Cronică de teatru radiofonic de CRISTINA CHIRVASIE
Student revoluţionar, primar al arondismentului Montmartre, deputat de stânga, apărător al comunarzilor, fondator al mai multor publicaţii de la mijlocul secolului al XIX-lea, anticolonialist, părtinitor al căpitanului Dreyfus, anticlerical vehement, prim-ministru, ministru al Afacerilor Interne, supranumit „Le Tigre” şi „Le Père la Victoire”, negociator al Tratatului de la Versailles, scriitor, prieten şi mecena al lui Claude Monet şi colindător neobosit al Americilor, Georges Benjamin Clemenceau nu a fost doar un personaj istoric, ci una dintre cele mai controversate personalităţi ale secolului trecut. Mai mult
decât atât, când vorbeşti despre acest neobosit maratonist al istoriei nu poţi să nu aminteşti de scriitorul, criticul de artă, posesor al celei mai impresionante colecţii de kôgô din lume (adăpostite astăzi de celebrul Musée Clemenceau din Paris), acele mici vase umplute cu substanţe aromatice arse în timpul ceremoniei ceaiului. Clemenceau era fără doar şi poate un estet. En bref, un estet budist prin opţiune, „descendent” al lui Alexandru cel Mare, fascinat de arta japoneză. Un devorator dinamic şi contrastant, retras spre senectute în „azilul inviolabil al emoţiilor”, aşa cum scria în testamentul său literar şi spiritual. Această sensibilitate pitită subtil în spatele unei măşti gigantice este motivul principal al unuia dintre cele mai bune texte dramatice româneşti, care în opinia mea, au fost scrise după decembrie 1989.
Georges Clemenceau
Ceea ce face din textul Oanei Maria Cajal un text de excepţie este perspectiva din care a ales să reveleze colecţia de sentimente agonisită de un personaj care la prima vedere ar putea părea obtuz sufleteşte. Devotat principiului libertăţii conjugale, după care îşi instituise viaţa amoroasă, Clemenceau era un aventurier. După o căsătorie ratată din pricina infidelităţii lui, Le Tigre alege celibatul. Un celibat multicolor, care însă nu i-a adus iubirea, ci doar amorul. După mai multe escapade sau, mai bine zis, derapaje amoroase, destinul îi aduce în cale iubirea. O iubire la senectute căci în anul 1923, când apare în viaţa sa Marguerite Baldensperger, Clemenceau avea 80 de ani. Dar iubirea trece peste barierele vârstei şi iată că această întâlnire, petrecută între doi oameni a căror vârstă se află la o distanţă de 40 de ani, capătă atributele unui pact amoros. „Mettez votre main dans la mienne. Voilà, je vous aiderai à vivre et vous m’aiderez à mourir. Tel est notre pacte. Embrassons-nous”, aşa scria chiar el în jurnalul său intim. O scrisoare a unui îndrăgostit, în care mitul insensibilităţii se destramă prin cuvintele pe care i le scrie iubitei sale.
Auguste Rodin, Bustul lui Clemenceau, 1911
Dar pentru a vorbi despre piesa Oanei Maria Cajal, text distins cu Premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă românească a anului 2011”, ar trebui să ne referim şi la un personaj cu totul aparte al artelor secolului XX. Claude Monet, pictorul pe care Clemenceau l-a preferat, fiind un susţinător ardent al impresionismului şi pentru lucrările căruia s-a luptat să fie expuse, după Primul Război Mondial, în celebra Orangerie de Tuileries. Ţinând cont de faptul că în 1920 Clemenceau s-a retras din viaţa politică, el s-a apropiat şi mai mult de Monet, alegând nu de puţine ori ca loc de refugiu intelectual şi social grădinile acestuia de la Giverny.
Oana Maria Cajal
Era inevitabil ca Teatrul Naţional Radiofonic să nu aleagă pentru repertoriul său acest text. Aşa încât, la mijlocul lunii octombrie 2014, Radio România Cultural a difuzat în premieră punerea în undă a Ultimului pact al Oanei Maria Cajal, în regia lui Gavriil Pinte.
Trei persoane, trei personaje, trei locaţii, o prietenie şi o poveste de iubire. Aşa ar putea suna sinopsisul acestui spectacol. Nu e lesne să reconstruieşti o poveste de dragoste evitând patetismul desuet. Oana Maria Cajal, care îndeobşte mânuieşte impecabil şi condeiul dramatic şi penelul, a izbutit să pătrundă în inima lui Clemenceau cu o gentileţe şi o profunzime unică. Inventivitatea sa dramatică nu este opţională, ci devine în acest text, principială, virând spre o compoziţie cu valenţe plastice, aproape cromatice aş zice. Acea cromatică a unei iubiri accelerate de ireversibila şi fugitiva trecere a timpului, un timp care aici pare că stă în loc şi totodată funcţionează utopic, cu dus-întors. Pentru Clemenceau timpul se manifestă într-o singură direcţie, adică la dus, pentru Marguerite Baldensperger, timpul capătă şi frecvenţa întoarcerii. Şi cu toate acestea, ascultând propunerea radiofonică a lui Gavriil Pinte simţi timpul, răstimpul, prezentul, trecutul şi acel „în afara timpului” pe care îl intuia autoarea.
Picto-montaj de Oana Maria Cajal
Ultimul pact radiofonic vibrează nu doar din pricina poveştii şi a celor trei destine care se întâlnesc în… inefabil, ci şi printr-o recompunere polifonică în care contrapunctul şi armonia se dezvoltă cu forţă, cu o vigoare care abundă de poezie, umor, muzicalitate şi delicateţe.
Itinerariul dramatic propus rezonează cu acea lumină „mai puternică decât timpul” despre care îi vorbeşte Marguerite lui Georges sau, poate, de fapt, Valérie lui Maestro. Structura dramatică transgresează unind în acest spectacol fascinant realitatea cu visul. Acum ne aflăm în biroul plin de micile kogo din muzeul Clemenceau, acum poposim pe strada Franklin din Paris, puţin mai târziu călătorim în căsuţa de la Belebat, ca mai apoi să păşim în grădinile de la Giverny unde Monet îşi avea atelierul. Acestea nu sunt doar nişte simple locaţii rememorate din file de jurnal sau scrisori, ci ele devin chei care o dată răsucite în broasca dramaturgică nasc impresii care ţin de esenţa existenţei, de acea „lume imaculată, ca într-o nouă geneză”, cum îi spunea Clemenceau lui Monet vorbind despre simplul moment al ţinerii unei flori în mână.
Claude Monet, Iriși galbeni cu nor roz, 1917
Am încercat să mă gândesc la o altă posibilă distribuţie şi mi-a fost imposibil să găsesc o variantă atât de identificabilă cu calibrul dramatic al textului.
Infatigabilul actor Mircea Albulescu a surprins în cel mai firesc chip posibil, cu simplitatea aceea exemplară care îl caracterizează, fără să cosmetizeze sau să aducă niciun artificiu inutil, cele două roluri pe care le interpretează (Maestro şi Clemenceau). În glasul său plin de tandreţe, jovialitate şi delicateţe îl recunoşti cu uşurinţă pe omulClemenceau, care la 80 de ani vâna tigri în India. În tăcerile sale, care uneori se transformă în conversaţii mute, adulmeci sunetul confesiunii a cărei muzicalitate intuşabilă rivalizează pe alocuri cu decorul sonor al spectacolului.
Vânătoare de tigri la Gwalior, India, 1921. În centru, Georges Clemenceau. © Musée Guimet, Paris
Inconfundabilă voce a teatrului radiofonic, excepţionala actriţă Irina Movilă jonglează cu cele două identităţi pe care leîntruchipează, ştiind perfect când să articuleze emotivitatea frazei. Valérie este geloasă pe Marguerite, Marguerite îl seduce ireversibil pe Georges. Un tandem dramatic care nu se exclude reciproc, dar care îşi dă întâlnire undeva „în afara timpului şi a istoriei”.
Spectacolul lui Gavriil Pinte se rotunjeşte prin acordarea partiturii rolurilor Costello şi Claude Monet, cel de-al treilea tandem dramatic propus de Oana Maria Cajal, unuia dintre cei mai importanţi actori ai scenei româneşti şi ai teatrului radiofonic, în mod particular. Încântătorul actor Virgil Ogăşanu face şi de această dată „minuni” cu rolurile sale, semnând prin interpretarea acestora cu o expresivitate impecabilă, o pagină teatrală radiofonică de neuitat.
„Oriunde te opreşti pare că abia începe şi oriunde începi pare că e finalul”, rosteşte Valérie despre piesa în care îl are drept companion pe Maestro. Ei bine, cred că această replică poate defini şi textul Oanei Maria Cajal. Pentru că acest rendez-vous sonor cu omul Clemenceau, în care visul şi realitatea se întâlnesc acolo unde prezentul se contopeşte cu trecutul, acest rendez-vous colorat şi lipsit de un ermetism intelectualizat care ar fi putut să-l condamne la calificări pricinoase, este o întâlnire cu începutul şi finalul, cu poezia, cu muzica, cu viaţa, cu iubirea, cu lumina. O întâlnire care, aşa cum spunea Clemenceau în preambulul pactului, ne traduce marea temă a senectuţii şi ne certifică faptul că nu există bătrâneţe, pentru că „eşti bătrân numai când accepţi să fii bătrân”.
Ultimul pact de Oana Maria Cajal. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Gavriil Pinte. În distribuţie: Mircea Albulescu, Irina Movilă şi Virgil Ogăşanu. Redactor şi coordonator de proiect: Domnica Ţundrea Regia de montaj: Florina Istodor şi Radu Verdeş. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Inginer de sunet: Iulian Iancu. Data difuzării în premieră: duminică, 19 octombrie 2014, ora 19.00, Radio România Cultural.
Fragment din spectacol
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
Alte cronici de Cristina Chirvasie:
Trei legende într-un singur spectacol
Un funt pentru datorie sau Moneda lui Puican
Liftul societăţii sau liftingul sentimental
Revolta absurdului sau Gingaşa balanţă a echilibrului
„Cymbeline” sau strania poveste a unui romance
Insomniile lui Gregor sau Metamorfoza închipuirii
Jocul cu fantasme sau Imponderabila senectute
Aparent… o comedie despre dragoste
Monodrama unei despărţiri anunţate
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius