Tacerea care vorbeste

[altmariustotal ortodox]

A vorbi despre „tăcere” pare din start un „nonsens”.

Cum să vorbim despre ceva care nu cuvântă, care nu ne încântă prin grăire, ori care nu urlă în timpanele noastre...?

Într-o primă fază, acest demers ne trimite automat cu gândul la un subiect ce pare că frizează ridicolul, pentru că trăim vremurile în care toată lumea vorbește despre toate, deși, paradoxal, puțini aud, iar dintre cei care aud, puțini ascultă și înțeleg.

Trăim deci într-o lume în care tăcerea e privită ca un gest de lașitate..., ori o problemă „serioasă” de personalitate..., de integrare în mediul social... Așa am fost învățați să credem, cu această prejudecată am fost crescuți, și așa ni se spune în continuare, că tăcerea e păguboasă și dăunătoare.

Părinții bisericești ne-au îndemnat, de nenumărate ori, să vorbim cu folos și la momentul potrivit. Pentru că tăcerea, la vremea ei, este „mama gândurilor înțelepte” (Sf. Diadoh al Foticeii), o „pregustare” a tainelor dumnezeiești, prin care se descoperă bogăția vieții din sufletul nostru...

Înfrânarea limbii îl arată pe omul înțelept (Avva Isaia Pustnicul), iar a ști să taci, e o virtute mai mare decât a ști să vorbești (Sf. Ambrozie).

Sf. Antonie cel Mare spunea că doar tăcând înțelegem, și numai după ce am înțeles e bine să grăim, pentru că „în tăcere mintea naște cuvântul”.

Cel ce „slăbește frâul limbii”, acela dovedește că e departe de virtute (Avva Isaia Pustnicul), vorbirea deșartă fiind cea care pierde mult din virtuțile noastre (Cuv. Ioan Carpatiul).

Spusele celor vorbăreți sunt ca și „încălțările vechi”, adică „tocite de stricăciune” (Clement Alexandrinul), iar cei care vorbesc fără noimă nu numai că nu sunt „neprihăniți”, dar vorbele lor pricinuiesc și altora vătămare (Sf. Efrem Sirul).

Din acest motiv Sf. Isaac Sirul ne sfătuiește să alegem tăcerea, pentru că ea ne ferește de multe rele.

Tăcerea ne scapă de tulburarea din suflet. Acest adevăr îl întărește și Sf. Isaac Sirul: Așa cum norii acoperă soarele, tot așa multa vorbire întunecă sufletul care a început să se lumineze.

Dacă omul ar ține minte învățătura Sf. Scripturi: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 37), atunci ar ajunge la concluzia că mult mai bine este să păstreze tăcerea (Avva Pimen).

Sf. Grigorie de Nazianz ne învață să nu confundăm evlavia cu multa vorbire despre Dumnezeu, deoarece evlavia stă mai mult în „păzirea tăcerii”.

Să fim încredințați că totdeauna este un lucru mai puțin primejdios să ascultăm, decât să vorbim după mintea noastră, deoarece chiar și un singur cuvânt rostit cu viclenie ori cu ușurătate ne poate „despărți” de Dumnezeu (Avva Filimon).

De aceea, mai bună „lucrare” e tăcerea, decât să vorbim aiurea și fără folos, pentru că dacă „cetatea sufletului nu are zidul tăcerii, ea rămâne descoperită săgeților dușmanului” (Sf. Grigorie cel Mare).

Și așa cum o „grădină fără îngrăditură va fi călcată în picioare și pustiită”, tot așa și „cel ce nu-și păzește gura își va pierde roadele virtuții” (Sf. Efrem Sirul).

Iar acela care are o viață „netrebnică”, deopotrivă de rea îi va fi și vorba pe care o rostește (Sf. Grigorie Teologul).

Iată și un aspect care pare bun, specific societății de consum în care trăim: „Unii oameni își aleg mâncarea cu multă luare-aminte și nu îngăduie să intre în gura lor anumite alimente, dar ei nu sunt atenți și nu își aleg cuvintele care ies din gura lor” (Fericitul Augustin).

Dar să nu uităm că cea mai mare nevoie nu este de „cuvinte frumoase, ci de o viață sfântă; nu de iscusință oratorică, ci de fapte” (Sf. Ioan Hrisostom).

Sunt și oameni care par că tac, dar în inimile lor îi osândesc pe alții. Astfel de oameni deși tac, de fapt „vorbesc” mereu, deoarece ei judecă în ascuns, în timp ce sunt alții care vorbesc cu voce tare, însă fără niciun folos (Avva Pimen).

Numai „convorbirea duhovnicească” este folositoare, iar tăcerea este preferabilă tuturor discuțiilor inutile (Sf. Talasie Libianul).

Pentru ca să învățăm a vorbi „bine și fără greșeală”, trebuie să învățăm mai întâi a tăcea (Avva Zosima).

Iar pentru un „cuvânt eliberator” avem nevoie de „oameni ai tăcerii, hrăniţi de uimire, de atenţie, de rugăciunea curată şi de frumuseţea liturgică” (Olivier Clement, „Trupul morții și al slavei”, Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, București, 1996).

Arhim. Emilianos Simonopetritul considera că oamenii prea „vorbăreți” se simt de fapt singuri și „destrămați” înlăuntru, adevăr valabil și pentru cei prea tăcuți, închiși într-un suflet „gol” de Dumnezeu și de lucrarea rugăciunii.

Adevărata comuniune este cea în munca făcută împreună în tăcere, în bucuria credinței și a dragostei, și mai ales în slujba bisericească. Această tovărăşie îl arată pe om înţelept (Arhim. Emilianos Simonopetritul, „Cuvinte ascetice. Tâlcuire la avva Isaia”, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2008).

Poate ar trebui să facem mai multă liniște în inimile și în mințile noastre, să învățăm să tăcem și mai cu seamă să ascultăm, ca să auzim ce ne spune Dumnezeu, fiecăruia dintre noi și lumii întregi.

Altfel, în acest vacarm generalizat, nu vom mai știi nici măcar cine vorbește și cine ascultă.

Cuvintele care au putere și valoare sunt cele care ne introduc în „spațiul experiențelor dumnezeiești”, acestea fiind „rodul împărtășirii personale de Dumnezeul cel viu”.

În zilele noastre s-au înmulţit cuvintele şi s-au împuţinat experienţele duhovnicești. Odinioară omul îl „trăia pe Hristos în tăcere”. Astăzi vorbim permanent despre Hristos, fără să-L mai trăim în inimile noastre (Arhim. Arsenie Kotsopoulos, „Lucrări minunate ale harului. Eroi contemporani ai duhului”, Editura Egumenița, Galați, 2013).

Tăcerea care vorbește este starea inimii în pocăință, care înseamnă deopotrivă vorbire cu folos, atunci când e nevoie de cuvinte..., dar și smerita chemare, în taină, a Numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întru care lumea întreagă se îmbrățișează, vii și adormiți..., prin rugăciune.

Sorin Lungu