Spre Iisus, prin adancul nostru

[altmariustotal ortodox]

Daca in teologia negativa facem abstractie de lume numai prin ratiune si nici prin aceasta in mod total, caci negand lui Dumnezeu un atribut ne gandim la ce negam, in rugaciunea mintala prin care ne intoarcem de la toate si ne scufundam in noi insine, facem o abstractie existentiala prin tot ce suntem si o abstractie totala si de durata. In rugaciunea facuta de minte in inima nu mai negam lumea gandind-o in acelasi timp, ci pur si simplu uitam total de lume cu toata fiinta noastra. Am ramas numai noi si anume nu noi cei de la suprafata, cu insusirile si proprietatile ce pot fi privite sau gandiite, in concepte definite, ci eu-ul nostru din adanc, nedefinit, neingustat de gandurile la lucruri, care nu poate fi privit si definit prin nici un concept, ramanand numai cu simpla constiinta a prezentei lui, a realitatii noastre indefinite.

Inima in care se aduna mintea nu e atat inima de carne, cat sediul central al mintii, centrul omului, duhul lui, subiectul lui, omul total din launtru, nu numai cel intelectual sau sentimental. Sunt camarile cele mai din launtru ale omului, «unde nu mai sunt vanturi ale gandurilor rele», incaperea din launtru a catapetezmei, unde se afla salasluit de la botez Domnul Iisus Hristos.

Acolo ne straduim sa ne ducem cugetarea prin rugaciune si locul acela nu are o delimitare, ci deschide perspective indefinite; de aceea trebuie sa ne silim sa patrundem mereu tot mai adanc, tot mai inauntru. Iar aceasta o face cugetarea noastra parasind toate imaginile sensibile, toate conceptele definite, toate inchipuirile. «In rugaciune, zice Sfantul Grigorie Palama, mintea leapada treptat relatiile cu cele ce exista, intai pe cele care o leaga de cele de ocara, de cele rele si stricacioase» apoi pe cele ce sunt la mijloc, (creatiunea in genere, care e la mijloc intre minte si Dumnezeu ) fiind un sfat al parintilor sa nu primim cunostinta pe care o face dusmanul sa apara in vremea rugaciunii, ca sa nu fim jefuiti de ceea ce e mai inalt. Deci lepadand mintea treptat aceste relatii, ca si cele cu lucrurile mai inalte decat acestea, iese intreaga din toate cele ce sunt, in vremea rugaciunii curate. Aceasta iesire este cu mult mai inalta decat teologia prin negatie».

Toti sfintii parinti spun ca depasirea tuturor lucrurilor sensibile si inteligibile este o conditie sine qua non pentru apropierea mintii de Dumnezeu cel infinit. De pilda, intr-o scolie la sfantul Maxim Marturisitorul se zice : «Cele sensibile si cele inteligibile sunt la mijloc intre Dumnezeu si oameni. Ridicandu-se deasupra lor, mintea se apropie de Dumnezeu nerobita de cele sensibile in activitate si neretinuta de cele inteligibile in contemplatie». Dar aceasta depasire se realizeaza cu mult mai deplin in rugaciune decat in teologia negativa. Se stie ca mintea nu poate sta nici o clipa fara o preocupare, deci fara un continut. Problema grea este cum se poate sa aiba in acelasi timp un continut si totusi sa paraseasca tot ce e definit si o defineste tot ce e intiparire a lumii sensibile si inteligibile? Teologia negativa neaga acest continut inchipuindu-l si gandindu-l totusi, ca fumatorul care e nemultumit de tutun, dar in aceeasi vreme il fumeaza. Rugaciunea singura reuseste sa faca acest lucru deplin prin faptul ca inlatura din minte orice continut definit, dar ii da preocuparea de infinit, de Dumnezeu, adica o umple in mod pozitiv si experimental cu apofaticul.

De ce este necesar ca cugetarea sa paraseasca toate continuturile definite, pentru ca sa poata patrunde in camarile inimii? Si cum patrunderea in aceste camari e tot una cu apropierea de Dumnezeu ?

Sfintii parinti fac o distinctie intre minte (vous) si ratiune (logos). Ratiunea este facultatea care cugeta lucrurile cuprinzandu-le in concepte definite, numite si ele ratiuni (logoi), pentru faptul ca pot fi obiecte ale ratiunii. Mintea este facultatea care cugeta continuturi fara sa le delimiteze in concepte. Ratiunea emana din minte, asa cum Se naste pururea Logosul divin din Tatal, care e Mintea prima. Deci precum Mintea divina e principiul tuturor, asa si mintea din om e principiul ultim al tuturor celor din el, deci si al ratiunii. Ea e de aceea baza subiectului uman, care e dincolo de toate continuturile delimitate, dincolo si de ratiunea care le prinde in concepte. E baza indefinita a subiectului care se foloseste si de ratiune. Pe ea n-o poate sesiza ratiunea, prin niciun concept, fiind dincolo de ratiune si de orice concept. Trebuie sa parasim toate conceptele si sa ne ridicam mai presus de ratiunea care formeaza concepte, pentru a sesiza baza indefinibila a subiectului nostru. Numai atunci mintea se cugeta pe ea insasi, ia act de ea insasi. Lucrurile si conceptele sunt o catapeteazma care ne inchide vederea nu numai spre Dumnezeu, ci si spre baza subiectului nostru. Numai mintea se poate cugeta pe ea insasi, dar trebuie sa inlature lucrurile si conceptele, care prin cugetarea ei determinativa (rationala) s-au plasat intre ea si cugetarea ei la sine. Daca mintea se vede pe ea insasi ca intr-o-oglinda (pentru a nu se dubla), imaginile si conceptele astupa «aceasta oglinda, printr-un zid care trebuie strabatut cu multa osteneala, pentru a patrunde in inima, sau in fiinta proprie.

Sfintul Maxim Marturisitorul numeste si el mintea subiect, iar actelor ce pornesc din ea le zice accidente. Iar N. Lossky zice: «Fiind partea cea mai personala a omului, principiul constitutiv al ei si al libertatii, mintea (vous) in natura umana corespunde cel mai mult persoanei. Se poate zice ca ea este sediul persoanei, al ipostasului uman, care contine in sine ansamblul naturii: duh, suflet si corp».

Atat din caracterul mintii umane, de chip al Mintii divine, cat si din definitia obiectelor ca realitati definite cugetate de ea, rezulta ca si Dumnezeu este subiect si anume subiect in intelesul cel mai inalt al cuvantului. Caci constatand noi ca lucrurile, desi ne sunt obiecte, nu ne sunt intru totul - in sensul ca nici nu le cunoastem pe toate si deplin, nici nu le cream prin cunoasterea noastra, iar prin ele nu pot exista, odata ce nici nu exista pentru ele - deducem ca trebuie sa existe un subiect suprem de care depind lucrurile in mod absolut, cunoscandu-le deplin si creandu-le, nefiind prin nimic sustrase de sub puterea Iui. Acest subiect, care are toate atributele lui Dumnezeu, este singurul care exista in mod absolut prin sine si pentru sine, este singura baza (substanta), in sensul deplin al cuvantului, toate cele create fiind fenomene si accidente in raport cu El.

Deci Dumnezeu, fiind subiect, este necesar ca pentru a ne inalta la intelegerea Lui sa parasim toate obiectele si, dand de subiectul nostru, sa ne apropiem intrucatva de intelegerea Lui. Iar obiecte sunt nu numai lucrurile externe, ci si conceptele cugetarii. Tot ce poate fi definit in cadrul cugetarii are un caracter de obiect, dat fiind ca nici un subiect (fie al nostru, fie al semenilor) nu poarte fi cuprins intr-un concept definit.

Dumnezeu nu este dupa asemanarea lucrurilor, a conceptelor, a ceea ce poate fi continut al cugetarii, al obiectelor in general, care nu stau de sine si pentru sine. Caci acestea sunt prin firea lor, inferioare cugetarii, subordonate ei si subiectului care le cugeta, iar Dumnezeu nu poate fi subordonat nici unei puteri sau lucrari din cate exista. Intrucat subiectul nostru cugetator este suveranul cel mai inalt pe care il intalnim pe lume, ridicandu-se peste toata ordinea obiectelor si sustragandu-se oricarei putinte de apucare, el este singura entitate care are oarecare asemanare cu Dumnezeu. Ca sa ne ridicam deci intrucatva spre intelegerea lui Dumnezeu, trebuie sa ajungem sa intelegem subiectul cugetator din lumea creata. Propriu-zis nu poate fi vorba de o intelegere in sensul obisnuit de «cuprindere», caci numai obiectele pot fi cuprinse. Ceea ce se petrece e mai degraba o intalnire cu el, ramanand necaptat, suveran, liber si indefinibil, in fata noastra. Aceasta, cand e vorba de subiectul semenului. Dar ceva, in oarecare masura analog, se intampla si cand e vorba de subiectul propriu: subiectul nostru se descopera si se traieste pe el insusi, se intalneste cu el insusi ochi in ochi, ca intr-o oglinda, da de el insusi. Dar cand da de el insusi, uita de toate, mai bine-zis ca sa dea de el insusi trebuie sa uite de toate. Lucrurile externe si continuturile cugetarii, cu un cuvant obiectele, opresc subiectul de a se intoarce spre el insusi, atragandu-l spre altceva decat spre sine. Numai cu mari eforturi, dupa lungi exercitii, ajunge subiectul capabil sa se desfaca pentru mai multe clipe in sir de robia continuturilor, care il retin departe de casa, il ingusteaza dupa limitele lor.

Iar aceasta intoarcere a subiectului asupra Iui insusi este o cale care duce mai aproape de Dumnezeu decat teologia afirmativa sau negativa, care sunt cai ale ratiunii ce se foloseste in mod pozitiv sau negativ de lucrurile si de conceptele definite. In aceasta intoarcere a subiectului cugetator asupra lui insusi, avem pe de o parte o inlaturare mai deplina a lucrurilor si a continuturilor cugetabile, dar pe de alta parte intalnirea subiectului cu sine descopera un dat pozitiv de o valoare neasemanat mai mare decat toate obiectele inlaturate, constituind punctul in care actul rational al negatiunii tuturor isi schimba structura, devenind o simtire sau o experienta pozitiva a adancii realitati a subiectului propriu. Dar realitatea aceasta nu ni se dezvaluie singura, ci ne reveleaza, intr-un mod mai intens si mai vadit decat lumea obiectelor, insasi realitatea divina. Caci adancimea indefinita si suveranitatea subiectului nu se «lasa captate in concepte, ci, intr-un mod mai adecvat decat obiectele, fac transparent pe Dumnezeu. Indefinitul subiectului, care totusi simtim ca nu are atributele infinitului, caci sunt atatea realitati care nu atarna de el, ne face sa adulmecam infinitatea divina. El nu poate avea baza decat in infinitatea divina, nu in lumea obiectelor. Iar aceasta baza i-o simtim oarecum, cum simtim sufletul ca baza a trupului. Suveranitatea subiectului, despre care simtim ca nu e totusi o atotputernicie, ne face sa ne dam seama despre prezenta unei suveranitati absolute. Peste tot uimirea ce ne-o provoaca taina subiectului devine usor o uimire fata de taina cu mult mai mare a Subiectului absolut.

Sfintii parinti afirma ca mintea, cand ajunge sa se priveasca pe ea insasi, devine transparenta, privind prin ea pe Dumnezeu. Acesta ”Se arata in mintea curata ca intr-o oglinda, ramanand, dupa ceea ce este in Sine, nevazut”.

Intr-un loc din scrierile lui Evagrie, insusit de multi parinti ai Bisericii, se spune:,«Cand mintea, dezbracandu-se de omul cel vechiu, imbraca pe cel din har, vede in vremea rugaciunii starea ei asemanatoare safirului sau culorii ceresti. Starea aceasta Scriptura o numeste loc al Iui Dumnezeu, vazut de batranii lui Izrael pe muntele Sinai».

Dar mai relevant pentru transparenta aceasta a mintii, care face vizibil pe Dumnezeu, este locul lui Diadoh al Foticeii: «Nu incape indoiala ca mintea, cand incepe sa lucreze in ea staruitor lumina dumnezeiasca, devine cu totul transparenta, incat vede in chip abundent lumina din sine, iar aceasta se intampla cand puterea sufletului domina patimile».

Parintele Dumitru Staniloae