de PUȘA ROTH
În cadrul lunii dedicate de Revista Teatrală Radio marelui actorȘtefan Iordache, marți, 16 septembrie 2014, la ora 19.00, Teatrul Național Radiofonic a programat la Radio România Cultural un spectacol din anii ’70, Amphitryo de Plaut, care îl are în rolul titular pe Ștefan
Iordache, într-o distribuție excepțională, în regia lui Dan Puican. Alături de Ștefan Iordache (Amphitryo), îi veţi mai asculta pe Mariana Mihuţ (Alcmena), Marin Moraru (Sosia), Mircea Albulescu (jupiter), Virgil Ogăşanu (Mercur), Ica Matache (Bromia), Victor Ștrengaru (Blepharo). Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Livio Bellegante. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din anul 1976.
Ștefan Iordache
O galerie uriaşă de tipuri caracterizate fie prin nume, fie prin situaţii, fie prin manifestări definitorii intră în scena teatrului plautin. Comicul numelor (Parazitul, Diabolus, Erotica, Daemones, Crocotia, Lupul, Pyrgopolinices, Agorastocles, Toxilus, pentru a cita doar câteva) vorbeşte de la bun început despre varietatea acestor tipuri, deşi personajele lui Plaut ajung cu greu la individualizarea trăsăturilor. De exemplu, printre puţinii eroi cu trăsături fizice particulare, dacă nu cumva singurul, este Pseudolus, sclavul „roşcovan, pântecos, cu pulpe groase, faţă oacheşă, cap mare, ochi pătrunzători, gură roşie, picioare mari”. Pseudolus, prin care se naşte în caracterologia personajelor de teatru, tipul servitorului şmecher, descurcăreţ, „factotum della città”, este un Figaro avant la lettre. Teatru cu mască şi fără mască. Cum vă place. Unele nume sunt cât se poate de transparente, ca Peniculus – perie, ori pur şi simplu traduc ocupaţia insului: Artotrogus, care înseamnă Coace-Pâine. Comedia modernă va folosi frecvent acest procedeu, ca de altfel şi efectul comic rezultat din sonoritatea propriu-zisă a numelui, uneori bombastică, aşa cum e cel al militarului din Curculio, Therapontigonus, sau din cuvintele compuse cu semnificaţie transparentă, mijloc destul de naiv dar eficient (aşa-zisele nume persane pe care le indică Sagaristio în Persanul şi care sunt compuşi latineşti: „Aiureavorbitorul”, „De fete-vânzătorul”, „De fleacuri-vorbitorul” ş.a.). Când nu au nume proprii, personajele lui Plaut sunt caracterizate prin profesiile lor. Când dramaturgul doreşte să evidenţieze o trăsătură predominată a caracterului unuia dintre personaje, găseşte cea mai simplă cale. Defectul devine cap de afiş: Soldatul fanfaron.
Titus Maccius Plautus
Nonconformistului Plaut (250 î. Hr., eventual 254 sau 251, Sarsina–Roma, probabil 184 î. Hr.) i s-au atribuit 130 de piese. Dintre acestea, numai 21 au fost considerate autentice, aşa cum s-a stabilit în urma analizei inventarului făcut de Varro în secolul I î. Hr., într-un prim studiu dedicat dramaturgului (Questiones Plautinae). Este posibil ca aceste fabulae varronianae, cum au fost numite, să fi fost şi cele mai bune, cu un relief artistic superior celorlalte. Asupra lor nu plana nici o îndoială, conform mărturiilor erudiţilor şi mai ales tradiţiei pe care Marcus Terentius Varro (116–27 î. Hr.) le-a luat în considerare ca singurele surse autoritare. Într-un eseu publicat în 1843–1844, cercetătorul german Friedrich Wilhelm Ritschl presupune că Varro a împărţit în trei categorii piesele suspectate în vremea sa ca aparţinând lui Plaut. Cele 21 de comedii cu paternitate sigură aparţin ultimelor trei decenii din viaţa dramaturgului, când reputaţia sa era neîndoielnică. Ele s-au bucurat de ecouri considerabile.
Pocal antic, British Museum
În celelalte două categorii ar intra piesele atribuite de mai multe surse lui Plaut, fără certitudinea paternităţii şi, în fine, cele a căror paternitate plautină fusese respinsă, ele aparţinând mai degrabă altor autori. Dar nici pe cele din a treia categorie Varro nu le elimină, considerându-le ca potrivindu-se spiritului comediilor lui Plaut („adductus filo atque facetia sermonis Plauto congruentis”). Ritschl, care, cercetând Palimpsestul ambrosian de la Milano, a fost primul care a identificat în 1842, numele real al scriitorului, T. Macci Plavti, şi nu M. Acci Plauti, aflat într-un manuscris al pieselor, enumeră, urmându-l pe Varro, titlurile a încă 19 comedii care ar aparţine lui Plaut (Saturio, Addictus, Boeotia, Nervolaria, Fretum, Trigemin, Astraba, Parasitus piger, Parasitus medicus, Commorientes, Condalium. Gemini leones, Foeneratrix, Frivolaria, Sitellitergus, Fugitivi, Cacistio, Hortulus, Artemo). Din acestea nu a ajuns nimic în epoca modernă. Celelalte aproximativ 90 de piese, ale căror titluri le cunoaştem în mică măsură (12-13), sunt mai degrabă apocrife. Evident, lucrurile sunt departe de a fi lămurite, inclusiv asupra periodizării creaţiei plautine, singura certitudine rămânând cele 21 de comedii pe care le avem astăzi la dispoziţie, cu speranţa că interpolările şi falsurile datorate copiştilor nu au fost de natură să le denatureze. Restabilirea textelor este rodul unei efort filologic de amploare desfăşurat în secolul al XIX-lea. (v. în acest sens prefaţa lui E. Benoist la Morceaux choisis de Plaute, Paris, 1877).
Amphitryo (206) este un text rezultat din contaminarea modelelor, adică din amalgamarea mai multor piese greceşti. Jupiter profită de plecarea la război a conducătorului oştirii tebane, Amphitryo, ia înfăţişarea acestuia şi o seduce pe Alcmena, soţia basileului, care îl naşte pe Hercule. Întoarcerea autenticului Amphitryo, însoţit de sclavul Sosia, generează o serie de confuzii, pe care Jupiter însuşi le clarifică în final:
„Jupiter
Curaj, Amphitryo; venit-am să văd de tine şi ai tăi.
N-ai teamă; ghicitorii şi haruspicii lasă-i
În pace: eu trecutul şi viitoru-l ştiu
Mai bine decât dânşii, că doară-s Jupiter.
Întâi şi-ntâi, cu-Alcmena mi-am fost făcut hatârul,
Şi din iubirea noastră mi s-a născut un fiu.
La rându-ţi, ai lăsat-o, plecând la oaste, grea;
Şi astfel ea pe lume doi gemeni a adus.
Cel care-i din sămânţa divină,-o să-ţi înalţe,
Prin faptele-i, şi ţie-o nemuritoare faimă.
Ci du-te la Alcmena cu dragostea dintâi.
Nu merită dojană, să ştii: nu s-a supus
Decât puterii mele. Acum mă-ntorc în ceruri.”
(Amphitryo, actul V, scena 2, traducere de Nicolae Teică)
Alcmena
Tema va face carieră, de la Molière şi Kleist până la Giraudoux.
Ștefan Iordache în Amphitryo de Plaut, traducere de Nicolea Teică, adaptare radiofonică de de Radu Popescu și Maria Marin. Regia artistică: Dan Puican. Data difuzării în premieră: 1 martie 1976 – fragment
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
Reamintim că Revista Teatrală Radio a dedicat luna septembrie 2014 actorului ȘTEFAN IORDACHE
(3 februarie 1941–14 septembrie 2008)
Vezi: Ștefan Iordache la rubrica Remember de Annie Muscă
Ștefan Iordache în „Prinţul negru” de Iris Murdoch, la TVR 2
Între Mitică, prinţul mahalalei şi Hamlet, prinţul Danemarcei de Răzvana Niță
Luna septembrie 2014, dedicată actorului Ștefan Iordache de Costin Tuchilă
Marele Premiu Ștefan Iordache la cea de a 17-a Gală HOP – de Doina Papp
Pușa Roth
Articole și interviuri de Pușa Roth: Poveste despre tatăl meu
„Capriciile Fenisei” de Lope de Vega
Dumitru Radu Popescu: „Am scris multe piese plecând de la actori”
Lucian Giurchescu: „Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie”
Actriţa Ruxandra Sireteanu a încetat din viață
Ruxandra Sireteanu: „Teatrul este dragostea şi chinul meu”
„Cel ce se pedepsește singur” de Terențiu
„Mizantropul” de Molière la Teatrul Național Radiofonic
Dorel Vişan: „Teatrul românesc s-a încurcat în iţele democraţiei”
Ştefan Iordache – lecţia despre simplitate şi firesc
Coca Andronescu în „Peribañez şi comandorul de Ocaña” de Lope de Vega
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius