Solilocvii "albe": Agassi si Sfintul Augustin

[altmariusideea]

Solilocvii "albe", Agassi şi Sfîntul Augustin

http://www.radioromaniacultural.ro/articole/art.shtml?a=86351&c...

Solilocvii "albe", Agassi şi Sfîntul Augustin

Dar iată şi un alt argument în favoarea înţelegerii cum grano salis a afirmaţiei lui Agassi cum că urăşte tenisul. Pornind de la constatarea că tenisul este sportul singurătăţii absolute, Andre subliniază nevoia de solilocvii a tenismanului. Cumva, indirect şi involuntar, el se întîlneşte, peste timp şi într-un alt domeniu, cel al activităţii atletice, cu Sfîntul Augustin. Campionul american notează: "Tenisul este sportul în care vorbeşti cu tine însuţi. Nici un alt sportiv nu vorbeşte atît de mult cu sine precum o fac tenismanii. Dacă aruncătorii de minge din base-ball, jucătorii de golf şi portarii de soccer îşi vorbesc pe tăcute, tenismanii, spre deosebire de aceştia, nu doar că-şi vorbesc, dar în plus îşi şi răspund. În tensiunea meciului, ei par nişte bieţi nebuni rătăciţi în parcul public: declamă, înjură şi poartă ample polemici cu propriul lor alter ego. De ce fac asta? Pentru că tenisul este un sport prin excelenţă al singurătăţii. Doar boxeurii ar putea înţelege singurătatea jucătorilor de tenis, dar pînă şi aceia îşi au în apropiere masorii şi antrenorii. Ba pînă şi adversarul constituie pentru boxeur un fel de tovarăş, cineva pe care-l pot lovi şi împotriva căruia pot mîrîi. În tenis, îl ai în faţă pe adversar, schimbi mingi cu el, dar nu-l atingi niciodată şi nici nu-i vorbeşti vreodată, nici lui şi nimănui altcuiva. Regulamentul îi interzice tenismanului pînă şi să-i vorbească antrenorului, chiar dacă acesta se găseşte pe teren. Unii ne compară solitudinea cu cea a unui alergător de fond, dar mi se pare ridicol să gîndeşti aşa. Atletul poate simţi prezenţa şi poate chiar mirosi transpiraţia adversarilor săi. De multe ori ei sînt chiar la cîţiva centrimetri distanţă. În tenis, sîntem pe o insulă. Dintre toate sporturile inventate de om, tenisul se apropie cel mai mult de singurătatea închisorii, ceea ce atrage de la sine obiceiul de a vorbi de unul singur" (op. cit., ed. fr., pp. 18-19).

Nici că se poate atitudine mai respectuoasă faţă cu esenţa sportului alb decît aceste gînduri ale lui Andre Agassi despre singurătatea jucătorului de tenis. Ele dezvăluie nu numai un ins reflexiv, o personalitate total absorbită de natura activităţii pe care o săvîrşeşte la pragul de sus al performanţei, dar şi un suflet sensibil, atent la nuanţe şi dornic să înţeleagă de ce anume ceva este precum este. E un început de ontologie tenisistică, dacă acceptaţi forţarea notei. Oricum, mi se pare evident că Agassi pricepe imens de mult din ceea ce întîmplă în jurul său, pe teren şi în lumea dimprejur. Nu e doar un pachet de muşchi care loveşte mingea şi aleargă, ci şi un talent meditativ, un creier analitic şi un scriitor ce-şi refuză identitatea. Rar mi-a fost dat să citesc rînduri mai pertinente despre esenţa tenisului decît aceste însemnări din autobiografia americanului.

Valentin Protopopescu