Toma d'Aquino (4) - Substantele compuse: forma si materia

[altmariusideea]

. 4. Substanţele compuse: forma şi materia

Sculptură din secolul XVII a Sf. Toma de Aquino
Substanţele compuse sunt „mai uşor” de cunoscut şi de aceea metoda potrivită începe cu ele. Caracterul lor compus se datorează prezenţei unui factor multiplicator, cum ar fi materia. În cazul substanţelor sensibile, materia reprezintă principiul de individualizare faţă de specie, astfel încât specia „om”, de exemplu, cuprinde o multitudine de indivizi umani care au aceeaşi esenţă dar sunt numeric mai mulţi datorită materiei, care particularizează prin accidente. S-ar putea spune, în acest sens, că nu există doi indivizi identici, deşi esenţa lor este comună. Dar dacă lucrurile ar sta aşa, atunci fie ar fi imposibilă obţinerea definiţiei (căci materia şi determinaţiile accidentale nu ar „spune” nimic despre esenţă, făcând imposibilă cunoaşterea ascendentă), fie identitatea individului ar consta numai în accidentele sale, ceea ce ar face imposibilă justificarea sa ontologică şi, din punct de vedere creştin, ar pune în criză problema responsabilităţii individuale.

Toma încearcă să depăşească această consecinţă prin evitarea unei percepţii simpliste asupra aristotelismului. În acest sens, el spune că esenţa nu este predicată (în definiţie) numai cu privire la formă şi nici numai cu privire la materie. Dacă esenţa (pe temeiul căreia un lucru este denumit fiind) nu înseamnă numai formă, atunci ea reprezintă un compus al amândurora: „şi una, şi alta, deşi forma singură este, prin natura ei („suo modo”), cauza unui fiind compus de acest fel ”. Ceea ce trebuie să înţelegem de aici este că nu avem o identitate perfectă între esenţa inteligibilă (cauza) a substanţei compuse şi forma lucrului concret. Esenţa este cauza modului de fiinţare a fiindului, dar acest mod de fiinţare cuprinde şi materie. Compusul formă-materie care înseamnă fiindul reprezintă, am putea spune, un „efect” al esenţei. O consecinţă imediată a acestei teze ar fi că esenţa („cuprinzând” sau cauzând şi materia şi forma deopotrivă, adică individualul ca şi compus), este particulară şi nu universală (căci fiecare individ ar avea o altă esenţă, diferenţiată după determinaţiile materiale, ce ar trebui să fie cauzate în moduri particulare pentru fiecare individ). Numai înţeleasă ca separată de materie forma ar putea rămâne un universal. Altfel, în acest caz, ea trebuie considerată particulară, la fel ce şi individul. Aceasta înseamnă că universaliile nici n-ar putea fi definite, de unde consecinţa gravă că nici nu ar putea exista definiţii ale speciilor, ci numai pentru indivizii înţeleşi ca şi compuşi din formă şi materie, aceasta însemnând esenţa. O asemenea perspectivă ar însemna pluralism ontologic, fără îndoială de evitat.

Problema lui Toma, în momentul de faţă, este: cum am putea înţelege materia ca inclusă în fiind şi în acelaşi timp fiindul (adică materie plus formă) cauzat de esenţă, fără să fim nevoiţi să înţelegem şi esenţa ca o cauză particulară a individului? Altfel spus, trebuie să obţinem o perspectivă asupra esenţei astfel încât ea să cauzeze fiindul ca mod de a fi comun mai multor indivizi, nu pentru fiecare individ în parte (căci astfel esenţa ar fi individuală şi nu specifică). Sau, invers, avem nevoie să înţelegem materia astfel încât ea să rămână principiu de individuaţie numai pentru fiind, nu şi pentru esenţa fiindului.

Va trebui să asumăm două perspective asupra materiei. În primul rând, materia stă ca principiu de individualizare pentru fiind, iar în acest sens vorbim despre materie ca ceva ce desemnăm prin atribute şi indicăm drept ceva-aici-de-faţă: „acest os”, „această carne”, „corpul lui Socrate” etc. Este vorba despre materia în sensul de determinaţii sensibile actuale. În acest sens, materia individualizează, „maschează” forma (nesensibilă) sub înfăţişarea vizibilă a unui individ şi o numim, astfel, materie desemnată (lat.: „signata”). Va trebui să ştim, avertizează Toma, că „nu materia luată într-un sens comun este principiul individuaţiei, ci numai materia desemnată” . Aceasta nu este materia aşa cum fusese definită de Aristotel, ca „potenţă pură”, ci mai degrabă materia în sensul de material concret, al unei substanţe anumite (să zicem „Socrate”), „luată în considerare sub dimensiuni determinate”. De bună seamă că, înţeleasă astfel, materia nu poate fi cuprinsă în definiţie, prin urmare nu poate funcţiona nici ca principiu de individuaţie al esenţei. Cel mult, cu ajutorul ei l-am putea „defini” pe „individul cutare” (de pildă pe Socrate), deşi este absurd să gândim că individualul ar putea fi definit. Am avea mai degrabă o descriere de genul: „Socrate este acest om, el are pielea albă, părul scurt, nas cârn, etc”. Tocmai prezenţa acestor determinaţii concrete şi imposibil de generalizat (căci ele aparţin unui singur individ) înseamnă „materie desemnată”.

Celălalt sens, aristotelic, al „materiei metafizice” înţeleasă ca lipsă sau potenţă, este ceea ce Toma numeşte materia în „sens comun” sau ne-desemnată (lat.: „materia non signata”). Ea nu poate fi indicată sau descrisă tocmai pentru faptul că nu este actuală, nu este manifestă sub forma unor determinaţii sensibile. Acesta este sensul în care luăm materia atunci când construim o definiţie, căci în acest caz nu vizăm „acest os” şi „acest corp”, ci „osul” şi „corpul” în general, în măsura în care toţi oamenii au corp.

Diferenţa între cele două sensuri este şi mai clară dacă ne gândim că, atunci când, în definiţia omului vorbim despre „vietate însufleţită” (vietate însemnând corp plus suflet), termenul „corp” nu se referă la nimic concret: nici la corpul lui Socrate, nici la corpul lui Cicero, nici măcar la cel al lui Toma. Invers, când avem în faţă un corp anumit, ştim cu siguranţă că nu este cel vizat de definiţie. „Corpul lui Toma” este desemnat dar particular, în timp ce „corpul omului în general” este nedesemnat şi universal. Cele două sensuri ale materiei sunt prin urmare: a) materia desemnată (o materie particulară, deci principiu al individuaţiei) şi b) materia comună sau nedesemnată („materie universală”, care nu individualizează). Cu ajutorul acestei distincţii Toma oferă o soluţie pentru una din problemele fundamentale ale aristotelismului scolastic, de fapt o problemă eternă a filosofiei: cea legată de raportul dintre universal şi individual. La întrebarea „care este principiul individuaţiei?”, răspunsul tomist trebuie înţeles nuanţat: „materia în sensul de materie desemnată”.

Materia desemnată este elementul care individualizează, deosebind indivizii de aceeaşi specie între ei. Este substratul schimbării, cauzând generarea şi coruperea. Forma pe care o primeşte materia este actul. Deci, o substanţă (individual) este unitatea unei forme şi a unei materii desemnate. A cunoaşte o anumită fiinţă înseamnă a stabili ce este ea, a-i descoperi forma substanţială.

Materia comună sau nedesemnată este acea potenţialitate care, neactualizată, intră în alcătuirea definiţiei ca gen. Considerând acelaşi exemplu, atunci când spunem că „omul este o vietate raţională”, prin „vietate” înţelegem o substanţă cu corp şi suflet. Astfel, genul „vietate” cuprinde şi sufletul (forma oricărei fiinţe vii, exprimabilă prin termenul „animalitate”) şi corporalitatea (materia oricărei fiinţe, exprimată de Toma prin termenul lapideitate, din latinescul lapideitas, „pietricitate”, un termen menit a desemna orice corporalitate neînsufleţită). În alţi termeni, tot ai lui Toma, „corpul va fi genul fiinţei animate, deoarece în fiinţa animată nu se cuprinde nimic care să nu fi fost conţinut în corp în mod implicit” . În sfârşit, substanţele compuse (indivizii) au şi determinări accidentale, care nu pot exista în afara substanţelor. Accidentele nu pot fi decât în ceva (esse al lor este un inesse).