Strigătul sfântului Augustin "Reintră în tine însuţi" în centrul predicilor de Postul Mare ale părintelui Raniero Cantalamessa

[altmariustotal catolic]

De Nicola Gori

Pentru un om care pare să trăiască într-o mare "centrifugă lansată cu toată viteza" spre exterior, strigătul sfântului Augustin "Reintră în tine însuţi!" apare ca o salutară ancoră de mântuire pentru a-l regăsi pe Dumnezeu în propria interioritate. Aşa explică predicatorul Casei Pontificale, capucinul Raniero Cantalamessa, la "L'Osservatore Romano" sensul predicilor care se ţin în Vatican în vinerile din Postul Mare, începând de la 15 martie 2019.

De ce alegerea acestei teme "augustiniene"?

Predicile din acest Post Mare continuă reflecţia asupra versetului din psalm: "Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu", începută în Adventul trecut. Dumnezeu există mereu; "în el ne mişcăm, respirăm şi suntem", le spunea Paul atenienilor; dar de obicei nu ne dăm seama de asta. De fapt, una este a şti că Dumnezeu există şi alta este să ne dăm seama de existenţa sa, să trăim în prezenţa sa, "coram Deo" se spunea odinioară. Între cele două lucruri este în mijloc ceva care se aseamănă cu trezirea de dimineaţă. În timpul nopţii, lucrurile din jurul nostru existau, erau aşa cum le-am lăsat în seara dinainte: patul, fereastra, camera. Dar numai acum, la trezire, lucrurile încep sau revin să existe pentru mine, pentru că le conştientizez, îmi dau seama de ele. Înainte era ca şi cum ele n-ar fi existat. Se întâmplă acelaşi lucru cu Dumnezeu. Este nevoie de o trezire, o tresăltare a conştiinţei pentru a ne da seama de el. Predicile de Postul Mare de anul acesta ar vrea să ajute să trăim o "trezire" de acest gen.

Există un motiv pentru care nu reuşim să-l "vedem" pe Dumnezeu?

Există un motiv dublu: unul care depinde de Dumnezeu şi unul care depinde de noi. Primul constă în faptul, adesea repetat în Biblie, că "nu putem să-l vedem pe Dumnezeu şi să rămânem în viaţă". Vederea lui Dumnezeu faţă către faţă ar elimina creatura făcută din carne şi sânge, din cauza transcendenţei şi maiestăţii sale. Celălalt motiv, spuneam, depinde de noi. Explic. Dumnezeu nu poate fi văzut "din faţă", dar poate fi văzut, spune Scriptura, "din spate", adică prin ricoşeu, "ca într-o oglindă şi în enigmă", conform sfântului Paul. Dacă nu-l vedem nici aşa, asta e adevărat că depinde de noi, de faptul că nu-l căutăm.

Există un loc privilegiat unde să-l întâlnim?

Această întrebare îmi permite să aprofundez conceptul pe care tocmai l-am amintit. Există "locuri" în care este posibil să-l "vedem" pe Dumnezeu, în modul indirect şi mediat pe care tocmai l-am descris. Primul dintre ele, accesibil tuturor, este creaţia. Câteva versuri destul de cunoscute ale lui Metastasio spun: "Oriunde îmi rotesc privirea / Dumnezeule imens eu te văd. / În lucrările tale te admir. / Te recunosc în mine". Despre această cunoaştere a lui Dumnezeu prin intermediul creaturilor vorbeşte Biblia când cântă în psalm: "Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale". Însă locul privilegiat al cunoaşterii lui Dumnezeu cel viu este Cristos, Cuvântul făcut trup. Pentru aceasta evanghelistul Ioan scrie: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat". Versurile lui Metastasio pe care tocmai le-am citat menţionează la sfârşit un alt "loc" în care poate fi găsit Dumnezeu: "Te recunosc în mine". Orice cunoaştere a lui Dumnezeu - aceea pornind de la creaturi şi aceea care porneşte de la Evanghelie - se realizează în inima omului, în interioritatea sa. Altminteri rămâne o cunoaştere teoretică, impersonală şi exterioară. Unul poate cunoaşte pe de rost Evanghelia şi să fie un expert de cristologie, fără ca între el şi Dumnezeu şi între el şi Cristos să se stabilească un adevărat contact personal. Tocmai pentru aceasta am ales ca titlu al întregului ciclu de predici motoul vestit al sfântului Augustin: "Reintră în tine însuţi!". Motivaţia invitaţiei sale pe care o dă sfântul este: "Pentru că în omul interior locuieşte Adevărul".

De ce este chemat omul să-l adore pe Domnul?

Înainte de orice motivaţie îndepărtată a obligaţiei adorării sunt cuvintele Scripturii. Prima poruncă a lui Dumnezeu - aceea pe care Isus o opune diavolului în episodul ispitirilor - spune: "Să-l adori pe Domnul Dumnezeu şi numai lui să-i aduci cult". Apoi este cuvântul lui Cristos adresat samaritenei: "Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore. Tatăl astfel de adoratori îşi caută". A fi "în picioare", cu privirea îndreptată în sus, este caracteristica fiinţei umane, spunea filozoful Kierkegaard; însă o prerogativă şi mai nobilă şi mai demnă a ei este "a fi gârbovit", a avea privirea îndreptată spre pământ, în adoraţie în faţa propriului Creator. Omul, adăuga el, "are nevoie de ceva maiestuos de adorat", şi dacă acest "ceva" sau "cineva" nu este Dumnezeu, va fi în mod inevitabil ceva mult mai puţin demn de Dumnezeu şi mai puţin demn de om. Noi am devalorizat cuvântul a adora; sunt unii care adoră să meargă la vânătoare, care adoră propriul câine... Dar în Biblie adoraţia este unicul sentiment rezervat numai şi exclusiv lui Dumnezeu. Noi o venerăm, o rugăm şi o iubim pe Sfânta Fecioară Maria, dar n-o adorăm, contrar cu ceea ce cred unii despre noi catolicii.

Ce semnificaţie îmbracă îndeosebi adorarea crucii?

Am vorbit mai sus despre Isus Cristos ca despre locul prin excelenţă în care poate fi întâlnit Dumnezeul cel viu. În această privinţă trebuie ţinut cont de două viziuni diferite, dar complementare. În perspectiva evanghelistului Ioan, mai ales graţie întrupării Cristos devine revelatorul suprem al Tatălui; în perspectiva lui Paul, mai ales în misterul pascal. De fapt, Dumnezeu este iubire şi pe cruce se manifestă adevărata natură a iubirii lui Dumnezeu care este o iubire de dăruire, până la golirea de sine pentru creaturile sale. Am dedicat ultima predică din Advent ca să ilustrez perspectiva lui Ioan; mă gândesc să dedic ultima predică din Postul Mare ca să ilustrez perspectiva lui Paul.

Mai este actual mesajul sfântului Augustin?

Strigătul lui Augustin "Reintră în tine însuţi!" ("In te ipsum redi") nu numai că încă este actual, ci n-a fost niciodată aşa de actual şi necesar ca astăzi. Trăim într-o epocă în care omul, graţie progreselor incredibile în mijloacele de comunicare, este în întregime proiectat în exterior. Trăim ca într-o centrifugă lansată cu toată viteza. Suntem în mod constant "în ieşire" prin cele cinci uşi care sunt simţurile noastre. Şi nu numai tinerii şi adolescenţii... Există un a fi "în ieşire" care este bun şi adesea recomandat de papa Francisc şi înseamnă a ieşi din noi pentru a merge spre aproapele şi a duce vestea Evangheliei "la periferiile existenţiale ale lumii"; dar există un a fi "în ieşire" vătămător şi depersonalizator şi este atunci când devenim incapabili să ne sustragem de la zgomot şi de la disipare pentru a reintra în inima noastră şi acolo să dialogăm cu Dumnezeu. Postul Mare are scopul de a ne ajuta în asta.

(După L'Osservatore Romano, 15 martie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu