În ultima vreme, de câte ori am vrut să scriu despre un subiect, m-am surprins gândindu-mă dacă e bine, dacă e corect sau safe, dacă nu „se supără cineva“ ș.a.m.d. Trăim în era suspiciunii indiferente: lumea a devenit tot mai atentă la ce spui, gata mereu să sară ca arsă la orice poate să pară afront, ofensă, dar, în același timp, nimeni nu ascultă pe nimeni cu adevărat. E un zgomot continuu de idei și păreri care par să supere pe toată lumea, dar de care, de fapt, nimănui nu-i pasă. Și cum întâlnirile virtuale sunt tot mai frecvente, pare că oamenii au nevoie de „partide“ de scandal sau discuții contradictorii undeva în social media, de multe ori axate pe injurii și atacuri la persoană, și nu pe analiza reală a unor opinii; confruntări care se încheie cu fiecare „tabără“ plecând mulțumită de sine și cu propria idee fixă neschimbată. Polarizarea societăților, în special politică, a fost analizată și mult discutată de-a lungul anilor, încercându-se găsirea unor caracteristici culturale, emoționale, intelectuale ale celor mai dispuși să-și schimbe opinia, față în față cu ale celor mai degrabă încremeniți în părerea lor.
Am observat tot mai des de o vreme, chiar și înainte de haosul pe care îl traversăm, că oamenii nu te ascultă. Nu mă gândesc, desigur, la obsesia din copilărie că tot ce spun trebuie să aibă o replică, pe loc și la obiect. Am verificat cel mai bine acest fenomen de necontestat în relația cu pacienții, acolo unde interlocutorul este, nu-i așa, „obligat“ să mă asculte. De multe ori, ceea ce explicam în detaliu și fără să abuzez de limbajul medical specializat intra pe o ureche și ieșea pe cealaltă. La sfârșitul consultației, la o zi, două sau trei, primeam întrebări legate de detalii pe care le expli ca sem/spu sesem, ba chiar le și scrisesem în scrisoarea medicală. Să fie de vină vocea, tonul, prestanța, limbajul? Cum am aflat lucruri asemănătoare de la foarte mulți colegi, am extins „investigația“. Am găsit un articol (printre sutele) de Ingrid Wickelgren (Scientific American, „The Education of Character: Carefully Considering Craisins“; 2012) care explică foarte clar ce se întâmplă în creierul nostru, de unde apare bruiajul (chestiuni elementare de comunicare, disciplină pe care am și studiat-o, de altfel, pe când lucram la UMF). În primul rând, interlocutorul trebuie să asculte ca să preia cuvintele care apoi sunt procesate cu ajutorul working memory – fiecare cuvânt este memorat și înțeles separat pentru ca apoi să rezulte fraza finală – combinația lor. Ușor de remarcat că, dacă unul sau mai multe cuvinte nu sunt percepute corect, sarcina este mai dificilă. Să nu uităm că și cel ce comunică o idee poate să o facă trunchiat, neclar sau greșit. Pe de altă parte, există mereu o serie de factori de mediu care distrag constant atenția. Omul modern este setat să fie distras de o grămadă de stimuli, bombardamentul acestora fiind în ziua de azi normalul. Tot la cabinet, avut situații în care pacienții refuză să închidă telefonul mobil pentru că așteaptă un mesaj foarte important (de exemplu, dacă soția a parcat corect mașina!), deschid wiki în timpul consultației ca să verifice ceea ce le spun, răspund la mesaje sau sună să întrebe jumătatea de acasă ce fel de simptome au avut ei înșiși.
Am senzația că nu mai putem trăi fără device-uri – și aici nu mă exclud cu totul nici pe mine. Ca urmare, de multe ori o discuție, profesională sau nu, lasă o senzație de superficial, de incomplet, mereu parcă lipsește ceva. Totuși, conflictul se iscă atunci când sesizăm că ideea de cealaltă parte e în contradicție cu a noastră, reacționăm rapid, dar nu pentru a analiza situația, ci doar pentru a contracara ceva ce ne perturbă liniștea. „A knowing mind“ precede prezentul super-tehnologizat și se referă la faptul că o persoană intră în orice situație cu un bagaj de impresii, informații și credințe, evident personale, ceea ce este normal, dar de foarte multe ori nu are nici cea mai mică înclinație să le schimbe, să le pună la îndoială, să le analizeze. Aici apar și dorința și nevoia continue de validare, care se obține urmărind doar părerile concordante cu ale noastre. Dar problema cea mai mare apare atunci când nu mai credem nici măcar părerile celor mai avizați decât noi, și aici mă întorc la experiența personală, fără absolut nicio legătură cu pandemia. Nu o dată, mi s-a „demonstrat“ în cabinet că habar nu am de tratamentul diabetului sau al hipertensiunii arteriale. Fiecare este ferm convins că sursa lui este singura corectă și ascultarea celuilalt este inutilă. În chestiuni de politică, medicină, fotbal, toți, de la vlădică la opincă, deținem adevărul suprem.
Ajung, astfel, la subiectul acestor rânduri – persoanele toxice din jurul nostru (poate chiar noi înșine?), cele care ne influențează viața uneori mult mai mult decât am vrea, și care în vremuri dificile devin și mai vizibile. Spuneam că am ezitat să abordez tema nu doar pentru că, având tangențe clare cu psihiatria, nu este specialitatea mea, ci și pentru că însăși noțiunea de toxic person a fost contestată de unii specialiști. Care ar fi caracteristicile acestor persoane? Sunt cele care îți dau mereu emoții înainte de o întâlnire – oare azi în ce toane o să fie? Fără să vrem, avem o stare de anxietate, dorința de a le face mereu pe plac sau tendința de a păși ca pe ouă în preajma lor. Sunt persoanele care manipulează constant, transmițând ideea că cei din jur le datorează ceva, și cer – cer mereu favoruri și servicii, dar în așa fel încât ceilalți ajung rapid să creadă că așa este normal și e chiar de datoria lor să îndeplinească acele cerințe. Situația aceasta este foarte des întâlnită la locul de muncă, dinspre șef către subalterni. De-a lungul experienței în spitale, am avut frecvent această relație cu profesorii noștri – chiar glumeam cu sistemul „burghezo-moșieresc“ al școlii medicale, adânc înrădăcinat; și nu, nu era vorba despre învățat medicină. Dar am observat genul acesta de relații și în alte medii. Viața literară nu e ocolită. Am văzut cum se alunecă de la amiciție cu ieșit la cafele și spectacole către dușmănie irațională și bazată pe nimic, izvorâtă din refuzul, la un moment dat, de a mai îndeplini toate „sarcinile“ aberante impuse în baza zisei prietenii. Sunt persoane care proiectează asupra celorlalți propriile stări, astfel încât aceștia ajung să se justifice pentru ceva ce nu au făcut niciodată – „De ce te porți așa? Ce ai avut toată ziua? Ești nervos/nervoasă pe mine?“ Au mereu nevoie de ceilalți, problema lor este vitală, catastrofală (rar este așa!) și lumea fuge să-i ajute, lasă orice altceva ca să arate că „îi pasă“. Orice îndrăzneală de a critica vreun gest al acestor persoane e catalogată ca tendință asasină. Dreptatea e de partea lor automat, nu își cer niciodată scuze pentru că ei, nu-i așa?, nu greșesc niciodată și nu de puține ori persoanele din jurul lor ajung să își ceară ele scuze pentru o vină inexistentă. Nu vi s-a întâmplat să auziți o întâmplare povestită de o astfel de persoană și să rămâneți complet șocați de faptul că nu avea nicio legătură cu realitatea și, totuși, să nu puteți dovedi nimic? Ba, mai mult, să ajungeți să vă îndoiți de adevărul vostru și chiar să vă gândiți că, pe undeva, aveți sigur o vină. Sau, dacă aveți o reușită, persoanele cu pricina găsesc vorbele potrivite să vă taie tot elanul, dar, dacă ceva merge prost, sunt primele care vor detalii. Țin minte o scenă – câștigasem un grant, în anii cei mai buni din UMF (pentru mine), chiar înainte de criza din 2008, și îmi cumpărasem un monitor nou (de altfel, pus pe listă, oficial, chiar de UMF). Eram foarte înfoiată în pene de reușita mea, era primul monitor nou, plat, pe care îl aveam. Atunci a intrat o colegă – „rang superior“: „Chiar crezi că monitorul ăsta te face alt om? Te simți mai bine cu el?“ Un alt exemplu este felul în care folosesc cuvinte banale, nevinovate aparent, dar pe un ton extrem de sugestiv (otrăvit?), iar dacă obțin o reacție negativă se miră – dar ce am zis? De exemplu – trimiți o fotografie cuiva și replica vine imediat „parcă spuneai că ții cură de slăbire“ sau „de ce ai slăbit așa, ești bolnav?“. Reiau probleme de care tu ai și uitat între timp și disecă subiectul cu detalii incredibile, revenind mereu și mereu asupra acelorași „probleme“, de cele mai multe ori „provocate“ de celălalt. Te analizează constant – tonul vocii, cuvintele alese, poziția corpului, hainele, îi judecă non stop pe cei din jur și folosesc expresii dezarmante de genul „așa ești tu“, „tu mereu faci așa“, „tu niciodată nu ai grijă“ și multe altele (Kimberly Drake, psychcentral.com, „What’s a Toxic Person and How to Deal with Them“; 2021).
Cuvântul „toxic“ a fost numit de Oxford Dictionaries Word of the Year în 2018. În com portamentul uman, el descrie o per soană manipulatoare, avidă de control, centrată excesiv pe sine și care mereu are nevoie de ceva de la ceilalți, dar comportamentul poate fi subtil și greu de detectat, căci o astfel de persoană stăpânește arta prefăcătoriei, a minciunii perfide. Pe de altă parte, ea induce celorlalți anxietate, stres, scăderea stimei de sine, sentimente de vină – în general distress. Sursa acestor comportamente se pare că este tocmai lipsa respectului de sine și modificări de personalitate care aparțin tulburării narcisiste. Nu mă erijez în psihiatru, doar trec în revistă situații foarte frecvente în viața de zi cu zi, de la familie la locul de muncă, situații care ne storc de energie și ne fură liniștea fără să ne dăm seama. O situație istorică specială, fie ea pandemie, dictatură sau război, accentuează aceste personalități care au un teren propice să se desfășoare și care fură energia celor din jur, îi stresează pe toți în plus față de zgomotul constant venit dinspre politic și media.
Ca să închei în tonul polarizării societății de care vorbeam la început, avem și toxicitatea pozitivă – viața este mereu perfectă, niciodată nu discutăm problemele, nici ale noastre, dar nici ale celorlalți, ca să nu ne încarce negativ. Aceste persoane depun un efort constant de a demonstra că viața e perfectă și frumoasă – cel mai simplu și la îndemână exemplu este cel al fericirii de facebook, cu poze perfecte ale unor familii perfecte în case perfecte, apusuri perfecte din cele mai frumoase vacanțe, pisici perfecte. În tot acest amalgam de știri, oameni toxici, oameni fericiți, oameni triști, încercăm să rămânem lucizi și pare din ce în ce mai greu.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius