătosului!", şi precum învaţă să ne rugăm Sfântul Simeon Noul Teolog: „Nu îngădui asupra mea, Stăpâne, ispită, sau necaz, sau boală mai presus de puterea mea, ci uşurare dă, şi tărie, ca să pot răbda cu recunoştinţă." Iar uneori, ridicând ochii către cer şi tinzând către înălţime mâinile, să ne rugăm împotriva acestei patimi precum a poruncit Fericitul Grigorie Sinaitul, căci pe aceste două patimi el le-a numit „cumplite" - am în vedere curvia şi trândăvirea.

Şi aşa nevoindu-te, şi spre citire să fii osârdnic pe cât se poate, şi spre lucrul de mână să te sileşti, fiindcă acestea sunt ajutători mari în vremea nevoii aceleia. Se întâmplă uneori ca nici de acestea să nu-ţi îngăduie patima să te ajuţi; atunci apăsarea este mare, şi de tărie multă este nevoie, şi să năzuieşti din toată puterea spre rugăciune.

Iar împotriva duhului nerecunoştinţei şi hulei se cuvine a grăi astfel: „Piei, satano; Domnului Dumnezeului meu mă închin şi numai Lui Ii slujesc (v. Mt. 4,10), şi toate cele dureroase şi mâhnicioase le primesc cu recunoştinţă, ca pe unele ce sunt trimise de El spre tămăduirea greşalelor mele, precum este scris: Mânia Domnului o voi suferi, fiindcă am păcătuit înaintea Lui (Mih. 7, 9).

Iar nerecunoştinţa şi hula să se întoarcă pe capul tău, şi pe tine să te tragă Domnul la răspundere pentru asta. Piei de la mine! Dumnezeu, Care m-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, să te surpe pe tine". Iar dacă şi după aceasta tot te va necăji, mută-ţi gândul la un alt lucru dumnezeiesc sau omenesc. Sufletul care vrea să placă lui
Dumnezeu trebuie, după cum scrie Sfântul Macarie, să se ţină în primul rând de răbdare şi de nădejde. Căci asta este viclenia răutăţii vrăjmaşului: să ne insufle trândăvire, ca să se depărteze sufletul de nădejdea în Dumnezeu. Căci niciodată nu îngăduie Dumnezeu ca sufletul care nădăjduieşte în El să fie biruit de necazuri, pentru că El ştie toate neputinţele noastre. Dacă şi oamenii ştiu câtă povară poate să care un catâr, câtă - un măgar şi câtă - o cămilă, şi îl încarcă pe fiecare după puterea lui, iar olarul ştie câtă vreme să ţină în foc vasele ca nu cumva, stând prea mult acolo, să crape sau, nefiind ţinute destul, să nu fie bune de nimic; dacă şi omul are înţelegere ca aceasta, cu atât mai bine, şi nemăsurat mai bine, ştie înţelegerea lui Dumnezeu câte ispite se cuvine să îndure fiece suflet ca să ajungă încercat şi potrivit pentru împărăţia cerurilor, şi nu numai pentru slava cea viitoare să se învrednicească, ci şi aici de mângâierea de la Duhul Cel bun.Ştiind aceasta, se cuvine să răbdăm cu vitejie, liniştindu-ne în chilia noastră.

Se întâmplă să fie nevoie şi de om foarte încercat în vieţuirea călugărească şi care aduce folos prin împreuna-vorbire, după cum zice Marele Vasilie. Pentru că deseori, spune el, trândăvirea din suflet se poate împrăştia de la cercetarea care se face la vreme potrivită şi fără de păcat a unora ca aceştia şi de la împreună-vorbirea cea cu măsură, fiindcă aceasta, întărind sufletul şi aducându-i puţină tihnă, îi dă putinţa să purceadă mai cu osârdie la nevoinţele bunei cinstiri. Totuşi este mai bine a răbda atunci fără a ieşi din chilie, liniştindu-te, zic Părinţii, ca unii care au priceput din cercare lucrul acesta.

SFÂNTUL NIL SORSKI

Fragment din cartea "SCRIERI ASCETICE"

Cumpara cartea "SCRIERI ASCETICE"