O fertilă tensiune între evidență și ascundere, asimilabile cineticii mitice spaimă-fascinație Uroboros, guvernează eseul Restul ca problemă a filosofiei al lui Alexander Baumgarten. Desprinderea prudentă, fatal incompletă, a restului din coaja „riturilor, convențiilor și simbolurilor culturale“ se execută printr-o răsucire panoramică, care pornește în straturile vulgare ale materiei („restul-gunoi“), și urcă prin „cele trei zone ale ierarhiei“ platoniciene (natural, biologic, cognitiv), către un concept unitar, agregat în raza difuză a tăcerii și a simplității.
Apariție noțională semnalată încă la Platon și la Grigore cel Mare, restul se impune meditației ca un compus dublu polarizat. Ca și absență, el poate fi identificat în efectele naturii care „nu produce rest“, ca reminiscență zero a imaginației creatoare, a năzuinței afective sau estetice. Ca prezență, termenul ni se înfățișează drept „ceea ce rămâne“, material sau psihologic, „cel negândit și cel neasumat“, ca „sumă de posibilități nerealizate“, sau corelativ al materiei și formei. Paradoxal, observă autorul, în ciuda proliferării sale în orizontul dezvoltării hermeneuticii și al confortului, conceptul continuă să fie ignorat teoretic. Cauzele neglijării nu privesc numaidecât „sistemul de reguli ale vieții comunitare“,„noianul de semeții“ tehnico-științifice, ele camuflează motive de factură epistemologică (paradoxul lui Menon), grefate pe un „elan“ înnăscut „de ordonare a lumii“ și pe mentalități societale bine așezate pe eredități platonico-aristotelice. Chiar dacă nu îl recunoaște ca atare, reflecția de tip peripatetic, funcțională și astăzi, produce rest: un rest al formei, al obiectului, ca uitare de sine, în cazul gândirii predicative; un rest pur formal, infinit (Godescalc de Nepomuk), care justifică, în ultimele instanțe ale hermeneuticii, infinitatea activității filosofice.
„Cum e cu putință restul“, în condițiile acestea? „Ce rămâne“, ne-am putea întreba, după „ce este“? În loc să îl descopere pe masa de lucru, așa cum ne-am aștepta, instrumentarul cartezian ne dezvăluie doar neputințele metodei tradiționale, versiunile în care „ascuțișul minții fuge în toate părțile“. Avem nevoie, bănuiește profesorul clujean, de o altă gândire, postmodernă, curajoasă, stimulată de speranța slabă că „restul poate fi, cât de cât, gândit“. Această abordare întoarce, brusc, judecata, ca pe o mănușă: contemplarea se transformă într-o „suspendare“ a minții, într-o „gândire care se uită pe sine“ (Augustin). În noile lumini aurorale, restul își atrage corelativi importanți. Primul dintre ei este tăcerea, întuneric fertil care „ne însoțește (…), dinainte de început și după sfârșitul gândirii“, ceață pre-formală misterioasă care învăluie și hrănește reflecția, locaș gol, care face „limba inteligibilă“ și fără de care „gândirea s-ar bloca“. Din ipostaza de ideal al omului educat, care își conservă prospețimea percepției printr-o „minimală uitare de sine (comutată în nostalgie)“, simplitatea se preschimbă în avantaj spiritual și treaptă a doctei ignorantia.
Originala cercetare a domnului Baumgarten ne aduce numeroase contribuții valoroase, dintre care mă rezum la patru. Căutarea „clarității și a distincției“ metodologice nu tinde să resuscite firmamentul platonic, ci ne ghidează pe cărarea îngustă a unei teorii a golurilor, către simplitatea complicată a înțelepciunii. Demersul întreprins deschide dosare contemporane, ecologice (coexistența naturii și a ambalajului-rest), civilizaționale, și ne propune, în condițiile unei relații inedite între rest și uitare de sine, „regândirea necesară a fundamentelor“ noastre epistemice și ontologice.
Impresionează, de asemeni, calitatea întrebărilor secundare, adevărate poteci tăiate în materia cărții, rămase deschise ca resturi ale cursului argumentativ principal: „e posibilă o altfel de gândire predicativă?“, „cum poate fi ceva foarte simplu?“, ș.a. Pe ultimul său cerc de generalitate, mesajul împlinește o legitimare a exercițiului filosofic, căci invită la necesarul pas înapoi din lumea grăbită și la contemplarea spectacolului gândirii care umple materia și forma. Este, oare, aceasta, un mod de negare a vechii cunoașteri exhaustive, sau numai prima frază a unei cuprinderi mai mari?
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius