Spovedania foştilor

[altmariusliterar]

Lecturi libere:  de Gabriel Dimisianu Titlul de mai sus nu-mi aparţine, este al unei secţiuni din cartea lui Ştefan Cazimir La belle époque. Am spus despre ea câteva lucruri în articolul meu precedent. Partea a doua a cărţii o voi comenta în articolul de faţă, astfel cum mă angajasem.  Să amintesc că în secţiunea pe care am discutat-o era vorba despre raporturile intelectualilor occidentali de stânga cu lumea sovietică de dinainte şi de după ultimul război mondial, lume cunoscută de unii dintre aceştia prin contacte directe. Au fost în Uniune şi au relatat ce au văzut acolo. Aprobând sau dezaprobând. Sau şi una şi alta. Un promotor al acestor contacte, unul dintre iniţiatorii lor, de fapt, fusese Panait Istrati. Cu urmări deloc benefice pentru el. I-au provocat ceea ce Ştefan Cazimir numeşte un „colaps-lăuntric”. Dar am vorbit despre aceasta în articolul trecut.  A doua parte a cărţii lui Ştefan Cazimir, la care mă voi referi în continuare, are şi nu are legătură cu prima parte. Are legătură prin faptul că evocă şi ea formele de viaţă socială experimentate de sovietici şi transplantate la noi în împrejurările istorice cunoscute. Nu are legătură în măsura în care se raportează la stări de lucruri strict autohtone şi la exponenţii autohtoni ai faunei politice din timpul comunismului. La aşa-numiţii foşti. Au deţinut funcţii diriguitoare pe diferite trepte în regimul dejist sau ceauşist (sau în amândouă) şi le-au pierdut în urma răsturnărilor din decembrie 1989. Acum, în anii târzii, după ce li s-au făcut, unora dintre ei, procese şi au executat sentinţe, revin în viaţa publică şi sunt dispuşi, ne spune Ştefan Cazimir, „să reverse asupra contemporanilor un şuvoi de literatură testimonială”. Aduc puncte de vedere proprii în ce priveşte trecutul nostru recent, noua „frumoasă epocă”. Merită, desigur, să fie cunoscute.  Dar, încă o dată, să vedem ce este un fost, acest personaj descins din trecut în lumea de acum, astfel cum ni-l înfăţişează Ştefan Cazimir în La belle époque. Sintetizând, criticul ne spune : fostul este „un ins care a deţinut cândva cutare demnitate, iar acum nu o mai deţine, care a exercitat cutare profesiune, iar acum nu o mai exercită...”  Nemaifiind ce fuseseră, nemaiavând ce au avut, aceşti componenţi, totuşi, ai societăţii de azi ilustrează în cuprinsul acesteia categoria largă a frustraţilor. Conştiinţa frustrării îi aduce alături, îi solidarizează, le dă vieţii un sens, astfel cum reiese din toate „spovedaniile” pe care Ştefan Cazimir le-a strâns laolaltă în carte.  Ştefan Cazimir nu a stat el însuşi de vorbă cu foştii, nu le-a luat interviuri ci le-a urmărit de la oarecare distanţă manifestarea publică postdecembristă. Manifestare abundentă şi câteodată supraabundentă. Televiziunile, marile gazete (şi cele mici, desigur), editurile le-au oferit acestor semeni ai noştri posibilităţi largi de exprimare. Nu s-ar putea spune că le-au ratat.  M-au interesat, printre atâtea altele, ce spun despre motivele aderării la comunism militanţi din ilegalitate ai partidului, ca George Macovescu sau Alexandru Bârlădeanu, ori activi din primele momente ale venirii partidului comunist la guvernare, ca Paul Niculescu-Mizil. Ce anume i-a îndemnat? Sunt personaje care nu pot fi suspectate de oportunism în opţiunile politice pentru că atunci când le-au făcut nu se ştia cu precizie ce va aduce viitorul. Toţi invocă pornirile idealiste care i-au însufleţit după cum toţi, la fel, îşi exprimă dezamăgirea pentru ce a urmat. Macovescu vorbeşte în jurnalul său (din 1982) despre „deziluziile mele care acum, la sfârşitul vieţii, se accentuează”. Undeva „s-a greşit fundamental” conchide cu amărăciune Macovescu, dar nu poate înţelege unde. Concepţia a fost greşită sau aplicarea? Este ceea ce îi frământă, târziu, pe vechii militanţi confruntaţi cu ce văd că a rezultat din transpunerea în fapte a idealului. Bârlădeanu vede în „experienţa comunismului real (...) o rătăcire pe căi neumblate în pădure”, iar Silviu Curticeanu, militant din generaţia mai nouă, nu-şi poate ascunde „regretul pentru o viaţă irosită”.  Silviu Brucan, de altfel, îşi intitulează cartea de memorii Generaţia irosită, iar Dumitru Popescu vorbeşte şi el despre „izolare” şi despre „sentimentul pustiitor al inutilităţii” care îl încearcă după „40 de ani de muncă”.  Şi alţii, proveniţi din aceeaşi lume a fostelor înalte cadre de partid, în diferite împrejurări, dar mai ales la procesul intentat în 1991 membrilor CPEx., vorbesc despre frământări de conştiinţă care i-ar fi bântuit şi mai ales despre frică, un factor care i-a ţinut alături de Ceauşescu până în ultimul moment. Au încercat, unii dintre ei, nu să se împotrivească măsurilor dure cerute de Ceauşescu, dar să le atenueze efectele când erau aplicate (Gheorghe Pană, Ana Mureşan, Lina Ciobanu), dar aceasta implica, pentru ei, mari primejdii. Miu Dobrescu aminteşte cazul lui Virgil Trofin care schiţase gesturi de opoziţie faţă de Ceauşescu şi care îşi pierduse nu doar funcţiile, ci şi viaţa în condiţii tulburi, căci „se bucura de o sănătate de fier”. Alte distanţări de dictator, câte au fost şi, eventual, divulgate în şoaptă în plimbările la Şosea ( Valter Roman, C. Burtică, Ştefan Andrei) exprimau „o desprindere lentă şi niciodată mărturisită din mrejele liderului”.  Sentimentul eşecului existenţial, al relei alegeri a drumului, al dezamăgirii şi deprimării îmi pare a domina această carte a lui Ştefan Cazimir. Poate să pară şi veselă cui rămâne numai la titlul ei jucăuş. Umorul şi jovialitatea nu sunt excluse, ca peste tot la acest scriitor, dar fondul e grav.