Pentru bunica mea, esenţa sănătăţii era supa. Ea te scăpa de gripă, reumatism, toxiinfecţii alimentare. O supă de legume sau de pui era o injecţie cu anticorpi şi vitamine. Ceva-ceva e adevărat, ne-o spun şi medicii, şi nutriţioniştii. Astfel se explică faptul că supa şi versiunea sa mai concentrată şi condimentată, ciorba, sunt, alături de alte feluri de mâncare, nelipsite din meniul românilor. De fapt, după cum o spun istoricii, istoria supei este, probabil, la fel de veche ca şi cea a gătitului. Consomme-ul franţuzesc, supagazpacho spaniolă, borşul rusesc, minestronele italian sau won-ton-ul chinezesc sunt variaţiuni pe aceeaşi temă.
Bucătarii nu au făcut decât să adapteze reţeta la gustul şi ingredientele locului. Pentru că erau digerate cu uşurinţă, supele erau prescrise pentru recuperarea bolnavilor încă din Antichitate. De altfel, industria modernă a restaurantelor se bazează pe supă şi nu e de mirare că primele feluri vândute în restaurantele din Parisul secolului al XVIII-lea erau restoratifs, adică recuperatoare, întăritoare.
Dar istoria supei începe cu mult înainte. În sanscrită cuvântul supa înseamnă o hrană săţioasă. Istoricii spun că primele mărturii despre supă datează de prin mileniul şase î.Hr. Se pare că era gătită din carne de hipopotam. Istoricul John Ayto susţine (în An A-Z of Food and Drink ) că acest cuvânt ar putea fi un construct latin postclasic preluat, se pare, dintr-o rădăcină preistorică germanică: sup. De aici ar rezulta formele suppa, soup şi soupe.
Spahii-ciorbagii
Ciorba a ajuns pe masa românilor dintr-un capriciu istoric, fiind fiartă, mai întâi, în ceaunele şi cazanele trupelor de spahii ale Imperiului Otoman. Era atât de strâns legată de imaginea trupelor de militari otomani, că şefii regimentelor de spahii erau cunoscuţi sub titulatura de ciorbagii; poate şi pentru că lângă cortul lor se afla dintotdeauna cel al popotei, unde se făceau cele mai bune ciorbe de burtă sau de berbecuţi, aromate cu câteva fire de mentă, legume, piper şi, pentru ornament, pătrunjel proaspăt. În turceşte bine-cunoscuta fiertură poartă numele de çorba, cuvânt provenit din arabul šorba (šarâb).
Dacă urmăm aceste cuvinte vom observa că ele trasează cu precizie harta cuceririlor otomane. Grecii de după de cucerirea Constantinopolului, când au fost intens turciţi vreme de patru secole, o cunosc sub numele de τσορβάς (ţorbas). Ei fac şi astăzi tchorba toptsita, adică ciorba cu perişoare, care se prepară fierbând mai întâi nişte oase, pentru supă. Se fac apoi perişoare din carne tocată de vită (sau mixtă), amestecată cu piper şi sare, care se fierb un sfert de oră în apă. Ciroba este acrită nu cu borş sau lămâie, ci cu oţet, iar pentru aromă se adaugă nişte pudră de boia iute, călită în ulei.
Bulgarii, sârbii, croaţii sau albanezii o gătesc şi ei sub diverse denumiri derivate din cuvântul turcesc. Bulgarii, de pildă, gătesc bob tchorba, adică ciorbă de fasole, care se prepară ca şi cea românească, lăsând boabele la înmuiat şi fierbându-le apoi cu legume, ardei şi roşii mărunţite. Shkembe tşorbaseamănă cumva cu ciorba de burtă, doar că în ea se zdrobesc câţiva căţei de usturoi, se rade brânză şi este aromată cu dafin şi măghiran.
Afrodita şi nopţile de dragoste
Supa a urmat, pare-se, un alt traseu. Etimologia ne spune că acest cuvânt ne-a venit pe o rută romanică, trecând din cuvântul neogrec σοῦπα,prin italianul suppa, la cuvântul franţuzesc soupe.
Chiar şi textele homerice miros a supă. Supa cu ou şi lămâie (avgolemono) a fost creată, zice-se, pentru a-i evoca zeiţei Afrodita nopţile de dragoste. Se fierb fâşii din carne de pui, orez sau orz şi legume. După ce se strecoară zeama şi se dau deoparte carnea şi legumele, se lasă la răcit, apoi se adaugă gălbenuşurile şi zeama unei lămâi. Se amestecă totul şi apoi se fierbe la foc mic. Supa la conservă sau deshidratată a fost inventată încă din secolul XIX.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius