Nu o singură dată a dovedit Alexandru George că nutrea o ură viscerală față de Marin Preda (ca de altfel și față de G. Călinescu). Cel mai iubit dintre pământeni, de exemplu, i se părea o „carte de altfel mizerabilă, lipsită de orice valoare“ (Confesiuni împotrivă, Ed. Albatros, 2000, p. 54), fiind parcă scrisă de cineva care nu a trăit în acea epocă. În nr. 15/2000 al revistei „Luceafărul“, criticul, care nu s-a considerat niciodată a fi într-o astfel de postură, a publicat un articol cu titlul Un anumit fel de literatură, în care, mărturisind că nu intră „în rezonanță cu o literatură de brutalități naturaliste și de mizerie stilistică, cum este cea a lui Preda“, făcea o analiză tendențioasă schiței Calul. Concluzia îi era următoarea: „E greu să întâlnești, chiar și în literatura noastră, o mai succintă concentrare de absurdități și de cruzimi fără rost, pur demonstrative. Scena relatată de Marin Preda nu s-ar fi putut niciodată petrece într-un mediu de minimă normalitate; niciun țăran nu și-a lichidat în modul acesta barbar un tovarăș și auxiliar de trudă și de suferință“.
Contrariat de o asemenea interpretare, în urma căreia protagonistul, Florea Gheorghe, era considerat a fi nebun, am decis să scriu un text în care să demonstrez că eseistul nu posedă capacitatea de a surprinde psihologia țărănească în privința animalelor. Cum atunci când citisem respectivul număr din „Luceafărul“ mă aflam la Iași, la Zilele revistei „Convorbiri literare“, împreună cu Marius Tupan, i-am propus acestuia să expediez textul chiar pentru revista în care apăruse. Îngrijorat, redactorul-șef al „Luceafărului“ mi-a spus că este de acord, dar că trebuie să fiu foarte atent la ceea ce am intenția să scriu, deoarece „moșul se supără“ și va înceta colaborarea cu revista. Așa mi-a apărut textul cu titlul Calul de bătaie (acesta fiind, pentru Alexandru George, în primul rând, autorul schiței) în revista „Ateneu“ (nr. 7/2000).
Peste un an m-am întâlnit cu Alexandru George, în mod întâmplător, la fostul chioșc din fața fostei clădiri a Muzeului Literaturii Române din București și l-am întrebat dacă a citit textul meu. La răspunsul său negativ, am adoptat o atitudine livrescă față de bucureșteanul „get-beget“ (cum îi plăcea să se considere): „– Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român, dacă vorbiți așa!“ Aveam intenția să-i explic de ce nu avea dreptate în privința ipotezei asupra sadismului manifestat de Florea Gheorghe, care trăia de fapt o dramă, schița Calul comportând sugestia unei realități morale ascunse, dătătoare de spaimă pentru țăran. Abia am apucat să-i atrag atenția asupra motto-ului barbian „Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el“ al schiței, că interlocutorul meu a spus că nu are ce discuta cu mine, deoarece nu am dreptate. A părăsit în grabă chioșcul, eu nemaiavând timp să-mi duc argumentația până la capăt.
Ulterior mi-am dat seama că am scăpat ieftin doar cu acea ieșire din fire și din… chioșc a iritatului critic, deoarece el avea atunci „pe rol“ o polemică acerbă dusă cu Gheorghe Grigurcu. Acesta din urmă publicase în România literară (nr. 21, 22/ 2001), sub titlul Alexandru George show, un text care se încheia astfel: „Negreșit, Alexandru George e una din personalitățile de mare relief ale literelor române actuale, una din cele mai apte a le acorda tensiunea contrarietății, împiedicând instalarea unei armonii factice, a unui «consens» mai mult ori mai puțin oficializant, excelent conducător, acesta din urmă, de mediocritate. Amuzantă dar și benefică e circumstanța că, refuzând practic a fi contrazis, având un aer al afirmației apodictice și suverane, d-sa atrage negațiile născătoare de discuții, acestea la rându-le fiind născătoare de adevăr, potrivit principiului maieutic (atunci când nu avem sentimentul că adevărul ne-a fost livrat de-a gata de către autorul Marelui Alpha, ceea ce se petrece nu rareori)“.
Deși nu se referea la persoana sa, ci la «consensul oficialzant» adresantului nu i-a plăcut sintagma „excelent conducător“ și a replicat prompt în revista „Luceafărul“ (nr. 24/2001), cu un articol purtând titlul aproape dumasian, dar deloc prietenos, După treizeci de ani. Citez un fragment: „[…] pentru a nu știu câta oară am fost îndemnat să recomand autorului să nu se mai «ocupe» de mine. Pentru cititorul care n-are de unde să știe, precizez că încă de la debutul meu, acum treizeci de ani, domnul Gh. G. m-a urmărit cu atâtea comentarii încât și-ar fi putut alcătui din ele, toate, un volum. […] (Chiar l-am rugat cu multă stăruință și cu tot frumosul să nu mai scrie despre mine; este între noi o adevărată incompatibilitate, iar vina e integral a mea; sunt un scriitor rău conducător de Grigurcu, așa cum sunt și de Eugen Simion, de G. Dimisianu și de mulți alții.)“. Desigur că riposta nu a întârziat să apară (În parc, în România literară, nr. 28/2001), preopinentul, pe bună dreptate intrigat, atrăgându-i atenția răului conducător, printre altele, că dorește să instaureze o cenzură de uz personal, într-un climat de agora literară, în care orice scriitor ce apare pe piață trebuie să se supună regulilor democratice.
A mai avut loc un schimb de replici între cei doi polemiști, în urma căruia dreptatea a fost de partea lui Gheorghe Grigurcu, dar din textul lui Alexandru George mi-a atras atenția următoarea frază: „Cât privește pe Șerban Cioculescu, am fost primul (și aproape singurul) publicist român care și-a amintit că împlinește 70 de ani și am dat un articol în acest sens la „Luceafărul“, unde colaboram și unde mi-a fost primit cu greutate, redacția (Virgil Teodorescu, S. Damian, Georgeta Horodincă) opinând că nu merită o pagină întreagă de revistă «un tâmpit ca ăsta»“. Mă simt nevoit să spun, în numele Adevărului – în care Alexandru George credea asemenea unui personaj camilpetrescian –, că el nu a fost aproape singurul care să-și fi amintit de aniversarea lui Șerban Cioculescu. Astfel, în toamna anului 1972, au apărut foarte multe texte, chiar și în numere omagiale. Și-au adus aminte și au scris pentru România literară (nr. 37/1972) Edgar Papu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Râpeanu, Eugen Simion și George Muntean. Apoi, în „Viața românească“ (nr. 9/1972) au semnat Florin Mihăilescu, Demostene Botez și Ieronim Șerbu. În alte reviste bucureștene au adus criticului omagiu Nicolae Balotă („Luceafărul“, nr. 38/1972), Al. Oprea („Manuscriptum“, nr. 4/1972) și Al. Dima („Revista de istorie și teorie literară“, nr. 1/1973). În provincie, și-au amintit de septuagenar revistele „Argeș“, nr. 9/1972 (Alexandru Balaci), „Ramuri“, nr. 10/1972 (Romul Munteanu), „Steaua“, nr. 20/1972 (Leon Baconsky), „Convorbiri literare“, nr. 23/1972 (Al. Dobrescu) „Cronica“, nr. 40/1972 (C. Ciopraga) și „Vatra“, nr. 12/1972 (Serafim Duicu).
Parcă pentru a-i face în ciudă autorului Marelui Alpha, dușmanul Al. Piru („odiosul profesor de literatură de la Universitatea din București“ – Consemnări în curs și la fine, Bibliotheca & Pandora – M, Târgoviște, 2002, p. 89) închidea bucla omagială cu un text în România literar\, nr. 44/1972. (De ce nu am crede asta, din moment ce se spune că Al. Piru ar fi declarat, tot în glumă, că a scris o istorie a literaturii numai pentru a nu introduce în ea un anumit nume? Dacă a meritat acest efort, numai el și-a putut da seama.) Îmi pare rău că trebuie să-l contrazic pe Alexandru George în postumitatea lui, dar cine cre deți că îmi dă dreptate în investigațiile mele, zădărnicindu-mi efortul înșiruirilor de mai sus? Alexandru George însuși, întrucât își începea astfel cronica literară din „Viața Românească“, nr. 1/1973: „La aproape o lună după ce toată ginta literară și mai ales confrații de critică fatalmente mai tineri l-au sărbătorit pe Șerban Cioculescu pentru împlinirea celor șapte decenii de viață, apare mult așteptatul volum al maestrului: Aspecte literare contemporane“.
Ultima dată l-am văzut pe Alexandru George la Gala Premiilor U.S.R. din 2009, atunci când i s-a decernat Premiul Național pentru Literatură. Nu țin minte ce a spus în cuvântul de mulțumire, dar nu m-ar mira să mi se amintească din partea cuiva că și-ar fi exprimat nemulțumirea pentru faptul că nu i se acorda premiul în exclusivitate pentru opera sa de prozator. Dacă i-aș fi fost unul dintre puținii apropiați, l-aș fi sfătuit pe laureat să țină un asemenea discurs: „Mă gândesc mereu la acea amuzantă schiță a lui Vlahuță intitulată O carieră într-un potcap, unde e vorba de un tânăr fără situație și vocație precisă care, mergând pe un drum de țară, găsește potcapul unui preot pierdut la vreo petrecere. Și-l pune în cap pentru a se feri de arșiță, și repede observă că toată lumea întâlnită îl salută cu deferență, începe să răspundă și până la urmă este cules de niște țărani într-o căruță și descinde într-un sat, unde este luat de-a dreptul drept un sacerdot. Atunci se hotărăște să-și intre în rol și până la urmă, frauda descoperindu-se, el va fi hirotonisit deadevăratelea de un prea înțelept episcop. Cam așa s-a desfășurat și cariera mea de critic, pe care mi-am privit-o totdeauna cu rezervă și distanțare; nu spun că ar fi fost chiar lipsită de succes și satisfacții, mai ales că după un timp, am făcut unele apropieri semnificative și mi-am zis ca Villiers de l’Isle-Adam: «Valorez puțin când mă contemplu, dar mult când mă compar!»“ (Întâlniri, Ed. Cartea Românească, 1997, p. 340). I se decernase prestigiosul premiu celui care făcuse carieră într-un potcap tocmai fiindcă fusese comparat cu sine și cu alții.
Nerecunoscându-și – prin procedeul preterițiunii, dacă nu și prin cochetarea cu ipocrizia, pur și simplu – nicio vocație pentru oficiul criticii, Alexandru George a considerat întotdeauna că un critic se află, prin genul pe care îl practică, sub nivelul literaturii. Totodată, a atras nefondat atenția, cu orice prilej, că este autorul unor importante scrieri, concepute într-o formulă rară la noi, în descendență bengesciană: romanul burghez. Devenit el însuși personaj al criticii noastre, subscriu la cele spuse de Gheorghe Grigurcu, potrivit cărora Alexandru George este „una din personalitățile de mare relief ale literelor române actuale“. Nu, în ultimul rând, trebuie reamintite eseurile strălucite cuprinse în mai multe volume începând cu Simple întâmplări cu sensul la urmă din 1970.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius