O temă importantă a iconografiei ortodoxe religioase o reprezintă tabloul votiv. Ctitorii, cinstiţi de-a lungul secolelor prin realizarea portretelor pe pereţii monumentului pe care l-au înălţat, figuraţi, în primele secole, în picioare şi îmbrăcaţi în straie de ceremonie, purtând pe mâini chivotul – imaginea redusă a bisericii, apar reprezentaţi fie în absida principală, pe boltă, în secolul al V-lea, fie pe peretele hemiciclului înconjuraţi de înalţi demnitari ai curţii imperiale ca la Biserica San Vitale din Ravenna, ori în naos în Serbia, sau exonartex la Sfântul Munte Athos şi Bulgaria.
Tabloul votiv din Paraclisul patriarhal cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“, „Sfântul Prooroc Daniil“ şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva“
La noi în ţară, urmând tradiţia bizantină, şi înrâuriţi în parte şi de influenţa apuseană (în Transilvania sau Moldova), ctitorii sunt reprezentaţi în mod solemn, cu chivotul bisericii în mâini, prezentându-l Mântuitorului sau Maicii Sale. În ceremonia inspirată din moda curţilor domneşti se citeşte un uşor caracter lumesc de paradă. Portretele, menite să-i păstreze în memoria colectivă pe cei care au înălţat monumentul sau au făcut daruri importante, sunt concepute şi zugrăvite într-un spirit puţin diferit de cel clasic bizantin.
Tema tabloului votiv împodobeşte, la început, peretele de apus al naosului, ca mai apoi să-şi rezerve un loc important în pronaos. Chiar denumirea de tablou votiv ne duce cu gândul la mesajul transmis de acesta, respectiv: tablou al închinării, al oferirii lăcaşului de cult Ocrotitorului ceresc.
Ctitorul oferă ctitoria sa Mântuitorului Iisus Hristos
Figurile de ctitori întâlnite în pictura moldovenească, realizate cu un fin simţ al observaţiei, au rol atât documentar, cât şi artistic, reflectând, pe lângă documentul social-politic, şi realitatea unor conţinuturi culturale neîntrerupte, o legătură permanentă între trecut şi prezent. Spre deosebire de celelalte zone, tabloul votiv are în Moldova o caracteristică proprie: ctitorul oferă ctitoria sa Mântuitorului Iisus Hristos, care stă aşezat pe tron, printr-un intermediar: fie Maica Domnului, fie un sfânt - patron al lăcaşului. Aceştia îl conduc pe ctitor, care este urmat îndeaproape de membrii familiei care se roagă.
Un alt element important al tabloului votiv este reprezentarea ierarhilor, care atestă împlinirea regulilor canonice cerute de sfinţirea unei biserici. Atât ierarhii ctitori, cât şi cei eparhioţi, reprezentaţi în pronaos pe peretele de apus, dreapta, zugrăviţi în calitatea lor de întâistătători ai eparhiei sunt redaţi în mantie şi camilafcă sau mai târziu în sacos şi mitră (cum apare prima dată la noi în ţară la Biserica "Sfânta Marie Orlea" din Transilvania). Deoarece lucrarea era executată în timpul păstoririi, aceasta era întemeiată de regulă pe observaţia şi studiul personajului.
Portret monumental începând cu secolul al XIX-lea
Înmulţindu-se bisericile parohiale ctitorite la sate de către mici proprietari de pământ sau răzeşi, iar la oraş de către breslele micilor negustori şi meseriaşi, către sfârşitul secolului al XVII-lea începe o nouă fază în evoluţia artei portretelor ctitoriceşti, unde putem observa, pe lângă frize (care încadrează uneori până la 40 de figuri) şi portrete de meşteri, arhitecţi, sculptori, pictori şi ucenici ai acestora (cu autoportretele lor), zugrăvite de multe ori într-o manieră naivă, dar cu mult pitoresc şi farmec şi cu o valoare documentară reală atât pentru istoria costumului popular, cât şi pentru cea locală. Astfel, portretul monumental devine în secolul al XIX-lea un gen artistic preferat al vremii, urmărit prin daniile lor de ctitorii din stările de jos, doritori să-şi vadă chipurile eternizate într-o formă cât mai asemănătoare. Portretele votive din această perioadă nu sunt numai materializarea talentului şi a măiestriei unor meşteri, ci constituie mărturii grăitoare despre modul de viaţă, cultura şi trecutul poporului nostru, reprezentând deopotrivă oamenii, epoca, gusturile artistice şi obiceiurile. Fără a părăsi îndrumările erminiilor, personajele sunt înfăţişate de "zugravii de subţire" într-o viziune mai apropiată de viaţă, bogăţia costumului fiind redat, ca şi în tablourile votive mai vechi, în detaliu. Peisajul lipseşte cu desăvârşire, costumele bogate ocupând aproape în întregime partea inferioară a tablourilor. În câmpul liber din partea superioară sunt pictate inscripţii, care intervin în compoziţii, având ori funcţii decorative, ori rolul de a echilibra masa cromatică. Inscripţiile ne dau, pe lângă numele celor portretizaţi, date lămuritoare asupra familiei ctitorului, asupra poziţiei sociale a acestuia, uneori consemnându-se chiar şi natura donaţiilor făcute lăcaşului de cult (bani sau pământuri). Portretistica se distinge printr-un colorit extrem de viu, o gamă cromatică foarte bine ţinută în mână, reuşind să insufle personajului viaţă.
Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Importanţa reprezentării tabloului votiv reiese din faptul că acesta, pe lângă faptul că reprezintă un document de primă importanţă pentru plasarea monumentului într-o anumită perioadă istorică, are rolul de a reconstitui viziunea proprie a artiştilor vremii, care îşi permiteau ca în acest registru să abandoneze într-o anumită măsură rigoarea programului iconografic clasic. Cu timpul, reprezentarea votivă începe să dispară. În anul 1986, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea nr. 11.236, reglementează reprezentarea ctitorilor în biserici hotărând următoarele "Să nu se aducă modificări picturilor din bisericile monumente istorice sau din bisericile mai noi cu prilejul restaurării lor; să fie păstrate intacte tablourile votive ale ctitorilor, ca şi tabloul chiriarhului locului sau alţi ierarhi cu prilejul restaurării picturii de la bisericile monumente istorice, ca şi de la bisericile obişnuite; să se păstreze intact cu prilejul unei restaurări programul iconografic pictural referitor la tabloul votiv al ctitorului şi ierarhului; să nu se înlocuiască tabloul cu chipul ierarhului sub care s-a pictat sau s-a sfinţit biserica, cu cel din timpul căruia se face restaurarea; să nu se picteze chipul ierarhului în timpul căruia s-a restaurat pictura, alături de cel în timpul căruia s-a zidit şi pictat biserica respectivă; numele ierarhului în timpul căruia s-a făcut restaurarea se poate scrie în pisanie; să nu se anuleze pisania veche cu prilejul restaurării unor picturi, ci ea să fie repusă în valoare; se poate face totuşi şi o altă pisanie; să se menţioneze în descrierea iconografică a devizelor de restaurare a picturii cine este trecut în tabloul votiv şi să se reproducă întreg conţinutul pisaniei; să se interzică cu desăvârşire pictarea în biserici a chipului preoţilor sau al membrilor Consiliului Parohial, în locul ctitorilor, aceştia putând fi menţionaţi în pisanie sau în alt loc în pridvor; să se interzică cu desăvârşire a se scrie numele donatorilor de icoane sau scene în biserică, numele acestora putând fi trecut în pisanie sau într-un pomelnic permanent al bisericii şi în documentul întocmit cu prilejul sfinţirii bisericii". (Compendiu alfabetic şi tematic din hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pr. Alex. Armand Munteanu, Constanţa, 2003)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius