Wendell Berry
Traducere de Iuliana Nistoroaia dupa Farmland without Farmers. Acest articol a fost adaptat după un fragment din cartea recentă a lui Wendell Berry, Our Only World: Ten Essays (Singura lume pe care o avem: zece eseuri).
Pe măsură ce agricultura industrială înlocuiește oamenii cu mașini, plaiurile americane își pierd slujitorii, precum și cultura pe care aceștia au zidit-o.
Plaiurile țării noastre sunt acum ca și pustii. Pe întinderile vaste, în majoritate șesuri, ale MidWest-ului, acum ocupate exclusiv de monoculturile de porumb și soia, există mai puțini fermieri ca niciodată. Nu știu câte pogoane de pământ administrează fiecare fermier, dar știu că sunt zone în care conduci ore în șir fără să întâlnești vreun suflet de om dincolo de șanțurile de la marginea șoselei și fără să vezi pe câmpuri altceva decât porumb ori soia.
Dacă totuși se întâmplă cumva să vezi pe cineva lucrând pe ogor, neapărat îi vezi pe acei oameni în cabinele cu aer condiționat ale unor tractoare mari, care nu mai permit nicio legătură între organismul uman și organismul pământului. În felul acesta, idealul nostru de muncă, sedentară și desfășurată între patru pereți, a fost transpus în agricultură. Să nu ne mai mirăm că o parte din „munca la câmp” se face mai nou cu avionul.
Contactul dintre pământ și oameni, atât cât este, se realizează îndeobște, sumar din toate punctele de vedere, la vremea semănatului și la recoltat. Viteza și volumul de muncă au sporit atât de mult, încât este practic imposibil pentru muncitor să mai fie atent și la altceva decât la prestația și randamentul utilajelor. Starea culturilor este desigur urmărită, întrucât prezintă interes comercial direct, dar starea pământului însuși nu beneficiază de atenție din partea nimănui. Și astfel, agricultura de tip industrial, concentrată pe tehnologie, a redus biodiversitatea la una sau două specii de cultură, iar participarea umană a adus-o tot mai aproape de zero. Prin aplicarea cu zel a regulilor „optimizării muncii”, atenția și grija muncitorului față de locul unde muncește a fost în mod eficient eliminată, chiar și atunci când muncitorul este la locul de muncă. Complicata artă a îngrijirii și cultivării pământului [1]a devenit „agricultura” pe care o fac fermierii „porumbului-și-soiei”, ca și alți industriași ai pământului – instalarea unor produse cumpărate, cu respectarea strictă a instrucțiunilor cuprinse în etichete și manuale de utilizare.
Ca să zugrăvesc cât mai clar posibil necazul în care ne zbatem, o să mă sprijin pe filosofia lui Wes Jackson, întemeietorul Institutului Pământului din Salina, Kansas. El spune că, pentru a nu ajunge la distrugere, la pustiire, fiecare bucată de pământ are nevoie de respectarea proporției de „ochi per pogon”. Prin „ochi”, Wes vrea să spună străjuire pricepută, cunoscătoare a naturii și istoriei locului, mereu veghetoare, mereu atentă la semnele sănătății și ale bolii. Proporția optimă de ochi per pogon nu este aceeași pretutindeni, nu poate fi calculată științific prin vreo formulă, deoarece fiecare loc își are particularitățile lui, cu mult prea numeroase variabile naturale și umane. Totuși, deși nu poate fi determinată științific, această proporție pare a avea forță de legitate oriunde.
Putem spune că proporția de ochi per pogon este adecvată atunci când un loc propășește, aflat fiind în folosința și îngrijirea omului. Semnul că pământul este în plină înflorire sunt sănătatea evidentă și diversitatea, nu numai ale culturilor și animalelor domestice, ci și ale florei și faunei spontane, necomerciale, inclusiv ale comunității făpturilor care trăiesc în sol. La fel de grăitoare sunt semnele prosperității economiei locale, perfect adaptate locului respectiv.
Enorma problemă caracteristică a agriculturii industriale este că nu face nicio deosebire între un loc și altul. Practic, cei care lucrează în agricultura industrială sunt orbi față de locul în care lucrează. Prin definiție, agricultura industrială nu poate fi ajustată în funcție de ecosisteme locale, topografie, soluri, economie, probleme particulare și nevoi.
Modul nechibzuit și nepăsător în care industria agrară a porumbului-și-soiei ruinează zonele rurale cu pantă și deluroase mă indignează cu atât mai tare cu cât îmi amintesc bine ce agricultură remarcabil de grijulie se făcea în anii `40 și `50 pe aceste meleaguri din centrul statului Kentucky, deși și atunci era prăpăd și nesocotință gravă împrejurul lor. Aici, agricultura de cea mai bună calitate se baza pe o mare diversitate, și în privința plantelor, și în privința animalelor. Baza erau în mod natural iarba și animalele de pășune; vite, oi, porci și, în anii `40, vitele de muncă, pășteau toate. Recoltele de cereale aveau în mod tipic menirea de a fi consumate în fermă; fermierii obișnuiau să spună: „Cerealele cultivate aici trebuie să plece pe jos”. Așa că în toți anii doar o mică parte din suprafețele agricole erau arate și semănate. Elaborata economie de subzistență a gospodăriei sprijinea și întărea puterea economică a fermei. „Mi-aș putea pierde ferma în urma unui faliment sau din cauza unei catastrofe, dar niciodată n-o voi pierde din pricina foamei”, spuneau fermierii.
De curând mi-a amintit fratele meu cât de multă grijă avea tata de natura zonei rurale în care locuiam. În vremurile grele din anii `20 și `30, văzuse prea limpede că era complet inutil să cultivi porumb pe care apoi să-l vinzi – costurile erau prea mari și pentru fermă și pentru fermier. A ajuns la concluzia, cât se poate de corectă, că pe termen lung cea mai profitabilă cultură era iarba. Aceasta deoarece nu dețineam suprafețe foarte mari care să poată fi cultivate profitabil cu grâne, însă pe pământul nostru creștea iarbă din belșug, și nu trebuia să investim în această cultură așa de mult cum cereau alte culturi. Iar covorul de iarbă, care era peren, acoperea și proteja solul pe tot parcursul anului.
Un alt indiciu al calității agriculturii care se făcea aici în anii `40 și `50 e că, prin încurajarea aratului și terasării pe linii de contur, Serviciul de Protecție a Solului reușea atunci (ceea ce nu s-a mai reușit ulterior) să controleze fenomenele de eroziune a solului. La vremea aceea, anvergura potrivită a activității agricole și a echipamentelor folosite permitea astfel de practici. Oricine e familiarizat cu topografia și cu hărțile știe că liniile de contur rămân întotdeauna orizontale, oricât de neregulate ar fi suprafețele descrise cu ajutorul acestor linii; asta face imposibilă plasarea la intervale regulate a rândurilor de cultură. Această variabilitate nu are relevanță pentru un fermier care lucrează, cu echipamente ce nu acoperă mai mult de două rânduri de cultură, parcele sau ogoare de dimensiuni relativ reduse. Așa că o vreme cultivarea pe linii de contur a devenit un obicei printre fermieri, și efectele bune nu s-au lăsat așteptate. Dar obiceiul cel bun a fost apoi înfrânt de comasarea terenurilor cultivate și de introducerea în uz a echipamentelor de dimensiuni mai mari. Până la urmă, mulți fermieri pur și simplu n-au mai ținut seama de terasele de pe pământurile lor, și au arat de-a lungul pantei, astfel încât uneori rândurile culturilor mergeau drept de la vârful dealului până la poale. Mulți dintre înaintașii lor prețuiseră ideea de protejare a solului. Un fermier dintr-o regiune învecinată spunea: „Vreau ca apa să plece de pe pământul meu la pas, nu în fugă”. Dar de la o anumită amploare încolo, agricultura începe să se conformeze nevoilor mașinilor, nu rânduielilor firești ale pământului.
Enorma problemă caracteristică a agriculturii industriale este că nu face nicio deosebire între un loc și altul.
Poate ați remarcat că în ultimele trei paragrafe există două ocurențe ale cuvântului „a merge” (pe jos, la pas), utilizat, în ambele cazuri, pentru a descrie modul de deplasare dezirabil: grânele trebuie să părăsească ferma pe jos; iar apa de ploaie care cade peste fermă ar trebui să meargă la pas, nu să alerge. Nu este o simplă coincidență. Umbletul care se potrivește cel mai bine cu gândirea și sensibilitatea omului de la glie este mersul pe jos. Aceasta fiindcă mersul pe jos favorizează cel mai bine privitul cu atenție, însoțește viziunile cele mai conservatoare în privința pământului și a modului de a lucra pământul, și-ți dă voie în cel mai înalt grad să te oprești pentru a studia pe îndelete și pentru a (te) gândi. Mașinile, companiile și politicienii sunt permanent „în cursă”, în alergare de viteză. Fermierii și țăranii care-și cercetează țarinile se deplasează la pas.
Fermele cu producție extrem de diversificată și lucrate echilibrat sunt, prin chiar caracterul și structura lor, prielnice protejării pământului, comunității umane și economiei locale. Ele sunt în același timp și cămin și loc de muncă pentru cei ce locuiesc în ele, și familiile care le îngrijesc au legături profunde cu ritmul cotidian al pământului și al gospodăriei. În absența acestor legături, fermierii încetează să mai fie țărani și devin în realitate orășeni, muncitori industriali și consumatori care doar locuiesc la țară.
***
Până acum am vorbit doar despre decăderea muncii de la țară, dar declinul bucuriilor și plăcerilor de la țară este cel puțin la fel de semnificativ. Dacă oamenii care trăiesc și muncesc la țară nu se și bucură de asta, se poate spune că o parte valoroasă și necesară a vieții lor lipsește. Și, pentru familiile din fermele care sunt într-o rânduială bine cumpănită, tot ceea ce se întâmplă și tot ceea ce se face în gospodărie și la câmp este sursa principală de bucurii ale vieții la țară. Sigur, nu ne putem aștepta ca orice zi și orice activitate să ne facă fericiți, dar fermierii care-și iubesc vitele se bucură când își văd animalele păscând sau când le dau de mâncare în staule iarna. Se bucură și atunci când își dreg lucrurile uzate sau stricate, ceea ce e nevoie să facă mai mereu. Vin bucurii și din cultivarea, conservarea, gătitul și mâncatul bunătăților sănătoase pe care le rodesc chiar ogoarele și grădinile familiei. Dar mai sunt o sumedenie de bucurii și plăceri în jurul acestui miez al traiului și muncii de la țară, bucurii care, la rândul lor, îți umplu sufletul, și pe cele mai multe dintre ele le capeți fără bani, sau aproape fără bani.
Trăiesc într-o țară dăruită cu lipsa de peisaje pitorești și de minerale extractibile.
N-ar greși cine ar caracteriza țara în care trăiesc ca fiind de caracter modest. Aici nu există forme de relief impozante, nu există vârfuri amețitoare ori cascade mari, nu vei avea parte de panorame largi sau de perspective ale unor depărtări impresionante. Deși frumusețea acestui ținut nu poate fi tăgăduită, iubitorii de vacanțe în sălbăticie nu vor găsi aici nimic care să-i atragă. Suntem binecuvântați cu o lipsă de peisaje pitorești și de minerale extractibile. În afară de văile adânci, n-ai să vezi decât pante și coaste de deal. În văi versanții sunt prăpăstioși. Sunt multe râpe și pâraie, și ținutul mereu a fost măcar în parte împădurit.
Din pricina neregularității și diversității reliefului, până de curând nu a existat pe aici o demarcație clară între țărani/fermieri și vânători/culegători. În multe dintre ferme, venitul agricol bazat pe subzistența asigurată de producția casnică era suplimentat prin vânătoare, pescuit, vânătoare cu capcane, culesul a fel de fel de lucruri bune de mâncat de prin păduri și toloace cu fructe de pădure – în unele familii puteai întâlni toate aceste ocupații. Și, pe lângă contribuția lor economică, aceste ocupații erau și surse de bucurie și plăcere. Mulți fermieri țineau câini de vânătoare. Meșteșugurile și ustensilele de pescuit și vânătoare făceau parte din viața cotidiană. Dar cea mai obișnuită ocupație era fără îndoială plimbarea (pe jos, călare, cu căruța) în timpul căreia oamenii inspectau și evaluau starea pământului, a recoltelor, a pășunilor, a animalelor, a stării lucrurilor din curtea casei și din grădină, din pădure și de pe malurile râurilor.
Comunitatea în care trăiesc eu, al cărei nucleu este sătucul Port Royal, e situată de-a lungul râului Kentucky, pe la punctele de confluență. Viața ei de modă veche, de dinainte de industrializarea a mare parte din agricultura practicată aici, și de dinainte de strămutarea masivă a oamenilor la oraș, era sub influența majoră a râului, în același fel în care la vremea aceea alte comunități rurale erau dominate de calea ferată. In regiunea Port Royal, practic toți bărbații și băieții, ba chiar și unele fete și femei, pescuiau în râul Kentucky. Unii bărbați pescuiau „tot timpul” sau „mult prea mult”. Se făcea și ceva pescuit comercial până cu vreo generație în urmă. Și-mi aduc aminte că aproape nu era zi de vară în care să nu se audă de la casa noastră larma băieților care se scăldau în râu și care aveau obiceiul să-și dea drumul în apă de pe o frânghie legată de crengile unui copac. Îmi amintesc și de vremea când eram unul dintre acei băieți. Mama, născută în acest loc, își amintea cu mare drag de scăldatul și picnicurile pe malul râului de pe când era fată. Pe caniculă, ea și prietenele ei făceau o plimbare până la râu, se răcoreau înotând, apoi se întorceau prin soare acasă, pe deal.
Acum sunt morți toți cei ce pescuiau în apele din împrejurimi. Le-au luat locul pescari profesioniști cu „șalupe de bibani” scumpe și care ating viteze asemănătoare cu ale automobilelor; ocupația acestor oameni nu mai seamănă a pescuit, ci înseamnă mai mult utilizarea mecanică a unor echipamente. În ultimul an, un singur om, care nici măcar nu e localnic get-beget, a venit la debarcaderul pe lângă care locuiesc eu și, întrucât nu avea niciun fel de concurență, a pescuit cu năvodul lui o mulțime de somni mari. Unii dintre localnici vânează curcani sălbatici și căprioare, și pentru acest tip de pradă vin și o mulțime de oameni de prin alte părți. Încă se vânează destul de mult și veverițele. Vânatul istoric al regiunii, o specie de prepelițe sălbatice, aproape a dispărut din ținut, și la fel și vânătorii de păsări sălbatice. Mai există doar câțiva vânători care vânează cu câini.
Însă cel mai mult sare în ochi lipsa aproape desăvârșită a copiilor și adolescenților din zona rurală, și, în general, din activitățile desfășurate sub cerul liber. Metodele și utilajele agriculturii industriale la scară mare sunt prea complicate și prea periculoase ca să poată permite implicarea copiilor. Pentru cele mai multe dintre familiile de fermieri de aici, au apus de mult vremurile când copiii deprindeau muncile și ocupațiile țărănești prin joacă, apoi ajutându-și părinții în gospodărie sub supravegherea acestora. Și se pare că aproape niciun copil nu se mai joacă în curtea casei, ca să nu mai vorbim de joaca în pădure sau la pârâu. Mulți se dau jos din mașina școlii doar pentru a urca în mașina părinților, care îi duce direct acasă. Se pare că majoritatea adolescenților își petrec timpul liber ori cu distracțiile între patru pereți, ori călătorind cu autovehicule. Băieții mari nu mai merg cu cortul, nu mai pescuiesc, nu mai înoată în apele locale, nu mai vânează. Nici nu mai muncesc. Băieții de la oraș, care în trecut se angajau sezonier sau cu jumătate de normă pe la ferme, nu mai găsesc astfel de oferte de muncă, sau nu mai au disponibilitatea ori dorința de a munci astfel.
Oamenii din partea locului care vânau, pescuiau, adunau de prin pădure, se plimbau sau se jucau prin împrejurimi îndeplineau o funcție importantă pentru economia și administrarea locului – erau inspectori, agenți ai memoriei colective, povestitori. Prin contribuția lor perpetuau armonia proporției de ochi per pogon. În prezent, cei mai mulți dintre acești oameni sunt morți sau strămutați în alte locuri. Tot așa și majoritatea celor care lucrau în ferme.
Când oamenii încep să înlocuiască poveștile ținutului cu narațiunile televizate, se pierde o altă parte din substanța unei vieți împlinite.
Odată cu slujitorii vieții la țară au pierit și poveștile și cântecele locului. Când oamenii încep să înlocuiască poveștile ținutului cu narațiunile televizate, se pierde o altă parte din substanța unei vieți împlinite. Îmi am amintirile mele legate de traiul într-o comunitate rurală mică, cu toate poveștile ei. Prin împărtășirea, iar și iar, a acelor povești, oamenii își afirmau și își consolidau identitatea, apartenența la ținutul acesta, precum și realizările din viața lor. Așa, istoria lor personală, a familiei și a comunității erau prezente în timpul-de-față al fiecărei zile. Iar vecinul meu, John Harrod, care a aprofundat muzica tradițională la vioară din Kentucky, dă mărturie că orice comunitate rurală care a existat vreodată și-a avut măcar câteva cântece numai ale ei, unice și neîntâlnite în alte părți. Vă întrebați care este valoarea economică a poveștilor și a cântecelor? Dar care este valoarea economică a vieții și traiului într-o comunitate? Răspunsul meu la aceste întrebări e determinat de convingerea că arta și viața cotidiană a comunităților rurale închegate sunt esențiale pentru câștigarea existenței localnicilor. Dar în sine valoarea nu poate fi calculată, este inestimabilă. Poate fi doar recunoscută și respectată, iar economia noastră actuală nu este capabilă și nici nu poate dobândi, în propriile ei condiții, capacitatea de a recunoaște și aprecia valoarea artei și a stilului de viață tradițional.
În același timp, în perioada actuală pământul agricol și pădurile de pe aici sunt deteriorate progresiv și din ce în ce mai repede de metodele agricole proaste și de defrișările făcute fără nicio socoteală. Semnele acestor abuzuri se văd chiar și de pe șosea, dar nimeni n-are ochi să le vadă. Sau dacă totuși sunt remarcate, cei care nu știu cum erau altădată și cum s-au schimbat în ultima perioadă locurile acestea vor considera că totul arată „normal”. Vizitatorii, care vin aici în vacanțe, aproape întotdeauna spun că aici este „frumos”. Dar pe malurile râului Kentucky, pe care îl cunosc de-o viață și lângă care trăiesc de cincizeci de ani, s-a petrecut o schimbare majoră regretabilă, pentru mine un semn strident al alterării calității apei, dar cu desăvârșire invizibil pentru aproape toți ceilalți.
