toamna

[Ionescu Ion]

toamna ne sfâşie inimile
cu tristeţea ei ruptă din foşnetul vântului,
cu ploile care ne inundă sentimentele,
cu amurgurile roşii
şi cu galbenul câmpiilor devastate de răcoarea celestă.
poveştile despre dragoste
repovestite la fereastră
par venite din adâncuri,
din scorburi de inimi
şi trec prin irişii noştri plopi, tei, cu mirosuri eminesciene,
alei, parcuri, dumbrăvi,
doruri după clipele când luam luna-n braţe
şi ne iubeam ca nebunii,
când ne culcam noaptea pe timp
si voiam să-l oprim din fuga lui,
îmbrătişaţi,
ca tristan şi izolda…

ce de naufragii în dragoste!
driade dezbrăcate de iluzii
dau foc bucuriei de-o clipă
şi se-afundă-n deznădejdi,
mugetul sirenei ar trebui să fie
un strigăt de triumf
care să taie acest spatiu
dintre noi si clepsidra timpului.
ziceţi că sunt lucruri insignifiante,
firicelul de iarbă în haosul toamnei
este însusi limba poemului
care plânge pe o petală în agonie,
linia verdelui intens ce se preschimbă în galben,
toate astea ziceti că sunt vechituri,
un fel de spumă de la suprafaţa realităţii?
o inocenţă demonică
ne mână spre aripa de vis a poemului
şi împreună cu dionysos,
într-o beţie plină cu fericirea mult visată,
ne dedulcim din bogăţiile toamnei
si din crăşmele lui auerbach,
jucând ca saltimbancii
pe coarda de argint a timpului.

1 septembrie 2010