TÂNĂRA GENERAŢIE. Repere istorice, valori epistemologice

[altmariusplus]

TÂNĂRA   GENERAŢIE

Repere istorice, valori epistemologice

 

 MARIAN NENCESCU

                   Vorbind despre generaţii, inevitabil  îmi vine în minte întrebarea  pe care un distins profesor de la Universitatea din Bucureşti o punea studenţilor săi : Între Matei Basarab şi Vasile Lupu, tu cu care ţii ?  Cu alte cuvinte, te punea să alegi între un domn muntean şi unul moldovean, care s-au cam luptat puţin între ei, deşi erau fraţi de neam. Inevitabil, răspunsul onest ce-ţi putea veni în  minte este : cu ambii !

                   În fond, nu am face decât să repetăm observaţia lui Mihai Eminescu şi anume că adevăratul patriotism înseamnă să-i împaci pe toţi, în primul rând între ei, şi în al doilea rând cu tine însuţi. Asta înseamnă că trebuie să-ţi depăşeşti subiectivismul natural, desprins însă din anii de şcoală, impregnat în fiinţa noastră şi să accepţi, ca pe o trăsătură superioară, diversitatea gândurilor, ideilor, opiniilor.

                   Născuţi între două culturi, cea totalitară şi cea actuală, diversă şi cosmopolită, suntem obligaţi să recunoaştem, ca limită a percepţiei noastre, valorile spirituale, singurele care ne hrănesc raiul în care convieţuim toţi, urmaşii lui Adam şi ai Evei. Aflat mai degrabă în partea a doua a vieţii, având deci liber la senectute, cum ar fi spus Cicero în Scrisorile către  Atticus, constat că, pe măsură ce asist la revoluţia industrială, ce se manifestă din ce în ce mai accentuat, fiinţa umană „continuă să rămână, în mare parte, necunoscută”. Cu alte cuvinte, înţelepciunea nu avansează odată cu produsul tehnologic, ci, din contră, ne lasă tot mai descoperiţi în faţa întrebării : Ce este viaţa, vorbă sau tăcere ?

                   Desigur, avem de-a face aici cu eterna dilemă dintre cultură şi civilizaţie, dar şi de realitatea că, din cele 8 ore de veghe, fiinţa umană foloseşte mai mult de o treime pentru reflexie şi dialog interior. Or, tocmai aceste gânduri, adesea nedefinite, dar prezente, spun psihologii, în subconştientul nostru, ne dau o imagine reprezentabilă despre propria personalitate, o imagine simbol, poate chiar binele suprem al unei vieţi trăite din plin, aşa cum visa Goethe.

                   Aşadar, vorbind despre generaţii, ne referim la umanitate, în general. Ne referim la fiinţă şi existenţă, dar şi la conştient şi subconştient, la lupta vieţii, la pragurile ce trebuie trecute, dar mai ales la propriul nostru efort pentru a ne păstra calitatea de oameni , căci dacă omul este singura fiinţă „nici înger, nici animal”, acelaşi om devine repede neom, în anumite ocazii . Ce ne ajută sau ne salvează în efortul de a ne păstra în limitele umanităţii, reprezintă tocmai această parte necunoscută a fiinţei, respectiv gândurile noastre, expresia cea mai evidentă a superiorităţii rasei umane.

                   Gândurile devenite fapte sunt mărturia efortului de autodepăşire. Până la urmă, intelectualul (etimologic, din limba latină, intus / înăuntru şi lego, legare /legătură) este fiinţa superioară care înţelege, leagă şi asociază lucrurile,  iar lectura (intellectiunea) asigură echilibrul lumii interioare cu cea exterioară.

                   Şi cu asta, ne apropiem de tema întâlnirii noastre. Deosebirea fundamentală dintre mine, ca persoană matură şi voi, ca tineri abia aspirând către tainele existenţei, este legată de concepţia de viaţă. Eu încerc să fac lucruri utile, în speranţa că pot lăsa ceva în urma mea. Voi doar întreţineţi aceste speranţe. Tinereţea aspiră la experienţele netrăite, în vreme ce maturitatea culege roadele faptelor împlinite. Echilibrul fiecărei vârste vine din armonia dintre visuri şi realizări. Cu cât speranţa e mai mare, iar împlinirea este mai redusă, cu atât dezechilibrul sufletesc şi spiritual este mai apăsător.

                   Iată, de pildă, o povestire cu tâlc, capabilă să ne exemplifice aceste observaţii. Se spune că un copil sărman, dintr-o familie americană, văzând că părinţii săi se zbat în sărăcie, s-a rugat lui Dumnezeu ca în copacul din faţa casei lui să crească, în loc de frunze, dolari. Evident, minunea se produce, iar tatăl copilului constată că, din mugurii copacului, cresc şi se maturizează bancnote de un dolar, care cu timpul devin, nu-i aşa ?, verzi, numai buni de cules şi folosit. Văzând că nu-i de glumă, pune frunză pe frunză, adică ban pe ban, după ce-i numără, evident – Noi când găsim un portmoneu, un portvizit . . .  – apoi se duce cu mica avere la cumpărături, spre bucuria lui şi a familiei sale. Curând însă, se deşteaptă şi fiscul, care în America e mai tare ca moartea. Cum nu pot impozita copăcelul, şi nici să-l taie nu reuşesc – între timp, se găseşte şi un botanist gata să declare că pomişorul e o specie rară, ce merită ocrotită – nu le rămâne decât să-l condamne pe proprietar pentru . . .  producţie ilegală de celuloză – pasămite frunzele, mă rog, dolarii, aveau mai multe fibre decât prevedeau normativele pentru compoziţia oficială a bancnotelor.

                   Ce concluzie tragem de aici ? Dincolo de clasica observaţie şi anume că natura evoluează şi că nu este exclus să ne trezim într-o zi cu un copac mutant, capabil să ne dea direct bani, în loc de frunze şi fructe, ar trebui să ţinem seama şi la ce ne dorim cu adevărat, căci s-ar putea să se îndeplinească şi astfel vom avea probleme . . .  cu fiscul.  

                   Am plasat deliberat această povestire în America, pentru simplul motiv că dacă ar fi crescut la noi un asemenea copac, până seara, omul nostru ar fi cules, în loc de dolari, numai aşchii. Ca să revenim la subiect, vom observa că dacă natura este capabilă să producă o generaţie superioară, cu atât mai mult fiinţa umană ar trebui să fie înzestrată cu această calitate. Aşadar generaţio, termen latinesc ce înseamnă a naşte, a produce, reprezintă acea calitate bio-psiho-istorică de reproducere naturală a unei fiinţe sau a unui proces, de regulă la un nivel superior.

 

                   Este, deci, în firea naturii, reproducerea, ca şi progresul natural, fenomen resimţit, până la un anume nivel, ca un adevărat seism social. Sociologii vorbesc chiar de valuri, atunci când caracterizează generaţiile succesive, iar segmentul temporar dintre două generaţii este numit interseismic. Reţinem, deci, comparaţia generaţiei cu valul, fenomen urmat de tranzienţă, interval în care vechea generaţie iese din centrul acţional, iar o alta, superioară, preia şocul social . În antropologie, acest fenomen se numeşte jertfă de întemeiere.

                   Să recapitulăm : valul (noua generaţie) este urmat de un flux (poate fi şi revoluţionar). Valul este dinamic, energic, purtând chiar denumirea de val de creastă, având ca misiune specifică negarea epocii trecute. Putem vorbi, aşadar, de o adevărată generaţie resurecţional-postmodernistă, aflată sub semnul paradoxului social.

                   Trăim azi o epocă a reformelor : de la cea în educaţie, la cea socială, industrială sau familială. Fluxul generaţiei noi împinge puternic vechea generaţie către o retragere prematură către matcă, iar simultan se produce o modificare de substanţă a ţărmului, în sensul că structurile de rezistenţă ale vechii generaţii se erodează rapid.

                   Specific acestui fenomen este reducerea vârstei adversatismului, respectiv a momentului predării ştafetei. Segmentul temporal în care o generaţie, respectiv valul,  devine, susţin sociologii, tot mai scurt, substanţial mai mic decât era perceput în urmă cu câteva decenii, respectiv generaţii. Dacă acum câţiva ani valurile pensionabile se situau în jurul vârstei de 60-70 de ani, azi nucleul intrărilor şi ieşirilor de pe val a atins un prag de maximum 20-30 de ani.

                   Sociologic, faceţi parte din generaţia resurecţional-postmodernistă ce va atinge pragul maturizării spirituale foarte curând, fenomen ce nu va trece fără urmări pe plan social. Iată de pildă, în opinia unui sociolog american, Erik Erikson, care sunt nevoile de bază ale unui tânăr de 26 de ani:

-         nevoia de fidelitate, respectiv de valori modele, standarde şi cutume general acceptabile ;

-         nevoia de mobilitate,  constând în parcurgerea, cu intensitate, al unor spaţii fizico-culturale şi cognitive.

                   Aşadar, generaţia care poartă azi bascheţi, jeansi, tricouri şi hanorace imprimate, eşarfe sport, brăţări şi cercei, generaţia cu cont pe reţeaua de socializare, telefon performant şi un MP3 player este mai puţin dispusă să-şi asume responsabilităţi sociale, în schimb este mai independentă, mai radicală şi mai individualistă. Desigur acest portret sociologic poate mai puţin măgulitor este completată şi de calităţi : pragmatism, adaptare la nou, predilecţia către spaţiul virtual.

                   Generaţia numită şi digitalizată, după interesul crescut arătat gadgeturilor electronice de tot felul ce animă spaţiul cotidian, generaţia cu fire şi aparate ataşate de corp, cum o văd cei mai în vârstă, nu mai citeşte, ci se informează, nu mai iese în parc sau natură, căci se exteriorizează în lumea virtuală, nu mai comunică nemijlocit, de la om la om, atâta timp cât are la îndemână reţeaua de socializare. Pe termen lung, asemenea practici pot afecta viaţa privată şi socială, pot altera relaţiile interumane iar, în final, conduc la interiorizare şi înstrăinare. Aşa să fie oare ?

                   Tânărul anilor 2000 resimte acut criza societăţii actuale – criza economică, culturală, a familiei şi a mediului. Principalele cauze ale apariţiei lipsei de participare publică pot fi identificate în confuzia generalizată ce a cuprins societatea. Expusă la un atac mediatic fără precedent, generaţia zisă şi Pro constată că modelele ce li se oferă fac parte din staturile undergrounnd ale societăţii. Mitul banului nemuncit, al competiţiei dobândite fraudulos inundă societatea. În goana după voturi, politicienii au propus chiar ca vârsta alegerii în Parlament să scadă la 18 ani. Este, desigur o capcană. Puţini vor fi tinerii care, de pe băncile liceului vor deveni direct „pensionarii” de lux ai statului, cu  maşină şi secretară la dispoziţie, şi, evident cu diurnă consistentă. „Dreptul” lor nu va afecta cu nimic, atât piaţa muncii, cât şi relaţiile sociale. Căutarea unui rost în viaţă, a unor satisfacţii economice şi spirituale va continua să preocupe intens masa de tineri, atâta vreme cât ţara Mamă, România, va refuza să le ofere acele oportunităţi de care au nevoie.

                   Aceasta este în linii mari realitatea în care se va maturiza generaţia tânără a ţării. Spunem adesea că tinerii nu sunt ascultaţi, în schimb îi acuzăm că nu le place societatea în care îi obligăm să trăiască. Personal, cred că e cazul să ne asumăm urgent eşecul acestui model social. El aparţine deopotrivă guvernanţilor, părinţilor şi educatorilor, tuturor celor care într-un fel sau altul au contribuit la promovarea acestor false mituri consumariste.

                   Privind în urmă,  constatăm că, în linii mari, în ultimul secol, România a cunoscut, exceptând generaţia actuală, alte trei generaţii. Este vorba de generaţia Războiului de Reîntregire, apoi generaţia pierdută, sau generaţia obligată să trăiască cel mai cumplit experiment social – comunismul, şi, în fine, generaţia Revoluţiei, urmată de această nesfârşită tranziţie. Într-un discurs ţinut la Uniunea Scriitorilor în anii `70, Petre Ţuţea afirma că pentru ca o generaţie să reuşească ar trebui să nu aibă „mâinile pătate de sânge”. Concepţia creştină şi profund dominantă de o axiologie de tip triadic : - Dumnezeu – Natură – Om a autorului „Filosofiei nuanţelor” i-au permis să constate acest adevăr universal. Ce s-a întâmplat însă cu toate aceste generaţii. Secolul trecut, ce a dat ţării şi chiar omenirii splendide exemplare de intelectuali rasaţi şi-a permis tristul lux de a-i irosi. Cine nu a ales calea exilului, a defăimării şi a sărăciei rătăcitoare, a sfârşit fie la închisoare, fie într-o obscură uitare. Exemplele sunt numeroase, iar fiecare destin reproduce parcă disperarea noiciană : N-a fost să fie! .

                   Imensul potenţial intelectual al generaţiilor trecute a fost irosit în chip nedemn. Azi resimţim doar jena faţă de acest sacrificiu, şi, poate regretul neîmplinirii. Nici Revoluţia atât de aşteptată şi de idealizată n-a produs revirimentul aşteptat. România s-a depopulat şi s-a dezindustrializat rapid, relaţiile sociale au explodat. Un val de intoleranţă şi individualism a  cuprins treptat toate straturile sociale. Sentimentul generalizat este acela al unei alungări din Paradis.În acest cor generalizat al suspinelor, generaţiile nu mai se succed, ele coexistă. Limitele temporale, şi, până la un punct, experienţele istorice sunt atât de apropiate, încât ele produc manifestări sociale asemănătoare.

                   Aceasta este una din observaţiile cele mai pertinente ale gânditorului şi sociologului Mircea Vulcănescu, unul dintre intelectualii martiri, mort la nici 47 de ani, în 1952, în închisoarea de la Sighet, autorul conceptului sociologic de generaţie. Fireşte, în linii generale, tendinţele unui grup social pot coincide cu acelea ale individului. Intervin însă moda, educaţia, valorile dominante.

                   Sociologic vorbind, o generaţie reprezintă o formă de reacţie, de atitudine sau de conştiinţă faţă de un anumit reper istoric. Mai mult decât un simplu reper statistic, cronologic sau biologic, generaţia operează cu elemente macro-sociale, cu termeni şi concepte trans-istorice sau, ca să-l cităm pe Mircea Vulcănescu : „Naşterea unei generaţii nu este o problemă de vârstă, şi nici numai de influenţă istorică. Situată între istorie şi psihologie, generaţia nu explică şi nici nu determină a-priori o epocă”.

                   Ce este deci generaţia ? Un fenomen cultural, o conjunctură socială, un echilibru spiritual comun tuturor membrilor. Urmărind evoluţia istorică a generaţiilor recente ale României, regăsim câteva elemente comune, trans-istorice : liberalismul, spiritualismul, naţionalismul.

                   Să ne explicăm : liberalismul rămâne, oricând şi în orice condiţii singurul motor social valabil. Doctrina „prin noi înşine”, aplicată de  Ion C. Brătianu, ar putea fi şi azi un model economic, dacă n-am fi obligaţi la atâtea şi atâtea cedări şi amputări, până la urmă ale fibrei naţionale. Spiritualismul se referă la dimensiunea creştină a universului nostru cultural. În fine, naţionalismul, atât de blamat azi, dar practicat cu atâta pathos de marile puteri, reprezintă steagul sub care se pot desfăşura celelalte două componente. Este, în esenţă, şi cheia mesajului meu adresat generaţiei voastre,o generaţie determinată economic şi, până la urmă, politic de factori pe care nu-i puteţi controla. Factorul esenţial – declanşator – rămâne unitatea spirituală. Refuz să văd în tânăra generaţie trăsăturile negative enumerate anterior, câtă vreme, până la proba contrariem nu au fost exploatate şi aceste dimensiuni. Revenind la Mircea Vulcănescu, voi încheia cu ideea că o generaţie nu este conştientă de propriile manifestări câtă vreme nu-şi cunoaşte propria misiune .

                Veţi asista, în anii ce vin, la schimbări profunde în fibra românească. Depinde de voi să păstraţi acest dat, sau să-l risipiţi. Creasta valului deja vă poartă spre un tărâm necunoscut. Mergeţi la vot, implicaţi-vă, nu aşteptaţi ca cineva, din afară, să vă ofere ceva. Veţi îmbătrâni aşteptând zadarnic. Nu irosiţi acest timp. Nu lăsaţi ca unitatea generaţiei voastre să se dizolve. Izolarea, retragerea, apolitismul sau, din contră, activismul din disperare, nu sunt soluţii. La fel, negativismul, exclusivismul politic, violenţa. Aveţi cele trei căi : liberalismul, valorile creştine şi naţionalismul. Folosiţi-le şi veţi avea România pe care o doriţi. Şi nu uitaţi : niciodată o generaţie nu-şi cunoaşte dinainte misiunea. Este o enigmă a naturii şi a firii omeneşti, până la un punct, benefică.

                   Pentru ca, într-o zi, să nu rostiţi şi voi fatidicul : N-a fost să fie, nu uitaţi că singura voastră identitate este aceea de români. Legând inteligent firul tradiţiilor cu speranţele de viitor, vă veţi defini propriul suflet şi veţi descoperi care este misiunea generaţiei voastre, regenerativ – postmodernistă. Succes !

 

 

                                                               Dr.    Marian Nencescu