Nu-mi amintesc în ce an am observat pentru prima oară dispariția sălciilor negre autohtone din bălțile de pe marginea râului. Lipsa lor se vede tare, pentru că sălciile dominau peisajul și erau și esențiale pentru sănătatea râului. Pe oriunde se surpau malurile din pricina proastei amenajări a locurilor de acostat sau din pricina prăbușirii și dezrădăcinării unor arbori mari, deci pe oriunde se iscau porțiuni puternic însorite, creșteau repede sălciile și stabilizau malurile. Având port stufos și frunzișul elegant, dădeau un farmec aparte peisajului râului, și celor ce și-l amintesc le pare foarte rău după el. Nici mie, cum nici multor altora, nu-mi plac veștile rele, așa că am încercat să mă mângâi cu nădejdea că sălciile s-au făcut nevăzute doar în întinderea de loc din apropierea casei mele și din apropierea locurilor unde lucrez. Însă în 2002 am avut pentru prima oară după mulți ani ocazia să ies pe râu cu o șalupă și am cercetat cu cea mai mare atenție iazul lung de douăzeci și șapte de mile dintre prima și a doua ecluză. Am găsit doar câteva sălcii bătrâne pe unele maluri înalte, dar niciuna în apropierea apei sau chiar pe marginea apei. Și n-am văzut nicăieri sălcii tinere.
Pâraiele din împrejurimi încă găzduiesc sălcii negre, iar pe fluviul Ohio ele se dezvoltă excelent numai în amonte de confluența cu râul Kentucky, situată la Carrollton. Concluzia care se impune este că sălciile lipsesc de pe râul Kentucky fiindcă s-a întâmplat ceva foarte grav cu apa lui. Așa se face că, din 2002 încoace, am întrebat pe oricine ar fi putut sau ar fi trebuit să știe de ce au dispărut sălciile negre de pe râul Kentucky. Am pus această întrebare unor persoane care lucrează la Protecția Mediului, unor persoane care se ocupă direct cu protecția râului Kentucky, unor angajați de rang înalt care lucrează la Direcția Apelor, precum și unor profesori universitari din domeniul biologiei. Și nimeni n-a putut să-mi dea un răspuns valabil. Cu excepția câtorva pescari bătrâni, nici n-am dat peste nimeni care să fi remarcat absența sălciilor.
Uimitor, nu-i așa? Cel puțin pentru mine a fost, un timp, uimitor. M-aș fi așteptat ca, într-un stat cu veșnice probleme în privința poluării acvatice, dispariția unui membru proeminent al comunității riverane să nu rămână nebăgată în seamă de către cei care supraveghează starea apelor din zonă, dat fiind și că râul Kentucky este un râu însemnat. Dar am priceput într-un final că această ignoranță are mai multă logică decât s-ar părea la prima vedere. Acum câteva zeci de ani, când pescuitul și starea râului erau preocupări de căpetenie în Port Royal, dispariția sălciilor cu niciun chip nu ar fi fost trecută cu vederea. Pescarii își legau mereu năvoadele de ele.
Vremurile acelea sunt încheiate, și eu așteptam înțelepciune locală de la experți guvernamentali pe probleme de mediu. Dar aproape toți acești experți, ca și aproape toată populația generală actuală, sunt orășeni. Și ei „evadează” din stresurile și ocupațiile lor urbane plecând în concediu. La țară merg foarte rar, căci cine se duce în concediu în zone de exploatare economică? În vacanță vor să meargă în parcuri de distracții, în rezervații naturale sau în alte „destinații” turistice renumite. Savanții care lucrează pentru guvern sau pentru universități au și atribuții de serviciu sau interese legate de economie, și unii fac incursiuni în interes de serviciu în zone agricole, în păduri în exploatare sau pe râuri care nu fac parte din vreo rezervație naturală. Însă nu cred că au cum să dezvolte un interes sau o relație specială, personală, pe termen lung, cu locurile respective, nu au cum să le viziteze în mod repetat, sistematic și de-a lungul unei perioade extinse, să cultive o relație economică sau recreațională de durată cu ele. Probabil că fermierii de tip industrial au mai mulți ”ochi per pogon” decât acești oameni de știință.
Dintre mulții care se ocupă cu protecția mediului în statul unde trăiesc, de departe cel mai competent observator este Barth Johnson, un fost custode de teren de vânătoare, din copilărie vânător și pescar pasionat. Barth și-a dedicat o mare parte din viață protejării acestor locuri. Ca mulți alții preocupați de domeniul acesta, s-a informat substanțial în legătură cu diverse chestiuni. Spre deosebire de majoritatea, este foarte vigilent în privința schimbărilor din teritoriul pe care îl supraveghează. Are și de ce – de câmpurile, pădurile și apele acestea, pe care le cunoaște de mult timp, îl leagă concomitent și interesul economic, și plăcerea. Mai mult, de treizeci de ani locuiește în același loc, în avalul râului Licking, aproape de gura de vărsare. Datorită acestui fapt, știința lui este și mai prețioasă, întrucât el poate aprecia just schimbările lente, care se petrec în timp. Oamenii statornici și mereu atenți la ce se întâmplă în jurul lor știu că schimbările sunt inevitabile pe teritoriul țării, și că se pot petrece schimbări în bine și schimbări în rău.
Barth povestește despre pârâul Harris, o apă mică în zona căreia ani de zile a vânat cu capcane. Vânatul se găsea din belșug, și Barth întotdeauna păstra cu grijă măsura. Dar în 2007, deși niciun semn nu anticipase așa ceva, când s-a dus să-și instaleze capcanele, a constatat că pârâul era mort. N-a reușit să găsească nici măcar o plevușcă, nici măcar un rac. Pe maluri nu se vedea nicio urmă de sălbăticiune. Oricât s-a sucit și s-a gândit, nu a putut găsi pentru această situație alt motiv decât acesta: în primăvara acelui an, lunca pârâului fusese erbicidată în vederea instituirii unei culturi de lucernă. Nici în 2008 nu erau urme de viață în pârâu. În 2009, Barth a detectat ceva activitate, destul de „modestă”. În sfârșit, în 2013, fauna pârâului era „aproape refăcută”.
De la Barth am aflat și că din cercetările întreprinse de el în amonte, până la un punct situat la două mile și jumătate dincolo de orășelul Boston, sălciile negre lipseau de pe râul Licking. Iar în octombrie 2013 mi-a scris că apa râului căpătase la un moment dat o nuanță maronie de ”zeamă de mâncare”, cum nu mai văzuse de când era el.
Ce s-a întâmplat cu sălciile? Actualmente doi tineri biologi de la Universitatea de Nord din Kentucky investighează această chestiune, și poate că vor găsi răspunsul. Dar alți oameni de știință m-au făcut să iau în calcul și posibilitatea ca întrebările de genul acesta să rămână fără răspuns. S-ar putea să fie extrem de dificil sau chiar imposibil să faci legătura între un anumit efect și o anume cauză atunci când e vorba despre volume imense de apă curgătoare.
Ce a ucis toate vietățile din pârâul Harris? Explicația lui Harris ar putea fi catalogată drept „anecdotică”, lipsită de dovezi științific valabile. Prin reviste științifice am citit despre cercetări în cursul cărora s-au detectat în unii afluenți ai fluviului Mississippi concentrații foarte mari de glifosat (N-sulfonometilglicină – un erbicid) și de produși ai degradării chimice a glifosatului, dar articolele pe tema asta nu pomenesc despre efectele prezenței chimicalelor respective în râuri. Am contactat câțiva oameni de știință care fac măsurători și teste pentru evaluarea calității apei, inclusiv pe unul dintre autorii unui studiu asupra glifosatului. „Dar ce-mi puteți spune despre efecte?” Bună întrebare. Nimeni n-a putut răspunde. Se pare că proiectele de cercetare și cercetătorii sunt atât de risipiți prin țară, încât pe subiectul acesta suntem cam în ceață. Și apoi, este în general dificil să stabilești o legătură clară, univocă, între o anumită cauză și un anumit efect. La doi dintre acești oameni foarte amabili cu care am vorbit le-am povestit ce auzisem de la Barth despre pârâul Harris și i-am întrebat dacă îi surprinde explicația lui Barth. Unul a răspuns că nu. Celălalt a spus că, deși teoretic posibil, este foarte puțin probabil ca fauna pârâului să fi fost omorâtă de un erbicid. Oare a fost folosit și un insecticid alături de erbicid?
Și din ce cauză s-a schimbat atât de straniu culoarea apei în râul Licking? De vreme ce culoarea nefirească a putut fi văzută până ce râul s-a umflat și apele s-a umplut de mâl, presupun că în eventualitatea în care ar surveni iarăși, schimbarea ar putea fi urmărită în amonte până la sursa ei. Oare și-ar lua cineva sarcina asta? Nu știu. Oare există vreo instituție oficială care să monitorizeze scurgerile accidentale și deversarea de substanțe chimice de la suprafețele cultivate industrial sau din alte surse potențiale? Am pus și această întrebare în dreapta și-n stânga, dar până acum n-am găsit pe cineva în stare să dea un răspuns.
În investigațiile mele, poate că am făcut o greșeală tipic modernă – aceea de a mă baza pe experți.
În investigațiile mele, poate că am făcut o greșeală tipic modernă – aceea de a mă baza pe experți. Căci această greșeală scoate la iveală un eșec tot tipic modern: specialiștii adesea n-au habar, iar în unele cazuri nici nu pot vreodată să afle. Prea ades, persoanele cu educație superioară, eu însumi fiind o asemenea persoană, acordă prea multă considerație diplomelor și recunoașterii academice.
Dând piept cu agricultura de tip industrial, ne forțăm pe noi înșine să punem știința în locul atribuțiilor noastre civice, în locul rolului nostru ca membri ai comunității, în locul slujirii cu care ar trebui să cinstim pământul. Dar știința nu face prea mulți purici când vine vorba de oricare dintre acestea. Așa cum se prezintă ea acum de cele mai multe ori, prin definiție și prin logica ei intrinsecă nu își poate asuma în niciun fel efectele neintenționate. De pildă, efectul scontat al îngrășămintelor chimice pe bază de azot este să stimuleze creșterea porumbului, dar efectul neintenționat, identificat în bazinul fluviului Mississippi și în Golful Mexic, este o catastrofă ecologică. În plus, știința care stă la temelia acestei industrii este invariabil limitată și controlată de către corporațiile care o finanțează.
Omenirea are de milenii imperativul cultural monumental al iubirii aproapelui și al conlucrării cu și pentru acesta. Ar trebui să reflectăm mai serios la acest imperativ, devenit cu atât mai important cu cât metodele și armele industriale cauzează suferințe inimaginabile tuturor făpturilor din lumea noastră. Dacă vrem să mai trăim pe acest pământ, și avem nădejdea să ne fie și bine, trebuie ca științele, industria și guvernele să pună pe primul loc acest imperativ, așa cum ne așteptăm să facă și concetățenii noștri în comunitățile în care trăiesc.
[1] În engleză, cuvintele care desemnau „cultivarea”, respectiv „îngrijirea” pământului sunt „husbandry” (de la „husband”, care înseamnă soț) și „tending” (care se folosește pentru a denumi îngrijirea veghetoare acordată bolnavilor), cuvinte evident foarte sugestive. (N.tr.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius