Creşterea în continuare a patimilor duce la diverse stări duhovnicesc-psihice negative, pe care tradiţia patristică le uneşte într-o singură grupă generală, care a primit denumirea de înşelare.
Prin scrierile Sfinţilor Diadoh al Foticeii, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Calist şi Igna tie Xanthopoulos, Maxim Capsocalivitul şi altor Sfinţi Părinţi, învăţătura creştină despre înşelare a căpătat o formă absolut deplină şi completă. Iată câteva citate patristice privitoare la tema dată:
- „Mare potrivnică a adevărului şi ducătoare în pierzare a oamenilor este înşelarea, prin care în sufletele celor leneşi s-a împărăţit întunericul neştiinţei, care înstrăinează de Dumnezeu" (Sfântul Grigorie Sinaitul);
- „Când mintea începe să simtă mângâierea harică a Sfântului Duh, atunci şi satana bagă «mângâierea» sa în suflet printr-o simţire ce pare dulce, la vremea odihnei de noapte, într-un somn (sau dormitare) foarte subţire" (Sfântul Diadoh al Foticeii);
- „Inşelarea se arată - sau mai bine zis vine - în două chipuri: ca visări sau ca înrâuriri... Cea dintâi se face început celei de-a doua, iar cea de-a doua - început celei de-a treia, care este ieşirea din minţi. Inceputul părutei vederi duhovniceşti este părerea (cu pretenţii de atot-ştiinţă) care-l învaţă pe om să-şi închipuie Dumnezeirea într-un oarecare chip, lucru căruia îi urmează înşelarea, ce duce la rătăcire prin visări... Al doilea chip al înşelării - cel prin înrâuriri -este precum urmează: el îşi are începutul în patima dulceţii, care se naşte din pofta firească... învăpăind întreaga fire şi întunecând mintea cu idoli ai închipuirii, ea o duce la nebunie prin beţia lucrării sale aprinzătoare... In starea aceasta înşelatul se apucă să prorocească, face preziceri mincinoase, trâmbiţează că vede sfinţi şi povesteşte cuvinte care i-au fost spuse, chipurile, de aceştia..." (Sfântul Grigorie Sinaitul);
- „In unele din scrierile lor, slăviţii noştri Părinţi arată semnele luminării neînşelate şi pe ale celei înşelate, cum a făcut şi de trei ori fericitul Pavel din Latre atunci când la întrebarea ucenicului său a răspuns: «Lumina puterii vrăjmaşului are chip de foc, fumegă şi seamănă cu focul material, şi atunci când sufletul care şi-a înfrânat patimile şi s-a curăţit de ele îl vede simte neplăcere şi se îngreţoşează de el - pe când lumina Duhului este bună, de bucurie făcătoare şi curată, şi apropiindu-se luminează, umple sufletul de bucurie şi linişte şi-l face blând şi iubitor de oameni»" (Calist şi Ignatie Xanthopoulos);
- „Atunci când duhul cel rău al înşelării se apropie de om, tulbură mintea lui şi-o sălbăticeşte, învârtoşează şi întunecă inima, aduce frică şi temere şi trufie, strică privirea, tulbură mintea, înfiorează întregul trup, arată nălucit înaintea ochilor lumină nu limpede şi curată, ci roşiatică, face mintea smintită şi îndrăcită" (Viaţa Sfântului Maxim Capsocalivitul).
O deosebită atenţie este dată învăţăturii despre înşelare în Biserica Ortodoxă Rusă (spre deosebire de catolicism şi protestantism). Cea mai mare autoritate care a scris pe această temă înaintea epocii bolşevice este Sfântul Ignatie Briancianinov: „Episcopul Ignatie a cercetat - probabil ca nimeni altul dintre Sfinţii Părinţi - cu o deosebită amănunţime şi precizie natura înşelării în diferitele ei forme: el foloseşte întreaga experienţă a monahismului din vechime pentru a da în vileag mulţimea subtilelor capcane demonice, pentru a ne avertiza împotriva lor..." (arhimandritul Lazăr Abaşidze). Sfântul Ignatie definea starea de înşelare în următorul mod: „Inşelarea e vătămare a firii omeneşti de către minciună. înşelarea e stare a tuturor oamenilor, fără excepţie, stare pricinuită de căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare.
Cunoaşterea acestui fapt este cel mai puternic mijloc de prevenire a înşelării. Cea mai mare înşelare este să te crezi liber de înşelare." Despre problema distingerii înşelării el scria: „Anevoioasă este ieşirea din amăgirea de sine. La uşă stă străjer; uşile sunt ferecate cu lacăte şi zăvoare grele şi tari; pe ele este pusă pecetea adâncului iadului. Lacătele şi zăvoarele sunt trufia şi amăgirea de sine... Pecetea cu neputinţă de sfărâmat este recunoaşterea lucrărilor amăgirii de sine drept lucrări ale harului", şi în continuare: „Atunci când se apropie de om - prin gând, sau prin visare, sau prin părere subţire, sau prin vreo arătare văzută cu ochii trupeşti, sau prin vreun glas din văzduh, auzit cu urechile trupeşti - înşelarea se apropie întotdeauna nu ca o stăpânitoare ce nu ştie de îngrădire, ci ca o amăgitoare ce caută în om
încuviinţare şi primeşte stăpânire asupră-i în urma încuviinţării lui. Lucrarea ei, fie că e lăuntrică, fie că este în afara omului, este întotdeauna din afara lui; omul poate să o respingă. La început, înşelarea este întâmpinată întotdeauna cu o anumită îndoială a inimii; nu se îndoiesc de ea doar cei pe care a pus stăpânire cu totul".
Iată cum descrie Sfântul Ignatie trăsăturile omului aflat în starea de înşelare şi amăgire de sine: „Nu mănâncă, nu bea, nu doarme, iarna umblă numai în rasă, poartă lanţuri, vede vedenii, pe toţi îi învaţă şi-i dă în vileag cu obrăznicie cutezătoare, fără nici o corectitudine, fără noimă şi fără rost, cu aprindere a sângelui, materială, pătimaşă... Sfânt, şi gata!" In privinţa aprinderii, Sfântul Ignatie avertiza: „Să nu faceţi greşeala de a socoti aprinderea omenească drept lucrare a focului dumnezeiesc! Mulţi au greşit şi au căzut în amăgire de sine pierzătoare. Din starea de aprindere au apărut rătăciri pierzătoare."
Un păstor ortodox contemporan vede la înşelare următoarele semne: năzuinţa obsesivă către senzaţiile „sfinte şi dumnezeieşti", deschiderea şi disponibilitatea de a fi „răpit" de un duh, căutarea nu a lui Dumnezeu, ci a „mângâierilor duhovniceşti", „îmbătarea" de sine luată drept „lucrare a harului", incredibila uşurinţă cu care omul devine „contemplativ" sau „mistic", cu care primeşte „descoperiri mistice" şi stări pseu-doduhovniceşti (arhimandritul Lazăr Abaşidze).
Duhovnicia creştină autentică posedă calitatea de a fi nebăgată în seamă, fiindcă dinadins se străduie să fie aşa.
Un tip aparte de înşelare este „părerea". Sfântul Ignatie Briancianinov scria despre ea: „Acest fel de înşelare e înfricoşător... Celui posedat de această înşelare i se pare, şi-a alcătuit despre sine «părerea», că are multe virtuţi şi merite - chiar că este îmbelşugat în darurile Sfântului Duh." „Cel ce pune pe seama sa lucrări duhovniceşti, virtuţi, merite, daruri harice, care se linguşeşte şi se cinsteşte pe sine însuşi prin «părere», care prin această «părere» închide intrarea în el şi lucrărilor duhovniceşti, şi virtuţilor creştine, şi harului dumnezeiesc, deschide larg intrare molimei păcatului, deschide intrare demoni-lor... Cei molipsiţi de înşelarea «părerii» se întâlnesc foarte des.
Oricine n-are duh înfrânt, care îşi recunoaşte calităţi şi merite, oricare ar fi acestea, oricine nu se ţine neabătut de învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci cugetă despre vreo dogmă sau predanie de capul lui, în chip samavolnic sau după învăţătura eterodoxă, se află în această înşelare." Opusă „părerii" e starea de „sărăcie cu duhul": „De la Dumnezeu avem şi fiinţarea, şi naşterea cea de-a doua, şi toate însuşirile fireşti, toate capacităţile - şi cele duhovniceşti, şi cele trupeşti. Suntem datornici lui Dumnezeu!
Datoria noastră nu este cu putinţă de plătit! Din această vedere de sine ia naştere de la sine pentru duhul nostru starea potrivnică «părerii», stare pe care Domnul a numit-o «sărăcie cu duhul» şi pe care ne-a poruncit să o avem..."
Gradul extrem al „părerii" este erezia, care „se poate înnoi periodic ca robire persistentă tipologic a minţii" (Gavriuşin, 1997). In erezie se combină multe stări duhovnicesc-psihice negative: părerea, amăgirea de sine, trufia, samavolnicia etc.
Stările de înşelare, de amăgire de sine şi de erezie duc la degradarea duhovnicească şi trupească a omului: „Inşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; fiind primită şi stricând felul de a gândi, se împărtăşeşte fără întârziere inimii, strică simţirile inimii; punând stăpânire pe fiinţa omului, ea se revarsă în toată lucrarea lui, otrăveşte trupul, fiindcă acesta a fost legat de Ziditor cu sufletul în chip de nedespărţit" (Sfântul Ignatie Briancianinov).
In stările de înşelare se manifestă adeseori diverse fenomene psihofiziologice anormale: depersonalizare, diverse senzaţii fizice - uşurime, imponderabilitate, zbor ş.a.m.d. Sfântul Ignatie Briancianinov dă câteva exemple de acest gen:
- un bătrân aflat în înşelare şi-a tăiat mâna crezând că împlineşte astfel porunca evanghelică, şi povestea oricui stătea să îl asculte că mâna tăiată s-a făcut sfinte moaşte, este păstrată şi cinstită cu mare cuviinţă în mănăstirea „lui Simon" din Moscova şi că el, bătrânul, aflându-se în Mănăstirea Ploşceansk, la cinci sute de verste de mănăstirea „lui Simon", simte când arhimandritul de acolo sărută mâna împreună cu obştea;
- un tânăr călugăr aflat în înşelare locuia într-o sihăstrie departe de schit. într-o seară, la vreme de toamnă, i-a cercetat pe bătrânii schitului. Când şi-a luat rămas bun de la ei, aceştia l-au prevenit: „Nici să nu te gândeşti să o iei pe gheaţă, că de-abia s-a făcut şi e foarte subţire." Călugărul a răspuns cu glas lin, cu părută smerenie: „Eu sunt deja uşor", dar devenise uşor doar prin felul anormal în care îşi simţea corpul. S-a dus totuşi pe gheaţă, aceasta s-a spart şi înşelatul s-a înecat;
- un călugăr athonit căzut în înşelare îi povestea Sfântului Ignatie: „De câte ori, când stăteam la rugăciune, nu mi-a venit gândul viu că îngerii o să mă răpească şi o să mă ducă în Athos!" Experienţa duhovnicească a Sfântului Ignatie i-a permis acestuia să-şi dea seama de adevărata stare a călugărului - destăinuirea de mai sus a acestuia venise după următorul dialog pe care l-a purtat cu Sfântul: „în continuarea discuţiei", povesteşte Ignatie, „i-am zis: Ia seama, bătrâne! Când o să locuieşti în Petersburg, să nu cumva să stai la etajul de sus; neapărat să stai la cel de jos. «De ce?» - a întrebat athonitul. Pentru că, i-am răspuns eu, dacă «îngerilor» o să le treacă prin cap să te răpească şi să te ducă din Petersburg în Athos şi luându-te de la etajul de sus o să te scape, o să mori, pe când dacă o să te ia de la cel de jos şi o să te scape, o să te doară şi atât."
Cauzele lăuntrice fundamentale ale înşelării sunt lucrările greşite ale minţii sau lucrările greşite ale inimii (Sfântul Ignatie Briancianinov). In plus, un rol important poate fi jucat şi de lucrarea patimilor trupeşti, şi de „momelile" puterilor duhovniceşti căzute.
Şi în lupta cu înşelarea, la fel ca în orice lucru dificil, Dumnezeu îl ajută însă pe om cu harul Său - aşa încât, după părerea Sfântului Teofan Zăvorâtul, însemnătatea înşelării nu trebuie exagerată: „Nu trebuie să ne temem de înşelare. Aceasta se întâmplă celor ce s-au trufit... care încep să creadă că îndată ce a intrat căldura în inimă, acela este deja capătul desăvârşirii - or, acesta nu e decât începutul, ba şi acela poate că nu-i temeinic, fiindcă şi căldura, şi pacea inimii pot fi şi fireşti: roadă a concentrării atenţiei. Or, noi trebuie să ne tot ostenim, să tot aşteptăm, până când firescul va fi înlocuit de haric."
Plecând de la toate cele spuse mai sus, drept stări poate nu neapărat identice, dar cel puţin destul de apropiate de înşelare, putem considera şi diversele „stări de conştiinţă modificate", stările psihedelice, extazele narcotice şi pseudo-mistice, „revelaţiile", „iluminările", comunicarea cu „glasuri", cu „raţiunea cosmică", cu „extraterestri" ş.a.m.d.
Iuri Zenko, Larisa Șehovțova
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ, EDITURA SOPHIA
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius