TIMPUL LECTURII

[altmarius]

 - OVIDIU IVANCU

http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/112_via-a-romaneasca-9-2016/61...

Îmi amintesc că, de la bun început, ceea ce m-a fascinat în literatură a fost raportul fluid, ludic pe care Povestea îl întreţine cu Timpul, cu ideea de timp, mai degrabă. Fireşte, pe măsură ce m-am lămurit în legătură cu timpul proustian, cu viziunea lui Blaga sau cu cine ştie ce alte teoretizări şi filozofări legate de Timp, extazul s-a mai domolit… El a îmbrăcat, din păcate, haine convenţionale şi, pentru că acum curiozităţile mele iniţiale poartă etichete, se supun convenţiilor şi limbajelor de specialitate (sunt, carevasăzică, ordonate), au căpătat o oarecare morgă, nemaifiind în stare să excite atât de tare imaginaţia, ca în momentul originar al apariţiei lor. Totuşi, dincolo de şi lăsând la o parte orice conceptualizări, ideea că există un produs uman care are capacitatea de a împături şi despături timpul, cu mult înainte ca vreun om de ştiinţă să se fi gândit măcar la asta, e remarcabilă.
Avem, aşadar, timpul povestitorului, al scriitorului, timpul poveştii, apoi, timpul fiecărui personaj şi, mai presus de toate, căci el este într-adevăr o enigmă încă insuficient cercetată, avem timpul lecturii, momentul precis în care un text este lecturat. Dacă despre timpul poveştii şi al autorului ei se pot spune multe, de treaba aceasta ocupându-se criticii şi istoricii literari, timpul lecturii e cu desăvârşire volatil. Nu înseamnă, însă, că trebuie ignorat, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, timpul lecturii este cel esenţial, el distorsionează definitiv şi ultim toate celelalte timpuri, forţându-le să i se supună. Timpul lecturii este şi singurul care produce efecte concrete. Societăţile umane, prin liderii lor, sunt animate de idei care se nasc în timpul lecturii. Cărţile în sine, cu autorii lor cu tot, n-ar valora mare lucru dacă n-ar fi actualizate perpetuu, odată cu fiecare citire.
Personajele filmelor post-apocaliptice au, invariabil, momente când descoperă prin vreun ungher de buncăr o carte cu file îngălbenite. În 2044, într-un viitor distrus de o molimă ce ameninţă însăşi existenţa speciei umane, supravieţuitorii din „12 Monkeys” nu-l citesc pe Shakespeare aşa cum îl citise Charlotte Brontë (care şi citează copios din el, în „Jane Eyre”). E acolo altceva; e nostalgia cu care niciun cititor nu poate empatiza pe deplin decât în momentul în care el însuşi se va fi găsind într-o situaţie similară, post-apocaliptică.
Timpul lecturii actualizează o iluzie umană pe care ne putem închipui că o putem suspenda, pe măsură ce devenim din ce în ce mai educaţi, mai… sofisticaţi. Iluzia că lumea trebuie să fi arătat, cumva, întotdeauna aşa cum arată astăzi. Fireşte, raţional, nu e greu să respingem o astfel de ipoteză. Cu toate astea, ceva din prejudecata aceasta supravieţuieşte la întâlnirea cu fiece text literar. Nu e carte suficient de puternică, încât să-l absoarbă pe cititor în întregime în timpul ei. Ea lasă ceva din cititor în afară, în timpul lecturii. E ca scufundarea într-o apă; o mână, un picior sau o parte a capului rămâne la suprafaţă; întregul corp nu poate să dispară sub ape decât pentru perioade foarte scurte. Aşa cum corpul uman are nevoie de momente în care, ridicându-se deasupra apei, respiră, tot astfel şi cititorul unui text rămâne cu o parte din conştiinţa sa în afara timpului cărţii, rămâne agăţat de prezent, indiferent de nivelul său de pregătire sau de ceea ce-i dictează raţiunea.
Uneori, nici nu e posibilă o altfel de abordare. Timpul lecturii presupune şi un tip de limbaj care e atât de puternic ancorat în prezent, încât distorsionează textul. Limbajul însuşi, ca realitate mentală, îl obligă pe cititor să rămână agăţat de prezentul său. Cuvintele, la fel ca şi oamenii, nu numai că îmbătrânesc odată cu trecerea timpului, dar îşi şi schimbă sensurile. Sensul oricărui cuvânt e dependent de contextul în care e el folosit, or, contextul devenind inaccesibil (nu pot citi aventurile lui Sherlock Holmes aşa cum vor fi fost ele citite de contemporanii lui Conan Doyle), el, cuvântul, e decodat într-un nou context, cel al prezentului celui care citeşte.
Poate că exemplul cel mai potrivit e de găsit în „Jane Eyre”. În ediţia publicată de Editura Corint, în 2015 (traducere, Mirella Acsinte, prefaţă Cornel Mihai Ionescu), la pagina 349, Rochester i se adresează lui Jane astfel: „–Asta e chiar ipohondrie, Jane”. Citită astăzi, replica ne lasă să credem că Rochester este ironic şi uşor cinic, dacă nu chiar dispreţuitor, acuzând-o pe Jane de a fi ipohondră. Tresărim uşor, ca cititori, de vreme ce orice poate fi spus despre Jane Eyre, numai că ar fi ipohondră nu. Pentru noi, ipohondrie are sensul pe care îl defineşte astăzi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: „Stare psihică morbidă, caracterizată prin nelinişte continuă, teamă şi preocupare obsesivă de starea sănătăţii proprii; idee fixă a cuiva care crede că suferă de o boală pe care, în realitate, nu o are”. Timpul lecturii, prezentul lecturii nu ne lasă să asociem acestui termen vreo altă semnificaţie. Totul se lămureşte, însă, odată cu nota de subsol: „Înţelesul acestui cuvânt s-a schimbat în cursul secolului al XIX-lea. Brontë îl foloseşte conform definiţiei din Domestic Medicine: Ipohondria, deprimarea sau nevricalele reprezintă o anumită stare de spirit însoţită de confuzie în idei, când în cele mai mărunte lucruri sunt văzute cele mai mari nenorociri şi din orice senzaţie, oricât de uşoară, sunt imaginate cele mai grele consecinţe: iar în privinţa acestor temeri şi senzaţii există întotdeauna convingeri şi credinţe dintre cele mai îndărătnice”.
În unele ediţii, însă, această notă lipseşte. Cititorul obişnuit e lăsat să înţeleagă că Jane Eyre e, în viziunea lui Rochester, un bolnav închipuit. Se poate riposta că mica neînţelegere nu afectează fundamental înţelegerea romanului. Dacă ea ar fi singulară, aş fi perfect de acord. Însă, în câte alte texte literare ale secolelor trecute se găsesc astfel de cuvinte ale căror sensuri au fost alterate în timp?! Cine poate contabiliza şi spune cu certitudine că ele, toate, sunt nesemnificative?! Să ne gândim doar la problemele de traducere a Vechiului Testament din ebraică în greacă. Sensuri întregi au fost fie distorsionate, fie înlocuite cu altele, accesibile paradigmei mentale a noii limbi în care textul a fost tradus.
Pe lângă problematica pragmatică a cuvintelor care îşi au propriul lor prezent şi spun celor care le folosesc lucruri pe care nu le spuseseră cu secole în urmă, mai e şi complicata chestiune a imaginaţiei. Lectura unui text literar activează facultatea imaginaţiei. Cuvântul citit lasă în mentalul nostru o imagine care ne ajută să înţelegem textul, cu acţiunea şi personajele sale. Însă, cum ar putea aceste imagini să aparţină altui timp decât timpului imediat, al lecturii?! Imaginarul omului contemporan e locuit de imagini ale lumii în care trăieşte. El converteşte tot ce nu e din lumea lui în imagini similare realităţii sale. Extratereştrii arătau într-un anume fel pentru imaginarul contemporanilor lui H.G. Wells şi arată cu totul altfel pentru imaginarul omului de secol XXI, obişnuit să zboare cu avionul, să locuiască în zgârie-nori şi să-şi folosească telefonul mobil pentru a comunica, în timp real, cu semeni care se află, la momentul concret al comunicării, în celălalt colţ al planetei.
Micile zone de confort care animă lumea noastră şi care nu erau acolo secolele trecute antrenează modificări fundamentale în paradigma imaginaţiei. Dacă priviţi filme a căror acţiune se petrece la curtea regilor Franţei, acum câteva secole, veţi vedea reconstituite, cu mai mult sau mai puţin talent, vestimentaţia, decorurile sau codurile comportamentale… cu toate acestea, majoritatea acestor pelicule lasă la o parte, ca un detaliu insignifiant, problematica… igienei. Un detaliu mundan precum prezenţa sau absenţa obiectelor de igienă personală, indispensabile astăzi, poate face, însă, diferenţa. E greu pentru imaginaţia omului modern să reconstruiască atmosfera de la Versailles, în vremea regelui Ludovic al XIV-lea, deşi cunoaşte, dacă e cât de cât informat, că, în secolul XVII, igiena personală, fie ea şi a unui cap încoronat, era, în termenii modernităţii, lacunară (ca să folosesc un eufemism). Ea, imaginaţia, nu va reţine decât fastul şi pompa de la curtea regelui, ambele recreate de cinematografie şi literatură; nu va avea acces la mirosuri şi la detalii care, dacă ar fi să apară în filme, ar crea o repulsie ce ar estompa până la dispariţie fastul şi „glamour”-ul epocii.
Žižek vorbeşte, într-una dintre conferinţele sale, despre hermeneutica… wc-urilor publice. El încearcă să extragă semnificaţii culturale din modul în care arată băile în hotelurile diferitelor ţări pe care le-a vizitat. Dincolo de ineditul abordării şi de aparenta forţare a lucrurilor, ceea ce putem reţine de acolo este tocmai această idee majoră: mentalul nostru, imaginile pe care ni le creăm despre cutare sau cutare perioadă istorică sau personaj al altui secol sunt dramatic afectate de propriul nostru prezent. Chiar şi atunci când, cu bună credinţă şi instruire, încercăm să înţelegem contexte, mintea noastră le va decoda aşezată ferm, cu ambele picioare, în solul propriului prezent.
Aşadar, timpul lecturii ar trebui să fie, mai mult decât este, obiect de cercetare. El ne-ar putea spune multe atât despre obiectul aparent pasiv al cercetării, cartea în sine, cât şi despre subiectul ei, lectorul. Amuzant mi se pare că stăruim, adesea, în eroarea de a ignora interpretări ale textelor care nu corespund unui timp canonic al lecturii. Adică, de fiecare dată când elevii sau studenţii interpretează un text literar într-o manieră proprie nivelului lor de înţelegere, ne grăbim să-i „aducem pe calea cea bună”, să le spunem că nu e vorba despre ce cred ei, că ar trebui să înţeleagă un anume lucru, o anume idee, o anume atitudine. Ne distrăm copios, în fiecare an, cu „perlele” celor care îşi susţin examenul de bacalaureat, de definitivare în învăţământ etc. Drept e că, multe dintre ele, trădează nimic mai mult decât ignoranţă. Dar, ca principiu, a înţelege un text conform propriului tău prezent interior, a-l decoda, deci, în strânsă legătură cu prezentul lecturii, e un fenomen căruia nu i se pot sustrage nici măcar criticii literari.