În prima parte a textului (vezi aici) spuneam că reziliența ideilor de tip comunist (nihilist/socialist) decurge din faptul că rezultatele efective ale punerii lor în practică sunt oarecum contrare a ceea ce s-a sperat și intenționat la început; așadar, ce e mai firesc pentru generațiile următoare – care trăiesc doar consecințele, dar nu mai cunosc iluziile cu care s-a pornit la drumul sfârșit în groapă – dacă nu să și le facă din nou în termenii inițiali? Când impunerea libertății, egalității și tovărășiei au generat supunere, sărăcie universală egal distribuită de o minoritate privilegiată și suspiciune generalizată, nu e normal ca cei născuți în supunere, în sărăcie sub privilegiați de partid și de stat și în suspiciune să caute din nou libertate, egalitate și solidaritate? Și, tributari instrumentarului conceptual modern, nu e cel mai la îndemână să cadă în aceeași capcană și să o facă pe căi similare primei încercări, cea care i-a adus unde i-a adus?
Schematic, caracteristicile ideii nihiliste, regăsite în toate ipostazele sale – de la socialismul revoluționar al secolului 19, la comunismul ideologic al primei jumătăți a secolului 20, trecând prin revoluția sexuală ’68 și ajungând la liberal-progresismul cultural de azi, se regăsesc în următorul tipar:
- distrugerea și negarea credinței/religiei (“opiul popoarelor”) – ateism
- distrugerea religiei instituționalizate, adică a Bisericii („traficanții” opiului pentru popor) – anticlericalism
- diluarea, controlul sau desființarea proprietății private – considerată a fi generatoare de inegalitate și egoism (de la simpla confiscare/expropriere până la formele mai subtile ale prezentului de preluare a prerogativei dispoziției de bun prin diferite reglementări a modului de utilizare; de altfel, noul mediu virtual se pretează perfect pentru noi forme de anihilare a proprietății – vezi aici)
- distrugerea moralei tradiționale („burgheze”) – ca fiind învechită și generatoare de constrângeri – și înlocuirea acesteia cu o morală nouă, revoluționară și eliberată (emancipată)
- diluarea (chiar anihilarea) familiei „burgheze” (tradiționale), familia fiind o reflexie la nivel social a ideii de „egoism” de grup (prin atașament) și proprietate (posesivitate), concurent al revoluției în loialitatea membrilor și vehicul de perpetuare a vechilor virtuți, ce trebuie înlocuite cu cele noi
- anihilarea ideii de țară, de state suverane distincte; internaționalism, revoluție mondială (globală, am zice azi), desființarea granițelor, atașamentul de patrie sau națiune fiind considerat retrograd, artificial, motor al războaielor și al subminării ideii de umanitate
- gândire colectivistă, în termeni de clase, categorii, minorități, uitând omul concret.
Vă sună cunoscut? Nu, nu vi se pare, chiar așa e. (Diferențele legate de bunăstarea materială țin de punctul de start diferit al fiecărei ipostaze ideologice: actualul liberal-progresism a apărut în occident pe un cu totul alt nivel de acumulare preexistentă și de bună-funcționare inerțială a instituțiilor și caută să se insinueze treptat, spre deosebire de societățile relativ precare ale vechii Rusii din 1917 ori ale Europei de Est din 1945, unde impunerea ideilor socialiste a fost bruscă și brutală).
Obiectivul declarat al revoluției e distrugerea ordinii vechi – tradiționale, naturale sau divine, considerată a fi învechită și generatoare de nedreptăți și constrângeri inacceptabile potențialului uman – și făurirea (dintr-odată, în cazul comunismului, iar în cazul progresivismului actual, graduală) unei ordini noi, pe baze raționale/științifice, aptă să instaureze varianta optimă de societate, cea mai bună dintre lumile posibile și substitut palpabil al împărăției din ceruri promisă de religie.
Mai precis: libertate (înțeleasă ca eliberare de sub constrângerile moralei și religiei), egalitate (prin desființarea proprietății, averii, acumulării personale și a mizelor și mobilurilor nemateriale, cum ar fi posesivitatea reflectată în familie etc) și fraternitate (unanimitate întru utopie).
Ca procedeu, acționează de pe poziții insurgente și violente: fie că vorbim de violență hard (proto-terorismul anarhist rus – modelul tuturor terorismelor ulterioare, inclusiv al diferitelor brigăzi roșii de după război) sau soft: mișcări de rebeliune civică de tip Occupy, Resist, Antifa, acte de intimidare și hărțuire online sau off-line (demascări, etichetări, umiliri, linșaj) pentru a împinge populația spre conformare, autocenzură și autodelimitarea jenată (sau speriată) de zonele semnalizate cu “Interzis: partea proastă a isoriei”, adică de valorile tradiționale, naturale ori religioase: sunt decretate ca fie vechi, fie stricate.
Narațiunea principală – căci omul are nevoie de o poveste, cu un Bine care luptă cu un Rău – prin care se vând publicului socialismele revoluționare este cea a “eroilor modernizatori”: socialiștii (comuniștii, liberal-progresiștii) sunt pasămite aflați în avangarda viitorului (Viitorul – bun!) și nevoiți să impună binele peste voința majorității ignorante și înapoiate (Trecutul, Tradiția – rele!), care nu-și cunoaște interesul și trebuie împinsă de la spate uneori cu biciul (“Împușcați-i pe conspiratori și șovăielnici fără să întrebați pe nimeni” – Lenin), alteori atrasă cu zăhărelul (“Imagine” – Lennon).
Categoriile principale ale limbajului țin de mitologia progresului: ce ține de viitor e asociat Binelui și poartă un nume – “modern”, ce ține de trecut e pus la zid: “prejudecată”, “obscurantism”, “bigot”, “înapoiat”.
În toate formulele (de la comunism la liberal-progresivismul zilelor noastre) e implicat un spirit ingineresc, de modelare din exterior, intervenționistă, a lumii văzută ca mecanism: de la stahanovismul barajelor hidroenergetice, la ingineria socială, culturală și antropologică (vezi mișcarea transgen) din prezent.
Esențială și intrinsecă modernității revoluționare e credința într-o legitate a istoriei, legea fiind aceea a progresului implacabil al societății (de aceea este inerent legată de evoluționism, de care în mod absolut nu se poate lipsi), paradigmă inversă celei tradiționale, care începe cu o cădere a omului din paradis și se îndreaptă spre un sfârșit al unei lumi pervertite. Modernul în general și revoluționarul în special pleacă cu un handicap intrinsec și autoreferențial: e incapabil să vadă istoria altfel decât ca pe o evoluție pozitivă, de la rău spre bine, de la greu spre ușor etc.
Procesul “înnoitor” are, evident, nevoie de niște aleși care să-l conducă, de un grup revoluționar “conștient de rolul său istoric”, care vorbește în numele celor ce întruchipează Binele (proletariatul, imigranții din lumea a treia, minoritățile sexuale ori rasiale șamd) în lupta lor pentru eliminarea Răului (deținătorii de capital, cetățenii fostelor state colonialiste, tradiționaliștii albi); un grup revoluționar din care ar trebui ca toți, odată luminați, să dorim să facem parte sau cu care să ne înfrățim, generalizând, astfel, transformarea societății.
Revoluționarii au această perspectivă optimistă a legii progresului social – o lume mai bună în viitor e inevitabilă. O astfel de perspectivă e greu de schimbat: sunt fie tineri, (iar optimismul e apanajul tinereții), fie în vârstă dar imaturi (și nu putem aștepta înțelepciune de la ei), fie intelectuali sau, în orice caz, oameni instruiți – iar orgoliul de a fi în avangarda istoriei îi orbește.
În orice caz, de pe poziții minoritare în societate, revoluționarii violentează convingerile pasive ale majorității și reușesc deseori să-și impună ideile, pe care le validează fie prin forță, când au prilejul, fie chiar prin fraudă; de exemplu, prin apel la știință – ideologizată și uneori manipulată prin cointeresare; sau prin invocarea viitorului luminos – nu mai suntem în evul mediu întunecat!; ori prin falsificarea interpretării poziției majorității – spre pildă, neîntrunirea cvorumului la referendumul pentru securizarea definiției naturale a căsătoriei a fost cumva tradusă mediatic ca un soi de acord tacit al populației pentru parteneriate gay similare căsătoriei.
Rar acced la putere prin voința liberă a majorității – de regulă au nevoie fie de o revoluție sau de un braț armat, fie de un vehicul diversionist; și, evident, de armata de fraieri utili, cum le zicea Lenin.
Și totuși, ce anume din această gândire o viciază? Care e păcatul ei constitutiv?
Cred că proiectul modern și morala modernă nu pot evita să sfârșească în nihilism și în variatele-i forme pentru simplul motiv că îl înlătură pe Dumnezeu, Logos-ul și Adevărul revelat, pentru a pune în loc, la temelia lor Rațiunea Umană. Înlocuiește Legea lui Dumnezeu (și Legământul Lui cu omul), cu Rațiunea Omului.
Or, asta înseamnă înlocuirea realului cu iluzia.
Spre deosebire de legea divină, care are substanță morală și spirituală (ne spune ce e bine, ce e rău, încotro ne îndreptăm, cu ce scop, cu ce mijloace și din ce cauză), rațiunea în sine nu are substanță: ea e simplu instrument, o funcție. Rațiunea e ca o mașină – te poate duce undeva, dar mai întâi e nevoie ca cineva să decidă încotro; e ca un sistem de operare – ai nevoia mai întâi de un dispozitiv pe care să îl instalezi și de niște parametri care să îi definească rostul, funcția, deciși dinainte.
Nu poți pune o funcție, un instrument – rațiunea – la temelia sistemului: temelia unei clădiri și zidurile sale sunt altceva decât mistria și scripetele; nu poți ridica o casă cu o macara ca fundație.
Prin urmare, eliminând sursa divină a fundației omului și a lumii, proiectul modern și noua morală – etica revoluționară a Omului Nou – nu au pus nimic în loc la temelie (căci rațiunea nu e substanță, ci doar instrument); e adevărat că valorile morale tradiționale au rămas, într-o oarecare măsură, în funcțiune (nici nu vor dispărea cu totul vreodată, sunt încrustate în chipul lui Dumnezeu după care este făcut omul), însă în societate au rezistat – cât mai rezistă – pe parcursul modernității mai degrabă inerțial și din ce în ce mai rezidual, iar nu asumat.
Lipsite de o temelie solidă (mai bine zis, lipsit de orice fel de temelie), Noua Morală și Utopia Viitorului Luminos nu se pot sprijini pe nimic – și atunci trebuie să se agațe de ceva: și se agață de rezultatul sperat – pe acesta îl dezvoltă, pe acesta îl proiectează. Nu e o bază pe care să stea, dar e un cârlig care – cred proiectanții – îi poate susține să nu se prăbușească (deși nu e limpede în ce stâncă îl înfig, de care Cer stă prins).
Așadar, în lipsa fundației se mizează totul pe proiect (proiecții), pe cum vor arăta lucrurile la final, iar nu pe temelia pe care suntem așezați – denunțată ea însăși ca iluzorie (“Nu există Dumnezeu!”).
Creștinul autentic și omul tradițional știu că nihilismul este Răul. Creștinului, lucrarea revoluției socialiste îi evocă mirosul lucrării satanei în anii care i-au fost dați să și-o împlinească pe pământ: schimonosirea lumească a ideilor evanghelice despre Împărăție, Rai, dragoste, iertare, frățietate, libertate, bine; pervertirea lor și înșelarea omului.
Dacă, prin negarea lui Dumnezeu și a Tradiției, proiectul modern pornește de la nimic și pune la temelie, ca substanță, nimicul, ideile nu vor putea sfârși decât în nihilism; iar toate proiectele modernității construite pe nimic, ci doar orientate spre iluzii – socialism revoluționar, anarhism, bolșevism, comunism (fie el leninist, stalinist, troțkist, maoist) sau actualul liberal-progresism, nu sunt decât ipostaze particulare ale nihilismului în înțelesul său originar și plenar scos la vedere în secolul 19.
Iar din nimic, nimic va ieși – ex nihilo nihil.
Căci, cum spune psalmistul (Psalm 52),
„Zis-a cel nebun întru inima sa: “Nu este Dumnezeu!”
Stricatu-s-au și urâți s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine.”
Pentru prima parte a analizei, click aici.
Sursă foto: The Economist
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius