Sunt numai un păcătos care încearcă să facă binele". A doua parte a interviului cu Papa Francisc la Radio Cope

[altmariustotal catolic]

Publicăm a doua parte a textului interviului pe care Papa Francisc l‑a dat la sfârşitul săptămânii trecute lui Carlos Herrera, de la Radio Cope şi transmis de postul de radio spaniol în dimineaţa zilei de miercuri, 1 septembrie 2021.

Sanctitate, m-a impresionat mult un lucru pe care l-aţi relatat, când în urmă cu mulţi ani pe stradă la Buenos Aires, nişte părinţi au strigat copilului să nu se apropie de dumneavoastră pentru că eraţi îmbrăcat ca preot şi puteaţi să fiţi un pedofil.

Chiar aşa.

Pare că încă sunt îndoieli cu privire la toţi preoţii care în timpul acestei pandemii, de exemplu, au demonstrat că se străduiesc pentru a-i ajuta pe cei din urmă. Episcopii din toate ţările fac ceea ce li s-a cerut atunci când i-aţi convocat la Roma pentru ca să nu mai existe pedofili în rândurile lor?

Înainte de a răspunde la întrebarea dumneavoastră vreau să aduc omagiu unui om care a început să vorbească despre asta cu mult curaj, deşi era un spin în coastă în organizaţie, cu mult înainte ca să se constituie comisia despre această temă, care este cardinalul O'Malley. I-a revenit lui să rezolve problema la Boston şi n-a fost deloc uşor. Au fost făcuţi paşi foarte clari cu privire la acest punct, nu vi se pare? Comisia pentru Tutelarea Minorilor, care a fost voită de cardinalul O'Malley, astăzi funcţionează şi acum trebuie să reînnoiesc jumătate din membri pentru că aşa se întâmplă la fiecare trei ani. Oameni de mare valoare din ţări diferite cu probleme de acest gen. Şi cred că lucrează bine. Cred că sunt fundamentale în asta, pe de o parte, statisticile pe care le-am dat jurnaliştilor la întâlnirea preşedinţilor Conferinţelor Episcopale şi, pe de altă parte, discursul final pe care l-am rostit la sfârşitul Liturghiei de la acea întâlnire. Cineva a spus: "Până la urmă, papa a spus că este o problemă a tuturor, a dat vina pe diavol şi s-a spălat pe mâini". Acesta a fost comentariul unei media. Că am dat vina pe diavol, e adevărat. Ca incitator pentru toate acestea. Însă am dat vina pe el atunci când s-a vorbit despre pornografie infantilă. Am spus că a abuza de un copil pentru a filma un act de pornografie infantilă este diabolic. Nu se explică fără prezenţa diavolului. Asta am spus, e adevărat. Acolo, în acel discurs am subliniat cam totul, împreună cu statisticile. Cred că lucrurile se fac bine. De fapt, se înaintează şi de fiecare dată se înaintează mai mult. Este o problemă mondială şi gravă. Şi uneori mă întreb cum anumite guverne permit producţia de pornografie infantilă. Să nu spună că nu ştiu! Astăzi cu serviciile de intelligence se ştie tot. Un guvern ştie cine produce în ţara sa pornografie infantilă. Pentru mine acesta este unul din lucrurile cele mai monstruoase pe care le-am văzut.

Sanctitate, în urmă cu câtva timp aţi mărturisit că până cu puţini ani în urmă tematicile ecologice nu vă interesau deloc. Acum v-aţi schimbat, pentru că sunteţi unul din liderii mondiali care vorbeşte mai mult despre această problemă, despre abuzurile comise împotriva Pământului. Opţiunea ecologică v-a procurat duşmani? Veţi fi la Glasgow pentru Cop26? Sunt două întrebări în una.

Relatez istoria. [A V-a Conferinţă Generală a CELAM la] Aparecida, cred că a fost în 2007, dacă nu greşesc. Mă încurc un pic cu datele. La Aparecida i-am auzit pe episcopii brazilieni vorbind despre păstrarea naturii, despre problema ecologică, despre Amazonia... Insistau, insistau, insistau, iar eu mă întrebam ce avea de-a face treaba aceea cu evanghelizarea. Ascultam. Nu aveam cea mai palidă idee. Vorbesc despre anul 2007. Acel lucru m-a impresionat. Când m-am întors la Buenos Aires am început să mă interesez şi încet-încet am înţeles ceva. Sunt un convertit în acest lucru. Şi acolo am înţeles mai mult. Şi într-un fel mi-am dat seama că trebuia să fac ceva şi mi-a venit ideea de a scrie ceva ca magisteriu pentru ca Biserica aflată în faţa acestor lucruri... aşa ca şi mine, era, cum se spune în Argentina, un tont care nu înţelegea nimic din problemă; există atâţia oameni de bunăvoinţă care nu înţeleg... Atunci am decis să fac câteva cateheze despre această temă. Am convocat un grup de oameni de ştiinţă care mi-au expus problemele reale, nu ipotezele, realitatea. Mi-au făcut un frumos catalog şi pe bună dreptate. L-am dat teologilor care au reflectat asupra temei. Şi aşa s-a născut Laudato si'.

Povestesc o anecdotă frumoasă: când am mers la Strasbourg, preşedintele Hollande l-a trimis pentru a mă primi şi pentru a-şi lua rămas bun pe ministrul mediului care în acel moment era doamna Ségol?ne Royal. În conversaţia pe care am avut-o cu ea mi-a spus: "Este adevărat că scrieţi ceva?". Ministrul mediului ştia. Şi eu i-am răspuns: "Da, este adevărat". "Vă rog să publicaţi înainte [de întâlnirea] de la Paris pentru că avem nevoie de sprijin". M-am întors de la Strasbourg şi am accelerat scrierea. Şi a apărut înainte de întâlnirea de la Paris. Şi întâlnirea de la Paris a fost pentru mine summum în conştientizarea la nivel mondial. După aceea, ce s-a întâmplat? A intervenit frica. Şi încet-încet, în întâlnirile care au urmat, au fost făcuţi paşi înapoi. Sper ca Glasgow să ridice un pic ţinta şi să ne pună mai mult în rând.

Sanctitate, dar dumneavoastră veţi fi acolo?

Da, în linie de principiu programul este ca eu să merg. Totul depinde de cum vă voi simţi în acel moment. Însă, de fapt, se pregăteşte deja discursul meu şi programul este să fiu acolo.

Să vorbim despre China, dacă sunteţi de acord, Sanctitate... Printre rândurile dumneavoastră câţi insistă asupra faptului că n-ar trebui reînnoit acordul pe care Vaticanul l-a semnat cu această ţară pun în pericol autoritatea sa morală. Aveţi senzaţia că există mulţi oameni care vor să traseze drumul pentru papa?

Şi mie atunci când eram un simplu laic şi un preot îmi plăcea să trasez drumul pentru episcop, este o tentaţie aş spune chiar permisă dacă se face cu intenţii bune. Problema Chinei nu este uşoară, dar sunt convins că nu trebuie să se renunţe la dialog. Te pot înşela în dialog, poţi să greşeşti... dar acesta este drumul. Închiderea nu este niciodată drum. Ceea ce s-a obţinut până acum în China a fost cel puţin de a dialoga... Câteva lucruri concrete cum ar fi numirea de noi episcopi, încet-încet... Însă sunt şi paşi şi rezultate care pot să fie puse în discuţie de o parte şi de cealaltă. Pentru mine o figură cheie la toate acestea, şi care mă ajută şi mă inspiră, este cardinalul Casaroli. Casaroli a fost omul căruia Ioan al XXIII-lea i-a cerut să construiască punţi în Europa centrală. Există o carte foarte frumoasă, Martiriul răbdării, unde relatează un pic experienţele sale acolo. Sau sunt relatate experienţele pe care le-a trăit el, pe care le-a transcris după aceea. Un mic pas după altul, creând punţi. Şi uneori trebuind să dialogheze în aer liber sau cu robinetul deschis în momentele dificile. A depăşit treptat rezervele în relaţiile diplomatice care în fond presupuneau numirea de noi episcopi şi îngrijirea poporului credincios al lui Dumnezeu. Astăzi, într-un fel, trebuie să urmăm acele drumuri de dialog, cu paşi mici, în situaţiile mai conflictuale. Experienţa mea în dialogul cu islamul, de exemplu, cu marele imam Al-Tayyeb, a fost foarte pozitivă în acest sens şi îi mulţumesc mult. A fost ca germenul lui Fratelli tutti. Însă a dialoga, a dialoga mereu sau a fi dispuşi de a dialoga. Există un lucru foarte frumos. Ultima dată când Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a întâlnit pe Casaroli, acesta din urmă l-a informat cum mergeau treburile... Casaroli mergea în fiecare sfârşit de săptămână la o casă de corecţie pentru minori. Cred că era Casal del Marmo, nu sunt sigur. Stătea cu copiii şi purta sutana ca un preot. Nimeni nu ştia... Unii nu ştiau nici măcar cine era. Când s-au salutat şi Casaroli urma să iasă, sfântul Ioan Paul al II-lea l-a chemat şi i-a spus: "Eminenţă, continuaţi să mergeţi la copiii aceia?". "Da, da". "Să nu-i părăsiţi niciodată". Testamentul unui papă sfânt către un diplomat foarte abil: continuă de-a lungul drumului diplomaţiei, dar nu uita că eşti un preot, aşa cum faci. Asta pentru mine îmi foloseşte ca inspiraţie.

Sanctitate, în Spania a fost legalizată eutanasia, în relaţie cu ceea ce numim "dreptul la o moarte demnă". Însă acesta este un silogism greşit, pentru că Biserica nu apără îndârjirea în suferinţă, ci demnitatea până la sfârşit. Până la ce punct are omul o putere reală asupra vieţii sale? Ce părere are papa?

Să ne contextualizăm. Trăim o cultură a rebutului. Ceea ce nu foloseşte se rebutează. Bătrânii sunt material rebutabil: deranjează. Nu toţi, dar este adevărat, în inconştientul colectiv al culturii rebutului, bătrânii... precum şi bolnavii mai terminali; precum şi copiii care nu sunt voiţi, şi sunt trimişi expeditorului înainte de a se naşte... Adică este o cultură...

După aceea, să privim la periferii, să ne gândim la marile periferii asiatice, de exemplu, pentru a merge departe şi a nu ne gândi că se vorbeşte despre lucruri de aici. Rebutarea unor populaţii întregi. Gândiţi-vă la rohingya, rebutaţi, care hoinăresc prin lume. Sărmanii. Adică se rebutează. Nu sunt de folos, nu merg bine, nu sunt de folos.

Această cultură a rebutului ne-a marcat. Şi îi marchează pe tineri şi pe bătrâni. Influenţează mult asupra uneia din dramele culturii europene actuale. În Italia vârsta medie este 47 de ani. În Spania cred că este mai mare. Adică, piramida s-a răsturnat. Este iarna demografică în naşteri, unde există mai multe cazuri de avort. Cultura demografică este în pierdere pentru că se priveşte la profit. Se priveşte înainte... uneori folosind compasiunea! "Să nu sufere în cazul în care...". Ceea ce cere Biserica este să se ajute pentru a muri cu demnitate. Asta a făcut mereu.

Cu privire la avort, mie nu-mi place să discut până la ce punct se poate, până la ce punct nu se poate, dar spun asta: orice manual de embriologie din cele pe care le dau unui student de la medicină în facultate spune că în a treia săptămână de la concepere, uneori înainte ca mama să-şi dea seama [că este însărcinată], organele în embrion sunt deja definite toate, inclusiv ADN-ul. Este o viaţă. O viaţă umană. Unii spun: "Nu este o persoană". Este o viaţă umană! Aşadar, în faţa unei vieţi umane, îmi pun două întrebări: este permis a elimina o viaţă umană pentru a rezolva o problemă? A doua întrebare: este corect a angaja un călău pentru a rezolva o problemă? Şi cu aceste două întrebări se rezolvă cazurile de eliminare de persoane - de o parte şi de cealaltă - pentru că sunt o povară pentru societate.

Aş vrea să amintesc un fapt pe care ni-l povesteau acasă. Despre o familie înstărită cu mulţi copii şi un bunic care trăia cu ei. Însă bunicul îmbătrânea şi la masă începeau să-i curgă balele. Deci tată nu putea să aibă oaspeţi pentru că se ruşina de el. Atunci i-a venit în minte să pună o masă în bucătărie şi a explicat familiei că din ziua următoare bunicul va mânca în bucătărie şi astfel puteau să aibă oaspeţi. Şi aşa a fost. După o săptămână ajunge acasă şi îl găseşte pe fiul său de 8, 9 ani, unul dintre copii, care se juca folosind lemn, cuie, ciocane şi îi spune: "Ce faci?". "Fac o măsuţă, tată". "De ce?". "Pentru tine, când vei fi bătrân". Adică, ceea ce se seamănă cu rebutarea se va primi după aceea.

Sanctitate, să trecem la un alt scenariu. Dumneavoastră ştiţi că în societatea spaniolă s-au produs unele fracţiuni şi unele fracturi concrete. Referendumul din Catalonia a dus la o situaţie deosebit de delicată. Şi dumneavoastră aţi spus că suveranismul este o exagerare care întotdeauna se termină rău. Ce atitudine credeţi că trebuie să adoptăm în faţa unei poziţii de ruptură?

Aş spune să se privească la istorie. În istorie au fost cazuri de independenţă. Există ţări care actualmente sunt chiar într-un proces de independenţă. Priviţi la Kosovo şi la toată zona aceea care se redefineşte. Sunt fapte istorice caracterizate de o serie de particularităţi. În cazul Spaniei, voi, spaniolii, sunteţi cei care trebuie să judecaţi, exprimând părerea voastră. Însă pentru mine, cel mai important lucru în acest moment în orice ţară care are acest tip de problemă este să se întrebe dacă sunt reconciliaţi cu propria istorie. Nu ştiu dacă Spania s-a reconciliat complet cu istoria sa, mai ales aceea din secolul trecut. Şi dacă n-a făcut asta, cred că trebuie să facă un pas de reconciliere cu propria istorie, ceea ce nu înseamnă a renunţa la propriile poziţii, ci de a intra într-un proces de dialog şi de reconciliere; şi mai ales, a evita ideologiile, care sunt acelea care împiedică orice proces de reconciliere. În afară de asta, ideologiile distrug. Unitate naţională este o expresie fascinantă, e adevărat, dar unitatea naţională nu se va putea valoriza vreodată fără reconcilierea fundamentală a popoarelor. Şi cred că în acest sens, orice guvern, oricare ar fi orientarea sa, trebuie să se ocupe de reconciliere şi să vadă în ce mod să ducă înainte istoria ca fraţi şi nu ca duşmani sau cu acel inconştient necinstit care mă face să-l judec pe celălalt ca un duşman istoric.

Spania a trăit un proces de reconciliere foarte intens şi admirat de toată lumea în anii '60 din secolul trecut. Problema este că revizionismul istoric a pretins să nu utilizeze acea admirabilă reconciliere în lume care a fost tranziţia spaniolă, îmi imaginez că ştiaţi asta în Argentina şi nu este ceva nou şi pentru papa. Naţionalismul, suveranismul, au presărat Europa cu morţi şi cu migranţi. Şi asta mă face să vă întreb: în faţa imigraţiei, provocată de diferite fenomene, în care suntem cufundaţi acum, ce atitudine trebuie să asumăm? Ce se întâmplă când numărul celor care cer primire depăşeşte posibilităţile de primire ale unei ţări? Nu trebuie să fie graniţe? Toţi în orice loc, unde vrem şi cum vrem? Statele au dreptul de a face normele lor mai rigide sau mai puţin rigide?

Răspunsul meu este: mai întâi, în faţa migranţilor patru atitudini: a primi, a proteja, a promova şi a integra. Merg la ultima: dacă unul primeşte şi îi lasă acolo liberi în casă şi nu-i integrează sunt un pericol, pentru că se simt străini. Gândiţi-vă la tragedia din Zaventem. Cei care au comis acel act de terorism erau belgieni, erau fii de imigranţi neintegraţi, ghetoizaţi. Eu trebuie să fac în aşa fel încât migranţii să se integreze şi de aceea trebuie să facă pasul nu numai de a-i primi, ci de a-i proteja şi a-i promova, a-i educa, etc. În al doilea rând (mai spre întrebarea dumneavoastră): ţările trebuie să fie foarte oneste cu ele însele şi să vadă câţi migranţi pot accepta şi până la ce număr, şi aici este important dialogul dintre naţiuni. Astăzi problema migratoare nu o rezolvă o singură ţară, este important de a dialoga, şi de a vedea "eu pot până aici...", "aici mă opresc"... sau nu; "până aici structurile de integrare funcţionează sau nu funcţionează" etc., mă gândesc la o ţară care la câteva zile după venirea unui migrant deja îi dă banii pentru a merge la şcoală şi a învăţa limba şi după aceea îi găseşte un loc de muncă şi îl integrează. Aşa a fost în timpul epocii de integrare a imigraţiei datorate dictaturilor militare din America de Sud: Argentina, Chile, Uruguay. Vorbesc despre Suedia. Suedia a fost un exemplu în aceşti patru paşi de a primi, a proteja, a promova şi a integra.

Şi după aceea este şi o altă realitate cu privire la migranţi, la care am făcut referinţă mai înainte, dar o repet: realitatea iernii demografice, Italia are sate aproape goale.

Şi Spania...

"Nu, noi ne pregătim". Ce aştepţi, să rămâi fără nimeni? Este o realitate. Adică, migraţia este un ajutor în măsura în care se fac paşii de integrare. Aceasta este poziţia mea. Dar este adevărat, o ţară trebuie să fie foarte onestă şi să spună: "Pot până aici".

Anul viitor se vor împlini patruzeci de ani de la discursul Sfântului Ioan Paul al II-lea despre identitatea europeană. Aş vrea să vă întreb care sunt locurile în care ar putea să meargă papa dacă sănătatea sa şi condiţiile sale bune îi vor permite asta. Nu ştiu dacă Haiti, nu ştiu dacă ţara dumneavoastră, nu ştiu dacă Santiago (de Compostela). [Acolo] a spus Ioan Paul al II-lea: "Întoarce-te să te regăseşti. Fii tu însăţi. Descoperă originile tale". Ar fi o amintire magnifică să o sărbătorim împreună cu dumneavoastră profitând de Anul Sfânt al Sfântului Iacob...

Am promis preşedintelui regiunii Galicia că mă voi gândi. Adică, n-am exclus asta dintr-o eventuală agendă. Pentru mine unitatea Europei în acest moment este o mare provocare. Ori Europa continuă să se perfecţioneze şi să se îmbunătăţească în Uniunea Europeană, ori se dezintegrează. UE este viziunea pe care au avut-o oameni mari ca Schumann, Adenauer. Cred că am rostit şase discursuri despre unitatea Europei. Două la Strasbourg, unul când mi-au conferit Premiul Carol cel Mare, şi acolo discursul rostit de primarul de Aquisgrana eu îl recomand pentru că este o uimire de criticism cu privire la problema UE. Dar nu putem renunţa. Unul din momentele cele mai fericite pe care le-am trăit a fost într-o ocazie a unuia din discursuri când au venit toţi, şefi de stat sau şefi de guvern din UE. Nu lipsea nimeni şi ne-am fotografiat în Capela Sixtină. Acel moment nu-l voi uita. Nu putem să ne întoarcem înapoi. A fost un moment de criză şi UE a reacţionat bine în faţa crizei. În pofida discuţiilor, a reacţionat bine. Trebuie să facem posibilul pentru a salva această moştenire. Este o moştenire şi o misiune.

Sanctitate, e clar, dacă eu nu vă întreb când va veni papa în Spania îmi vor spune: "De ce nu l-ai întrebat pe Sfântul Părinte...". Aşadar, îndrăznesc să vă sugerez ca dumneavoastră, Sanctitate, nu veţi cunoaşte Săptămâna Sfântă până când nu veţi veni între Marţi Sfântă la Sevilla ca să o vedeţi pe Virgen de la Candelaria. Nici măcar nu aveţi curiozitatea?

Multă. Multă. Însă alegerea mea până acum pentru călătorii în Europa sunt ţările mici. Prima a fost Albania şi după aceea toate celelalte ţări erau mici. Acum în program este Slovacia, după aceea Cipru, Grecia şi Malta. Am voit să fac această alegere: mai întâi ţările mai mici. Am fost la Strasbourg, dar n-am fost în Franţa. La Strasbourg am fost pentru UE. Şi dacă merg la Santiago, merg la Santiago, dar nu în Spania, să fie clar.

La Drumul Europei

La Drumul Europei. O Europă. Însă acest lucru încă trebuie decis.

Există ceva pentru care papa a plâns în ultimul an, în afară de pandemie, sau papa nu are lacrima uşoară?

Eu nu am lacrima uşoară, dar din când în când îmi vine acea tristeţe în faţa unor lucruri, pe care sunt foarte atent să nu o confund cu melancolia ca Paul Berlaine: acel "Les sanglots longs, de l'automne, blessent mon coeur". Nu, nu. Nu vreau ca să se confunde. Uneori, când văd anumite lucruri îmi ating inima... şi asta mi se întâmplă câteodată.

Aţi fost definit "papa pop" sau "papa Superman", şi ştiu că nu vă place mult. Cine este în realitate Francisc, cum v-ar plăcea să fiţi amintit?

Pentru ceea ce sunt: un păcătos care încearcă să facă binele.

Aşadar, suntem doi păcătoşi la această masă...

Suntem doi.

Dar dumneavoastră aveţi mai multă influenţă acolo sus. (Râde). M-a impresionat mereu raportul dumneavoastră cu scriitorul Jorge Luis Borges. Pentru ce v-a atras aşa de mult acel tânăr iezuit?

Nu ştiu de ce. M-am apropiat de el pentru că era prieten foarte bun al secretarei sale. Şi apoi din simpatie... Nu eram preot atunci când l-am cunoscut. Aveam cam 25 sau 26 de ani când l-am cunoscut, predam la Santa Fe ca iezuit, în acei trei ani în care noi iezuiţii predam în şcoli şi l-am invitat să vină ca să vorbească elevilor mei de la literatură. Şi a venit şi a ţinut cursul... nu ştiu de ce. Însă era un om foarte bun. Foarte bun.

V-am auzit vorbind mult despre bunica dinspre tată, despre bunica Rosa, dar v-am auzit vorbind mai puţin despre mama dumneavoastră, sau probabil că nu v-am auzit vorbind despre ea direct...

Aici trebuie ţinut cont de doi factori. Suntem cinci fraţi, toţi foarte legaţi de bunici. Dumnezeu ne-a păstrat bunicii până când am devenit mari. Primul bunic, cel mai departe de toţi, l-am pierdut când aveam 16 ani şi ultima bunică atunci când eram deja provincial al iezuiţilor. Adică bunicii ne-au însoţit. În afară de asta, în casă era o obişnuinţă: vacanţele le petreceam noi, cei patru fraţi mai mari - pentru că sora mea mai mică a venit după şase ani - cu bunicii, astfel mama şi tata se odihneau un pic. Era distractiv. Există atâtea lucruri în această legătură cu bunicii. Despre bunica Rosa ceea ce povestesc sunt aceleaşi anecdote din totdeauna, unele sunt foarte distractive. Şi despre cealaltă bunică povestesc anecdote, cum ar fi lecţia pe care mi-a dat-o în ziua morţii lui Prokofiev despre efortul în viaţă. Când am întrebat-o cum a reuşit acel om să ajungă la acel punct. Eram adolescent. Şi despre mama îmi amintesc multe lucruri şi le povestesc. Dar atrag atenţia mai mult cele despre bunica, pentru că repet adesea unele lucruri curioase ale ei, unele irepetabile în scris, în programele radiofonice... unele vorbe care ne-au învăţat mult. Însă, aparte faptul că eram foarte legaţi de bunici, duminica mergeam acasă la ei şi după aceea la stadion pentru a vedea echipa San Lorenzo. Dar bunicii au influenţat mult asupra vieţii noastre.

Nu v-aţi uitat din nou la echipa San Lorenzo pentru că de mulţi ani nu vreţi să vă uitaţi la televizor...

Da. Am făcut o promisiune la 16 iulie 1990. Am simţit că Domnul îmi cerea asta, pentru că eram în comunitate şi vedeam ceva care s-a terminat în mod grav, neplăcut, rău. Am fost afectat. Era 15 iulie seara. Ziua următoare, în rugăciune, i-am promis Domnului că nu mă voi mai uita la televizor. Clar, atunci când este ales un preşedinte, mă uit, când este un accident aviatic, mă uit, astfel de lucruri... dar nu sunt dependent de televizor.

De exemplu, nu v-aţi uitat la Cupa Americii...

Nu, deloc.

Este o veche legendă care spune că un papă a fugit din Vatican. Francisc n-a făcut niciodată vreo fugă despre care nimeni n-a aflat până acum?

Nu. Cel care ieşea pentru a merge să schieze era Sfântul Ioan Paul al II-lea. Într-un moment era o pistă de schi şi el o avea în suflet. Şi făcea bine să fugă, mergea incognito. Dar într-o zi, în timp ce stătea la coadă pentru a urca, un copil a zis: "Papa!". Nu ştiu cum l-a descoperit. S-a întors imediat în Vatican şi a încercat să ia mai multe precauţii. Casele de familii pe care le-am vizitat, din câte îmi amintesc, sunt trei. Un semi-convent al terezinelor unde am voit s-o vizitez pe profesoara Mara, pe atunci în vârstă de 90 de ani, o mare femeie care a predat la Universitatea La Sapienza şi apoi la Augustinianum, şi am voit să celebrez Liturghia pentru ea. Apoi am mers pentru a prezenta condoleanţe celui mai bun prieten al meu probabil, un jurnalist italian, acasă la el. Şi a treia casă pe care am vizitat-o a fost cea a lui Edith Bruck, doamna care a împlinit acum nouăzeci de ani, care a fost într-un lagăr de concentrare. Unguroaică, evreică. A fost la începutul acestui an sau anul trecut, nu-mi amintesc bine. Sunt singurele trei case unde am mers pe ascuns şi după aceea s-a aflat. Mi-ar plăcea să merg pe stradă, mi-ar plăcea mult, dar trebuie să renunţ la asta, pentru că n-aş putea face zece metri.

Aţi avut vreodată ispita de a îmbrăca haine civile...

Nu, niciodată. Nu.

Cu o pălărie şi ochelari?

[Râde] Nu, nicidecum.

Cum combate Papa Francisc nostalgia, cine vă găteşte gustările de anis cu anason pe care le luaţi întotdeauna la micul dejun la La Puerto Rico?

Nostalgia mea încerc să fie de tip melancolic, de toamnă, deşi un lucru frumos al toamnei argentiniene, la Buenos Aires, erau zilele înnorate, cu multă ceaţă, unde nu se vedea la zece metri de la fereastră, şi eu ascultam Piazzolla. Este un pic straniu, dar şi Roma are zilele sale de ceaţă. Nostalgie, nu. Voinţă de a merge dintr-o parohie în alta pe jos, da; dar nostalgie, nu.

S-a terminat epoca durerilor de cap datorită cuvintelor care vă scăpau sau care spuneau că v-au scăpat şi care aveau consecinţe cu lucruri pe care dumneavoastră nu le-aţi spus?

Pericolul există mereu. Un cuvânt poate să fie interpretat într-un mod sau în altul, nu este adevărat? Sunt lucruri care se întâmplă. Ce pot să fac... Nu ştiu de unde au luat săptămâna trecută că voi prezenta renunţarea mea! Ce cuvinte au luat în patria mea? De acolo a ieşit ştirea. Şi spun că a provocat agitaţie, când mie nu mi-a trecut vreodată prin cap. În faţa interpretărilor care se nasc un pic deformate din vreun cuvânt al meu stau liniştit, pentru că a clarifica este mai rău.

Se vorbeşte mult despre fotbal la "Sfânta Marta"?

Da, despre fotbalul italian. Învăţ un pic să-l cunosc. Se vorbeşte mult despre fotbal, da.

Ce jucător de fotbal eraţi dumneavoastră, Sanctitate?

Era un "stâlp". Mă numeau "el pata dura", pentru asta mă puneau mereu în poartă, acolo mă apăram mai mult sau mai puţin bine.

Programul nostru "Tiempo de juego", colegii mei atunci când le-am spus că merg să-l văd pe papa, "te rugăm ca papa să-ţi spună ce crede despre angajarea lui Messi, a plecat în Franţa". Ce credeţi despre lumea fotbalului, o urmăriţi de aproape?

Am scris o scrisoare pastorală despre sport. O scrisoare pastorală care nu era o scrisoare pastorală. În două pasaje. Primul a fost articolul publicat în "Gazzetta dello Sport" la 2 ianuarie anul acesta. Apoi, bazându-mă pe acel articol - l-am corectat eu - am scris scrisoarea pastorală. Un articol interviu. Spun numai asta: pentru a fi un bun fotbalist trebuie să ai două lucruri: să ştii să lucrezi în echipă şi să nu fii aşa cum spunem la Buenos Aires, în slangul nostru, unul care nu lasă niciodată mingea, dar care joacă mereu pentru echipă. Al doilea, să nu pierzi spiritul de amator. Când în sport se pierde acest spirit de amator se începe să se comercializeze prea mult. Şi sunt oameni care au ştiut să nu se lase pătaţi de toate acestea şi au oferit câştigurile lor pentru fapte de binefacere şi pentru fundaţii. Trebuie lucrat în echipă, pentru că sportul este o şcoală de echipă, şi să nu se piardă spiritul de amator.

Sanctitate, vă mulţumesc mult pentru această oră de neuitat pe care aţi dăruit-o ascultătorilor COPE.

Un salut mare celor care ascultă şi vă cer să vă rugaţi pentru mine ca Domnul să continue să mă ocrotească şi să mă păzească, pentru că dacă mă lasă singur sunt un dezastru.

De obicei dumneavoastră sunteţi care ne spuneţi asta, dar astăzi v-o spunem noi: Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Şi pe voi toţi, Dumnezeu să vă binecuvânteze. Mulţumesc.

Mulţumesc.

(După L'Osservatore Romano, 2 septembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Papa după operaţie: "Niciodată nu mi-a trecut prin cap să demisionez". Interviu la Radio Cope - prima parte