„Cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine” (Pilde 1, 7). Stăpânirea de sine este așezată de înțeleptul rege Solomon într-un rang foarte înalt - ca însoțitoare a înțelepciunii. De fapt, în toată istoria omenirii, un om lipsit de această calitate esențială nu a fost niciodată considerat înțelept. A-ți pierde stăpânirea de sine devine adesea sinonim cu a intra într-o sferă foarte periculoasă atât a vieții interioare, cât și a celei exterioare, cu a păși mai încet sau mai rapid în tărâmul nebuniei. Fie prin mânie, fie prin mândrie, fie prin înrobirea gândurilor și a plăcerilor vieții, omul pierde calitatea de a dispune de propria sa personalitate, o autodistruge. Și, așa cum observă tot regele Solomon: „Asemenea unei cetăţi cu o spărtură şi fără zid, aşa este omul căruia îi lipseşte stăpânirea de sine” (Pilde 25, 28).
Însă echivalează stăpânirea de sine cu autocontrolul, se identifică oare complet cu acest cuvânt născut de modernitate pentru a descrie omul cu adevărat puternic, dotat cu o forță psihologică aproape înspăimântătoare? Din perspectiva seculară de astăzi, am putea spune că da, dar, din punct de vedere bisericesc, între cele două elemente se cască un abis imens, aproape tot la fel de impenetrabil precum cel dintre Rai și iad.
Stăpânirea de sine, asemenea înțelepciunii, este un dar dumnezeiesc. Și este încredințat, adesea, în mod paradoxal, unor oameni pe care societatea i-ar considera oricum, numai puternici nu. Sfinții fug de putere, de impunerea propriului sine, de această capcană descrisă drept autocontrol de lumea modernă. Nebunii pentru Hristos dezavuează plictisul mental al unui autocontrol născut din egoism. Monahii fug de autocontrolul care-i transformă câteodată pe oameni într-o ceată dornică să imite la nesfârșit deciziile altora. Mucenicii lasă deoparte instinctul de conservare, esența autocontrolului modern. Credincioșii simpli acceptă de bunăvoie o viață plină de necazuri și suferințe, transfigurându-le în bucurie și evitând rigiditatea unui autocontrol care le-ar spune permanent să își vadă de propriile treburi.
Stăpânirea de sine este opusul bisericesc al autocontrolului secularizat. Înseamnă să-ți cunoști iadul interior și să-l înfrunți cu toată tăria. Înseamnă să accepți că nu ești perfect și să nu ascunzi sub masca ipocriziei și a vorbelor iscusite propriile neputințe. Înseamnă să stăpânești peste patimi, să le legi prin pocăință, să le alungi prin spovedanie, să le biruiești prin puterea dăruită de Euharistie. Autocontrolul? Un mecanism psihologic care ar trebui să te ducă la o treaptă superioară a umanității, dar care te face să refulezi în interior tot ceea ce ar putea să nu placă altora. Dacă stăpânirea de sine este născută din lupta la baionetă cu patimile, autocontrolul se naște din cea mai cumplită patimă: iubirea de sine. Acaparat de autocontrol, vrei să fii apreciat pentru calmul tău de gheață, pentru siguranța cu care îți adopți deciziile, pentru aparenta libertate de a-ți trăi viața fără a-ți păsa de consecințe pentru că te încrezi deplin în tine. Foarte bine descrie poetul Victor Hugo această idolatrie a sinelui când spune aproape îngrozit despre o persoană: „Nepăsarea lui semăna mai curând cu liniștea unei stânci decât cu stăpânirea de sine a unui om” (Victor Hugo, Cugetări, trad. de Viorica Ungureanu Cernei, București, Ed. Albatros, 1982, p. 221).
În timp ce îl auzim pe fundal pe Avva Iosif din Panefo râzând smerit și spunând: „Eu împărat sunt astăzi, că am împărățit peste patimi” (Patericul egiptean, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003, p. 109). În primul caz, vedem un prizonier al autocontrolului, în al doilea, un om eliberat de rele prin stăpânirea de sine.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius