Timpul prezent este momentul mantuirii

[altmariustotal ortodox]

Timpul este o caracteristică esențială a ființei umane, dar și a vieții veșnice. Din păcate, timpul a ajuns să fie cel mai mare dușman al omului. Tot mai mulți oameni îi auzi spunând: „Nu am timp!” Omul modern se scuză mereu că nu are timp și amâna pocăința, amână realizarea unor proiecte, dar și întâlnirea cu divinitatea. Bineînțeles că nu pentru toți oamenii, timpul a devenit o problemă, dar oricum, aceștia sunt majoritari. Și astfel, omul modern constată că prea repede trece timpul și, de multe ori intră în panică, pentru că nu mai are timpul suficient de a-și împlini destinul. Timpul absoarbe viața omului, precum plămânii oxigenul, în timp ce moartea pândește momentul oportun de a încheia socoteala cu viața. Oare viața este moarte sau moartea este viață?.

Pentru unii oameni, timpul se măsoară după curgerea firelor de nisip în clepsidră, după bătăile pendulei ori ale ceasului mecanic. Pentru alți oameni, timpul se măsoară mai ales în războaie, în acumulare de pământuri, de bani, arme ori armate, în biruințe militare și diplomatice. De reținut este faptul că nici una din aceste măsurători ale timpului, dar și ale istoriei nu țin de firea lucrurilor. Tocmai că firea lucrurilor și fenomenelor se desfășoară după alte legi, care vin din vechimea istoriei omenirii. Viața omului, de la începutul omenirii se desfășoară urmând cursul unui crug. Ce este crugul? Crugul nu este altceva decât acea devenire a ființei umane, o zidire în urcarea rotită a stelelor în infinitul bolții cerești. De pildă, nașterea, creșterea, educația, munca, moartea ființei umane sau creșterea, moartea și renașterea firelor de iarbă. Crugurile înscriu în cartea veșniciei drumurile picăturilor de apă, în râuri și bălți, în lacuri și mări, în rouă, ceață și nori, în ploi și zăpezi... Vechea cultură românească folosea o astfel de gândire și, ca urmare, altfel de înțelesuri – ale cuvintelor, ale ființei, față de ceea ce are lumea astăzi. Felul în care se priveau atunci lumea și existența este mai greu de înțeles acum. Crugul, de pildă, arătând mișcarea firească a unui lucru, arată și împlinirea acelei mișcări, plinătatea și desăvârșirea ei.

Creștinul nu poate exista în afara timpului. Din experiențele spirituale trăite în viața creștină, omul rămâne doar cu chemarea interioară, care de obicei este prea slabă, pentru a putea birui resentimentele și patimile care-l duc spre alergarea și zbaterea atât de pătimașă a lumii. Și totuși, această chemare are rostul ei adânc. Pentru că ea este chiar chemarea firii originare a ființei umane însetată de dorul divinității Nu în zadar, un sfânt numea timpul „distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului”.

Trăirea creștinului în Hristos trebuie să fie simplă, curată, dar intensă, în așa fel încât timpul trecut și timpul viitor să ne intereseze prea puțin sau chiar deloc. Primordial pentru un creștin trebuie să fie timpul prezent, care este și momentul mântuirii personale. De ce? Pe de o parte, pentru faptul că atât amintirile din trecut, cât și cele din viitor stârnesc patimile din om, pe de altă parte, pentru faptul că de timpul trecut ca și cel din viitor se folosește foarte mult diavolul care te ispitește cu dulceața amintirilor trecute și te îmbată cu parfumul viitorului. (Ce bine era atunci... Ce bine ar fi dacă...). De aceea trebuie să prețuim timpul prezent, fiind un timp propice pentru mântuirea personală. Sfinții Părinți ne spun că în starea în care te găsește moartea, în acea stare vei petrece și viața veșniciei. Adică, dacă moartea te găsește într-o stare de pace, de blândețe, de bunătate, de mulțumire, de bucurie, de iubire..., sufletul tău va primi cununa vieții veșnice în Rai. Iar dacă moartea te găsește într-o stare de păcat, de tristețe, de nemulțumire, de pizmă, de ură..., sufletul tău va merge la osânda cea veșnică, în iad.

Iată cât de importantă este starea sufletească a prezentului. Pentru aceasta, Sfinții Părinți ne învață să avem permanent o stare de pace și de iubire față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Cu cât iubirea noastră față de ceilalți oameni este mai mare, iubirea față de Dumnezeu crește în urcarea pe scara desăvârșirii duhovnicești. Așa, după cum ne spune și Apostolul Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!”. Îmi aduc acum aminte de o întâmplare nefericită cu fratele după trup al Părintelui duhovnic Arsenie Papacioc, pe care îl ucide un om, iar la judecata de la tribunal a fost chemat și părintele. La final, judecătorul îl întreabă pe părintele dacă are ceva de spus, iar duhovnicul se repede la inculpat îl îmbrățișează și îi spune: „De acum, tu ești fratele meu!”. Aceasta este iubirea creștină.

Așadar, creștinul ortodox trăitor în Hristos nu ar trebui să-și mențină vii amintirile trecute, ci doar momentul venirii harului lui Dumnezeu, bucuriile Duhului Sfânt și să povestească din experiența personală numai lucrurile folositoare pentru urcușul duhovnicesc. Timpul prezent este al omului, timpul trecut și cel din viitor este al lui Dumnezeu, pentru că El șterge păcatele trecutului și ne pregătește lucrurile care ne sunt folositoare pentru mântuire. Acest lucru este mult mai evident în viața monahală. Simplitatea și sinceritatea vieții creștine ortodoxe conferă o cunoaștere desăvârșită a lui Dumnezeu, concomitent cu atragerea harului lui Dumnezeu și a darurilor Duhului Sfânt.

Doamne, ajută!

Ștefan Popa